Acest articol – al patrulea din studiul Legământul veșnic – face parte dintr-o serie de studii biblice menite să ajute la înțelegerea legămintelor biblice. Un fișier PDF, care conține și teme ce trebuie realizate de cititor poate fi accesat aici.
Ceea ce am evidențiat până acum în seminariile prezentate este, în mod special, 1) că Biblia nu ar trebui studiată prin principiile fundamentale, crezul, doctrinele sau dogmele denominațiunilor, istoriile lor ș.a.m.d., ci prin narațiunea pe care Scriptura o prezintă în lege și profeți, și care mai târziu a fost reluată în evanghelii și epistole, iar această narațiune poate fi intitulată pe scurt legământul avraamic, legământul veșnic sau noul legământ confirmat de Dumnezeu în Hristos, adică în jertfa Sa pe cruce și 2) că nu putem înțelege mesajul Scripturii dacă nu privim relația dintre legăminte – cel veșnic și cel de la Sinai – așa cum a privit-o apostolul Pavel: aceste legăminte nu se completează, nu sunt complenentare, ci sunt diametral opuse.
Aceste două idei vor crea baza pentru seminarul pe care îl voi prezenta acum. Așadar, vom parcurge Scriptura, în special Geneza, citind și căutând să înțelegem narațiunea și nu pentru a găsi doctrinele specifice bisericii dumneavoastră.
După ispitirea Evei și căderea lui Adam, Dumnezeu se adresează șarpelui (care în Apocalipsa 20:2 mai este numit balaur, diavolul sau Satana) cu cuvintele:
„Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Sămânța ei îți va zdrobi capul, iar tu îi vei străpunge călcâiul.” (Geneza 3:15[1], EDCR)
Nu se detaliază mai departe în ce constă vrăjmășia și cine este sămânța care va zdrobi șarpele. Ceea ce știm din Scriptură până aici este că Adam și Eva au fost izgoniți din grădina Eden și, deși creați pentru a trăi veșnic, au murit. Moartea a fost una din consecințele neascultării de cuvântul Domnului, care le ceruse celor doi să nu consume fructul unuia din pomii grădinii. Mai târziu, când Cain se gândește să-și omoare fratele, apare o situație pentru care noi folosim cuvântul păcat. Supărat și cu expresia feței manifestând sentimentul, Cain este abordat de Dumnezeu care-i cere să stăpânească păcatul care îl pândește. Supărarea lui Cain conduce la uciderea lui Abel, semn că păcatul l-a stăpânit pe Cain. După ce Dumnezeu îl pune pe Cain față în față cu fapta sa, Cain prevede că ceea ce a făcut cere moartea sa și-i cere Domnului să-l protejeze. Din nou moartea este consecința unei acțiuni. De data aceasta știm că aceasta este păcatul și putem concluziona că ceea ce Eva și Adam au făcut și au atras moartea a fost păcat. Apostolul Pavel le spune credincioșilor din Roma că „plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Același lucru îl afirmă Iacov (Iacov 1:15). Așadar, rețineți pentru moment că moartea este consecința păcatului și ca urmare a ceea ce au făcut Eva, prin ispitirea de către șarpe, și Adam, la rugămintea Evei, a fost păcat.
Viața lor veșnică a fost întreruptă de păcatul care le-a adus moartea, totuși ei nu au murit în ziua aceea, dar au asistat la moartea unei (sau, poate, mai multor ființe) care nu fusese părtașă păcatului lor, nici cu cea mai mică implicare. Goi de acum, Adam și Eva au fost îmbrăcați de Dumnezeu în piele.
Două lucruri îmi atrag atenția aici: moartea unei ființe care nu a luat parte la actul neascultării și îmbrăcarea celor doi cu pieile animalului mort. Mai târziu, la aceeași întâmplare amintită mai devreme cu Cain și Abel, aflăm că moartea unui animal era o jertfă pentru păcat, ceea ce ușor ne poate ajuta să înțelegem că strămoșii noștri au fost îmbrăcați cu pielea unei jertfe.
Evenimentele acestea se încheie aici cu foarte multe lucruri nespuse și care ridică nenumărate întrebări. Ce este vrăjmășia? Cine este sămânța? Ce este jertfa pentru păcat? Însă narațiunea Scripturii continuă cu descrierea adâncirii omului din ce în ce mai mult în păcat, până când Dumnezeu decide moartea tuturor prin potop, mai puțin a unei familii. Odată cu plecarea lui Cain spre răsărit, locul unde răsare soarele, păcatul se înmulțește și oamenii sunt stăpâniți de el. Urmează potopul, apoi din și prin Noe oamenii se înmulțesc din nou pe pământ, pentru ca păcatul să le definească iarăși viața și lucrarea. Deși aveau făgăduința că Dumnezeu nu va mai aduce un potop, acele ființe inteligente, care au plecat spre răsărit, au construit un turn ce era proiectat să treacă dincolo de nori. Pentru a le împiedica planul, care nu consta doar într-o construcție, ci într-o viață fără Dumnezeu, Domnul îi face să vorbească mai multe limbi și ei se văd nevoiți să se risipească pe fața pământului. Pe linia genealogică a lui Sem, unul dintre fiii lui Noe, se naște un anume Avram, nume care se traduce ca marele tată, înaltul tată. Avram s-a născut în zona Babilonului, posibil încă controlată de Nimrod, dacă acesta a trăit la fel de mult ca cei amintiți de Biblie din vremea lui. A locuit în Ur împreună cu tatăl său care era un închinător la idoli (Iosua 24:2). Faptul că părinții Israelului au fost slujitori ai altor dumnezei nu este specificat deloc până la Iosua, iar de aici putem concluziona că o parte din istorie o vom afla mergând cursiv, odată cu alcătuirea Scripturilor, fără a afla totul din Geneza.
În timp ce trăia în Ur, o cetate civilizată și bine dezvoltată a Mesopotamiei, înainte de a se stabili cu familia în Haran (Fapte 7:2), Avram este abordat de Dumnezeu, care-i spune:
„Ieși din țara ta, din rudenia ta, din familia tatălui tău, și du‑te în țara pe care ți‑o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, te voi binecuvânta și‑ți voi mări numele și vei fi o binecuvântare. Îi voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, și îi voi blestema pe cei ce te vor blestema. Și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” (Geneza 12:1-3[2], EDCR)
Când Dumnezeu i s-a arătat lui Avram acesta nu avea copii și știa că soția lui nu putea da naștere. A ascultat totuși de glasul singurului Dumnezeu, a cărui primă făgăduință a fost că va face din el un neam mare, și a plecat știind că Dumnezeu îi va arata țara și va împlini și celelalte promisiuni: că va avea un nume mare, că va fi o binecuvântare și că prin el vor fi binecuvântate toate familiile pământului.
Făgăduințele au fost însoțite de câteva cereri, probabil pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva numai pentru Avram și acesta nu trebuia să fie însoțit de familia sa. Deși plecase spre Canaan împreună cu tatăl și nepotul său, Avram trebuie să aibă în vedere ce ceruse Dumnezeu: să iasă din țara sa, Mesopotamia – mărețul Babilon –, din rudenia sa și din casa tatălui său, Terah. Biblia ne spune că Terah a murit în Haran și că Avram și-a continuat drumul spre Canaan împreună cu Lot, fiul fratelui săi Nahor.
La plecarea din Haran, Avram avea 75 de ani (Gen. 12:4). Începând cu Geneza 12, toată narațiunea Scripturii se concentrează pe istoria vieții lui Avram și a urmașilor săi. Capitolul 12 îl prezintă intrând în Canaan, capitolul 13 descrie despărțirea patriarhului de nepotul său și tot aici Dumnezeu îi arată țara spre care fusese trimis. Capitolul 14 prezintă întâlnirea patriarhului cu preotul lui Dumnezeu din Salem, Melhisedec, care îl binecuvântează pe patriarh și primește zecimea acestuia. Asupra capitolului 15 ne vom opri acum. La aproximativ 10 ani de la plecarea patriarhului din Haran, credincios făgăduințelor Sale, Dumnezeu i se arată din nou lui Avram.
„După aceste întâmplări, Cuvântul DOMNULUI i‑a vorbit lui Avram într‑o vedenie și i‑a zis: «Nu te teme, Avrame! Eu sunt scutul tău; răsplata ta va fi nespus de mare.» Avram a răspuns: «Stăpâne DOAMNE, ce‑mi vei da, căci mor fără copii, iar moștenitorul casei mele este Eliezer din Damasc?” Și apoi a mai zis: «Iată, nu mi‑ai dat sămânță, iar slujitorul născut în casa mea va fi moștenitorul meu.» Atunci, Cuvântul DOMNULUI i‑a vorbit astfel: «Nu el va fi moștenitorul tău, ci acela care va ieși din tine va fi moștenitorul tău.» Apoi l‑a scos afară și i‑a zis: «Privește spre cer și numără stelele, dacă poți să le numeri!» Și i‑a zis: «Așa va fi sămânța ta.» Avram L‑a crezut pe DOMNUL, și El i‑a socotit lucrul acesta ca dreptate.” (Geneza 15:1-6[3], EDCR)
Noe a scăpat de pedeapsa lui Dumnezeu prin potop pentru că era neprihănit, fără vină în generația sa (Geneza 6:9). Oamenii care au murit la potop au fost pedepsiți din cauza păcatului; care are ca rezultat moartea. Noe a scăpat pentru că era neprihănit. Aici putem face o primă observație: Neprihănirea este opusul păcatului și Dumnezeu găsește plăcere în ea și putem ridica o primă întrebare: Cum devine omul, care a păcătuit, neprihănit?
Aflând cum a fost Avram neprihănit înaintea lui Dumnezeu, aflăm cum putem deveni neprihăniți și noi: „Avram L‑a crezut pe DOMNUL, și El i‑a socotit lucrul acesta ca dreptate.”. Din acest dialog aflăm un adevăr Scripturistic foarte important. Trecuseră în jur de 10 ani de când Avram părăsise Haranul și încă nu primise de la Dumnezeu sămânța sau țara promisă și arătată. Acum, în vârstă de aproximativ 85 de ani, pe când străbătea țara la cuvântul lui Dumnezeu, Avram aude încă o dată făgăduința despre sămânța care va ieși din trupul său. Pentru că a crezut aceste cuvinte divine, Dumnezeu a spus despre el că este asemenea lui Noe – neprihănit. Așadar, neprihănirea se primește atunci când omul crede cuvântul lui Dumnezeu, tot așa cum cei bolnavi, crezând cuvintele lui Hristos, primeau vindecarea prin Cuvânt. M-am oprit la versetul 6 pentru a evidenția cum devine un om neprihănit înaintea lui Dumnezeu, conform Scripturii. Nu când este un om neprihănit înaintea oamenilor, ci înaintea lui Dumnezeu. Citesc în continuare, cum Dumnezeu reamintește cealaltă mare promisiune făcută patriarhului – țara:
„Dumnezeu i‑a zis: «Eu sunt DOMNUL, care te‑am scos din Ur, din Caldeea, ca să‑ți dau în stăpânire țara aceasta.» Avram a zis: «Stăpâne DOAMNE, prin ce voi cunoaște că o voi lua în stăpânire?»” (Geneza 15:7-8[4], EDCR)
Făgăduințele făcute în Mesopotamia conțineau promisiunea unei țări. La 85 de ani Avram nu numai că nu avea sămânță, el nu avea o țară. Dumnezeu i-o făgăduiește încă o dată, spunându-i că l-a scos din Ur pentru a-i da țara în care se afla. Acum Avram cere un semn, pe care Dumnezeu i-l dă prin următoarele evenimente:
„Și Domnul i‑a zis: «Adu‑mi o juncană de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturea și un pui de porumbel. «Avram le‑a luat pe toate acestea, le‑a despicat în două și a pus jumătățile una în fața celeilalte, dar păsările nu le‑a despicat. Păsările răpitoare s‑au năpustit asupra stârvurilor, dar Avram le‑a alungat. Pe la apusul soarelui, un somn adânc a venit peste Avram și, iată, o spaimă și un întuneric mare au căzut peste el. Domnul i‑a zis lui Avram: «Să știi negreșit că cei din sămânța ta vor locui ca străini într‑o țară care nu este a lor, vor sluji ca robi și vor fi asupriți patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi vor sluji îl voi judeca Eu, și după aceea vor ieși de acolo cu averi mari. Tu te vei duce la părinții tăi în pace; vei fi îngropat după o bătrânețe fericită. În al patrulea neam se vor întoarce aici, căci nelegiuirea amoriților nu și‑a atins încă vârful.» După asfințitul soarelui, s‑a făcut întuneric adânc și deodată s‑a arătat un vas de lut fumegând, o torță aprinsă, care a trecut printre animalele despicate. În ziua aceea, DOMNUL a făcut legământ cu Avram și i‑a zis: «Seminței tale îi dau țara aceasta, de la râul Egiptului până la Râul cel Mare, râul Eufrat, și anume țara cheniților, a cheniziților, a cadmoniților, a hitiților, a fereziților, a refaimilor, a amoriților, a canaaniților, a ghirgasiților și a iebusiților.»” (Geneza 15:9-21[5], EDCR)
Dumnezeu spune că Avram va moștenii țara („te‑am scos din Ur, din Caldeea, ca să‑ți dau în stăpânire țara aceasta”, v. 7), Avraam cere să i se dea o confirmare („Stăpâne DOAMNE, prin ce voi cunoaște că o voi lua în stăpânire?” v. 8), iar Dumnezeu răspunde: „Tu te vei duce la părinții tăi în pace; vei fi îngropat după o bătrânețe fericită. În al patrulea neam se vor întoarce aici…”. După această promisiune, Dumnezeu a trecut prin mijlocul animalelor sacrificate încheind un legământ cu patriarhul. Însă e ceva special aici, o nuanță nouă. În Geneza 12 și 15:7 Avram moștenește țara, în Gen. 15:15 Avram moare fără a moșteni nimic, iar țara este făgăduită urmașilor săi. În Gen. 13:14-17, Dumnezeu i-a arătat țara și i-a spus că tot ceea ce vede cu ochii va primi el și sămânța sa, iar în Gen. 15:18-20 i se spune întregul teritoriu pe care îl va primi sămânța sa. Sunt două chestiuni care ne atrag atenția: 1) teritoriul descris în Gen. 15 nu putea fi văzut natural cu ochii în Gen 13 și 2) atât Avram, cât și sămânța trebuiau să moștenească țara, dar lui Avram i se spune că va muri. Dar, așa cum vom vedea imediat, până la moartea sa Avram nu primește nimic din țară, însă Dumnezeu e credincios făgăduinței și nu poate minți. Singura concluzie pe care personal o pot trage de aici este că țara văzută de Avram în Gen. 13 și pe care trebuia să o moștenească este țara cerească. Pentru această concluzie am fi putut folosi apriori concluziile autorului epistolei către evrei, dar dacă nu credem acum aceasta nu ar trebuie să o credem doar pentru că e scrisă explicit în Noul Testament. Vorbind despre chemarea lui Avram, în epistola către evrei se spune:
„Prin credință Avraam, fiind chemat, a ascultat să iasă spre locul pe care avea să-l ia spre moștenire și a ieșit, neștiind unde vine. Prin credință a locuit vremelnic în pământul făgăduinței, ca într-un pământ străin, în corturi locuind cu Isaac și Iacov, cei împreună moștenitori ai aceleiași făgăduințe; căci aștepta cetatea care are temelii, al cărei meșter și făcător este Dumnezeu.” (Evrei 11:8-10[6], NTV)
Avram l-a crezut pe Dumnezeu când i-a vorbit în Ur. Credința i-a adus neprihănire (Gen. 15:6) și prin ea patriarhul l-a ascultat pe Dumnezeu, plecând fără să știe unde merge, dar știa că merge spre o țară care urma să-i fie arătată. Tot credința îl facă să străbată țările Canaanului ca străin și călător prin ele, deși primise făgăduința că vor fi ale lui și ale urmașilor săi. Credința îl face să aștepte ceea ce i-a fost promis: „cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu”. Acest aspect a fost trecut cu vederea de evrei și de creștini. Cu toții l-au făcut pe Avram moștenitorul și posesorul unei țări care nu-i fusese făgăduită decât pentru călătorie. El urma să moară fără a moșteni nimic de pe acest pământ, pentru că la înviere, datorită credinței, îl așteaptă o cetate ridicată de Dumnezeu, singura promisă din țara făgăduită.
Că nu a moștenit până la moarte nimic din țara făgăduită ne spune diaconul Ștefan, dar nu pe el trebuie să-l credem, ci Legea care ne spune că așa a fost și asupra căreia vom reveni după ce-l citez pe Ștefan.
„Dumnezeul slavei i S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, înainte să locuiască el în Haran, și a zis către el: Ieși din pământul tău și din rudenia ta și vino în pământul pe care ți-l voi arăta. Atunci, ieșind din pământul haldeilor, a locuit în Haran. Și de acolo, după ce a murit tatăl său, l-a strămutat în pământul acesta, în care locuiți voi acum, și nu i-a dat lui moștenire în el nici un picior de pământ, ci i-a făgăduit să i-l dea în stăpânire lui și sămânței lui de după el, neavând el fiu.” (Fapte 7:2-5[7], NTV)
Așadar, țara spre care a fost chemat Avram să plece era țara care se primește după înviere, iar cetatea era zidită de Dumnezeu – Ierusalimul ceresc. Continuăm narațiunea pe care am oprit-o, doar pentru a vedea cum au înțeles Ștefan și autorul epistolei către evrei ceea ce am citit până acum și care ar fi trebuit să fie concluzia noastră și fără ei.
Avram a văzut țara spre care fusese chemat, iar Dumnezeu a făcut un legământ cu el promițându-i învierea din morți, o chestiune implicită în legământul din Geneza 15. Într-un moment de slăbiciune omenească, Avram acceptă planul soției sale de a împlini făgăduința lui Dumnezeu cu privire la sămânță și o lasă însărcinată pe una din slujitoarele soției. Aceasta naște conform planului un copil pe care cei trei părtași îl vedeau ca pe cel ce-l va moșteni pe patriarh. Din cer Dumnezeu vedea însă lucrurile altfel, dar nu a oprit planul omenescului, ci l-a lăsat să se consume. Pe când Ismael, copilul născut lui Avram din Agar, avea 13 ani, Dumnezeu i se arată lui Avram și din nou vorbește în termenii legământului:
„Avram era în vârstă de nouăzeci și nouă de ani când i S‑a arătat DOMNUL și i‑a zis: «Eu sunt Dumnezeul Atotputernic. Umblă înaintea Mea și fii desăvârșit! Voi face un legământ între Mine și tine și te voi înmulți nespus de mult.» Avram a căzut cu fața la pământ și Dumnezeu i‑a vorbit astfel: „«Iată legământul Meu cu tine: vei fi tatăl unei mulțimi de neamuri. Nu te vei mai numi Avram, ci numele tău va fi Avraam, căci te fac tatăl unei mulțimi de neamuri. Te voi face nespus de roditor; voi face din tine neamuri și din tine vor ieși regi. Voi statornici legământul Meu între Mine și tine și seminția ta după tine, din neam în neam; acesta va fi un legământ veșnic, ca să fiu Dumnezeul tău și al seminției tale. Ție și seminției tale vă voi da țara în care locuiești acum ca străin, și anume toată țara Canaanului, în stăpânire veșnică; și Eu voi fi Dumnezeul vostru.” (Geneza 17:1-8[8], EDCR)
În vârstă de 99 de ani, la 24 de ani de la plecarea din Haran, Avram era încă străin în Canaan și fără sămânța promisă. Dumnezeu îi schimbă numele; se va numi de acum înainte Avraam – tatăl unei mulțimi. Din nou, Dumnezeu confirmă ceea ce i-a făgăduit patriarhului pe când era în Ur; va primi țara promisă, el și sămânța sa ca posesiune veșnică. Dar ca să o moștenească veșnic, trebuia ca el însuși să trăiască veșnic, după ce o va fi moștenit la înviere.
Posibilul gând că aici e vorba de o moștenire ce trece din generație în generație, perpetuu și pentru totdeauna, nu de o moștenire veșnică, deținută de oameni care trăiesc veșnic, trebuie retezat imediat. De ce? Pentru că unul dintre moștenitori trebuia să fie Avraam, dar el nu a moștenit nimic, chiar mormântul și-l cumpărase în prealabil. Avraam trebuie să primească țara, dar acum, fiind mort, nu o mai poate primi decât prin înviere. De aceea, țara nu se moștenește din generații pieritoare în generații pieritoare, ci veșnic de cei ce vor trăi veșnic prin neprihănire. Pentru a simboliza neprihănirea și promisiunea, Dumnezeu instituie un semn al legământului – circumcizia, pentru ca Avraam și urmașii săi să nu uite că puterea cărnii nu poate împlini făgăduințele divine. Când Isaac a fost înțărcat, Avraam a fost nevoit să exileze pe roabă și pe fiul ei, pentru că acesta nu putea lua locul fiului făgăduinței.
Evenimentele petrecute până aici l-au determinat pe Pavel, după recunoașterea lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, să spună:
„Și văzând mai înainte Scriptura că Dumnezeu îndreptează din credință neamurile, a binevestit mai dinainte lui Avraam: Se vor binecuvânta în tine toate neamurile.” (Galateni 3:8[9], NTV)
„Hristos ne-a răscumpărat pe noi din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; căci scris este: Blestemat tot cel spânzurat pe lemn; ca binecuvântarea lui Avraam să ajungă la neamuri în Hristos Iisus, ca făgăduința Duhului să o primim prin credință.” (Galateni 3:13-14[10], NTV)
„Fraților, ca om vorbesc; chiar și testamentul întărit al unui om nimeni nu-l nesocotește, nici nu-i mai adaugă porunci. Iar făgăduințele au fost rostite lui Avraam și sămânței lui; nu zice: și sămânțelor, ca de mai mulți, ci ca de unul: și sămânței tale, Care este Hristos.” (Galateni 3:15-16[11], NTV)
„Și aceasta zic: Legea, care s-a făcut după patru sute treizeci de ani, nu desface, ca să desființeze făgăduința, un testament mai dinainte întărit de Dumnezeu întru Hristos.” (Galateni 3:17, NTV)
Ce a spus Pavel în aceste versete?
1) Evanghelia i-a fost predicată lui Avram pe când era în Ur prin faptul că i-a spus lui Avram că toate familiile pământul vor fi binecuvântate în el, aceasta arătând că neprihănirea prin credință este calea de îndreptățire a neamurilor. Astfel, evanghelia și îndreptățirea prin credință au fost predicate de Dumnezeu lui Avram. Dar unde este Hristos?, pentru că în Noul Testament Hristos este în centrul evangheliei și a îndreptățirii prin credință.
2) Binecuvântarea avraamică: „Se vor binecuvânta în tine toate neamurile” este o binecuvântare posibilă prin Hristos, iar coborârea Duhului Sfânt este o promisiune din binecuvântarea avraamică.
3) Sămânța lui Avraam este Hristos. El dă urmași lui Avraam, care să primească binecuvântarea avraamică și toate făgăduințele făcute patriarhului. Fără Hristos, Sămânța, Avraam nu are sămânță. Sămânța colectivă a lui Avraam se alcătuiește din cei ce aparțin lui Hristos, Sămânța (Gal. 3:29).
Toate aceste lucruri au fost afirmate și de Petru:
„Voi sunteți fiii proorocilor și ai Testamentului pe care l-a lăsat Dumnezeu părinților noștri, zicând către Avraam: Și întru sămânța ta se vor binecuvânta toate semințiile pământului. Vouă mai întâi, Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, Iisus, vi L-a trimis pe El, Care vă binecuvântează când vă întoarceți fiecare de la vicleniile voastre.” (Fapte 3:25-26[12], NTV)
Petru adaugă un element în plus. Dacă de la Pavel aflăm că binecuvântarea tuturor familiilor pământului în Avraam este predicarea evangheliei, de la Petru aflăm că prin aceste cuvinte Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam. Astfel, legământul nu e făcut prima dată în Geneza 15, ci în 12. În Geneza 15 și 17 acest legământ este reînnoit.
4) Și, la fel de important, evidențiez din nou Galateni 3:17 – legământul avraamic este confirmat în Hristos. Astfel, Hristos a fost dintotdeauna centrul și esența legământului avraamic. Hristos este Sămânța promisă, cea despre care i s-a vorbit șarpelui în Gen. 3:16, Hristos aduce binecuvântarea avraamică pentru neamuri, neprihănirea prin credință este principiul mântuitor al evangheliei predicare lui Avraam – adică al legământului –, evanghelia și legământul se întrepătrund, se identifică etc. Când Dumnezeu a rostit promisiunea unei legământ a rostit o veste bună patriarhului.
Prin Hristos, evreii și neamurile au fost chemate la neprihănire și nu a existat niciodată o altă cale prin care oamenii să cunoască neprihănirea. Astfel, oricine este în Hristos este copilul lui Avraam și moștenitor prin făgăduință: „Iar dacă voi sunteți ai lui Hristos, atunci sunteți sămânță a lui Avraam și moștenitori după făgăduință.” (Galateni 3:29).
De aceea a spus Pavel să fie blestemați cei ce predică o altă evanghelie. O altă evanghelie prezintă un alt Hristos, poate unul asemănător, dar nu Cel al evangheliei, promisiunii și legământului veșnic.
Scriptura ne relatează trei episoade din viața lui Avram în care patriarhul a greșit în credință față de promisiunea lui Dumnezeu: Gen. 12:13 (Faraon), 20:2 (Abimelec) și nașterea lui Ismael. În Geneza 22 Dumnezeu încearcă credința patriarhului, dar acum aceasta este fermă. Avraam nu mai avea nevoie de nicio confirmare de la Dumnezeu, nici de repetarea făgăduinței, nici de vreun semn sau reînnoirea legământului. Cu toate acestea, Dumnezeu face un jurământ lui Avraam:
„«Pe Mine însumi jur», zice DOMNUL, «pentru că ai făcut lucrul acesta și nu l‑ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta negreșit și‑ți voi înmulți foarte mult seminția, ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării. Seminția ta va stăpâni porțile vrăjmașilor ei. Prin seminția ta se vor binecuvânta între ele toate neamurile pământului, pentru că ai ascultat de glasul Meu!»” (Geneza 22:16-18[13], EDCR)
Deci, de ce s-a jurat Dumnezeu, de vreme ce Avraam nu mai avea nevoie de aceasta? Am putea crede că a fost doar o altă reîntărire a promisiunilor, repetate de atâtea ori, dacă nu ar fi autorul epistolei către evrei care să ne adâncească privirile spre ceva mai profund, care ne privește.
„Căci Dumnezeu, făgăduind lui Avraam, de vreme ce nu avea pe nimeni mai mare să Se jure, S-a jurat pe Sine, zicând: Cu adevărat, binecuvântând te voi binecuvânta, și înmulțind te voi înmulți. Și așa, având îndelungă-răbdare, a dobândit făgăduința. Căci oamenii se jură pe cel mai mare și jurământul le este lor capăt a toată împotrivirea, spre adeverire; în acesta, mai mult voind Dumnezeu să arate moștenitorilor făgăduinței nestrămutarea sfatului Său, a mijlocit prin jurământ, ca prin două lucruri nestrămutate, în care este cu neputință să mintă Dumnezeu, să avem mângâiere tare noi, cei ce scăpăm, ca să ținem nădejdea pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită și tare, care intră în cele mai dinlăuntru ale catapetesmei, unde înainte-mergător pentru noi a intrat Iisus, făcându-Se Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec.” (Evrei 6:13-20[14], NTV)
Făgăduind prin jurământ lui Avraam, Dumnezeu arată moștenitorilor făgăduinței decizia Sa de nestrămutat. Textul spune că noi suntem moștenitorii făgăduinței, deși acest lucru s-ar fi înțeles implicit de aici prin ajutorul celorlalte versete pe care le-am citit. Așadar, oricare dintre oamenii care citește făgăduințele făcute lui Avraam, poate avea asigurarea că sunt și pentru el prin Hristos; doar prin Hristos.
Chemarea pe care Hristos o făcea oilor pierdute ale casei lui Israel de a veni la El, de a-L accepta, nu era altceva decât o invitație de a accepta Sămânța din legământul avraamic, iar această invitație urma să se extindă la neamuri. Am citit că atunci când Dumnezeu i-a spus lui Avraam că toate familiile pământului vor fi binecuvântate în el i-a predicat evanghelia (Gal. 3:8), a făcut un legământ cu patriarhul (Fapte 3:25) și a arătat că îndreptățirea se primește prin credință (Gal. 3:8). Mai târziu, lui Avraam i se spune că legământul acesta și evanghelia aceasta sunt veșnice. Oare, această evanghelie, această îndreptățire prin credință, acest legământ aveau nevoie să fie confirmate de moartea celui ce le-a făcut?
Când Mântuitorul le-a spus ucenicilor, la cină, că vinul era sângele Său, sângele legământului nou, el confirma prin jertfa Sa legământul avraamic, evanghelia vestită în Ur și îndreptățirea prin credință, pentru că trebuie să aibă loc moartea celui ce l-a făcut:
„Căci unde este testament, trebuie să fie vorba despre moartea celui ce a lăsat testamentul.” (Evrei 9:16)
Declarația aceasta este cu referire la legământul avraamic, deoarece acesta trebuia să aibă o jertfă. De unde știm? La acesta se face referire în Evrei 6:13-20, care se încheie cu speranța pe care o avem noi, moștenitorii, și care pătrunde dincolo de perdeaua templului ceresc, unde Hristos a fost făcut preot după rânduiala lui Melhisedec. Capitolul 7 ne vorbește despre Melhisedec și Avraam (v. 1-10) și îl compară pe Hristos cu Melhisedec spunând că desăvârșirea nu era posibilă sub preoția aaronică (v. 11-12), afirmând că Hristos este garantul unui legământ mai bun (v. 22), dar acesta este exact legământul din capitolul 6. Capitolul 8 prezintă diferențele dintre legământul de la Sinai și noul legământ, care nu poate fi altul decât legământul avraamic și așa se ajunge la declarația din 9:16.
Note de subsol:
[1] . „I will put enmity between you and the woman, and between your offspring and her offspring; he shall bruise your head, and you shall bruise his heel.” (ESV).
„Dușmănie voi pune între tine și femeie, între seminția ta și seminția ei; Acela îți va ținti ție capul, iar tu îi vei ținti Lui călcâiul.” (VBA).
[2] . „Go from your country and your kindred and your father’s house to the land that I will show you. And I will make of you a great nation, and I will bless you and make your name great, so that you will be a blessing. I will bless those who bless you, and him who dishonors you I will curse, and in you all the families of the earth shall be blessed.” (ESV).
„Ieși din țara ta și din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta Eu. Și Eu voi face din tine un neam mare; și te voi binecuvânta și-ți voi mări numele și tu vei fi izvor de binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; și’ntru tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului.” (VBA).
[3] . „After these things the word of the LORD came to Abram in a vision: «Fear not, Abram, I am your shield; your reward shall be very great.» But Abram said, «O Lord GOD, what will you give me, for I continue childless, and the heir of my house is Eliezer of Damascus?» And Abram said, «Behold, you have given me no offspring, and a member of my household will be my heir.» And behold, the word of the LORD came to him: «This man shall not be your heir; your very own son shall be your heir.» And he brought him outside and said, «Look toward heaven, and number the stars, if you are able to number them.» Then he said to him, «So shall your offspring be.» And he believed the LORD, and he counted it to him as righteousness.” (ESV).
„După aceea fost-a’n vedenie cuvântul Domnului către Avram și a zis: «Nu te teme, Avrame; Eu sunt scutul tău, iar răsplata ta va fi foarte mare». Iar Avram a răspuns: «Stăpâne Doamne, ce oare-mi vei da? Că iată, eu mă duc fără să am copil, iar Masek, fiul slujnicei mele, Eliezer din Damasc…». Și a zis Avram: «De vreme ce nu mi-ai dat urmași, iată că sluga mea mă va moșteni!» Și de’ndată s’a făcut cuvântul Domnului către el și a zis: «Nu acela te va moșteni, ci acela care va odrăsli din coapsele tale, acela te va moșteni!» Și l-a scos afară și i-a zis: «Privește la cer și numără stelele, de le poți număra»; și i-a zis: «Așa va fi seminția ta!» Și Avram I-a crezut lui Dumnezeu și aceasta i s’a socotit ca dreptate.” (VBA).
[4] . „And he said to him, «I am the LORD who kbrought you out from Ur of the Chaldeans lto give you this land to possess.» But he said, «O Lord GOD, how am I to know that I shall possess it?»” (ESV).
„Și i-a zis: «Eu sunt Dumnezeul Care te-a scos pe tine din Urul Caldeilor pentru ca să-ți dea pământul acesta să-l moștenești». Și a zis [Avram]: «Stăpâne Doamne, din ce voi cunoaște că-l voi moșteni?»” (VBA).
[5] . „He said to him, «Bring me a heifer three years old, a female goat three years old, a ram three years old, a turtledove, and a young pigeon.» And he brought him all these, cut them in half, and laid each half over against the other. But he did not cut the birds in half. And when birds of prey came down on the carcasses, Abram drove them away. As the sun was going down, a deep sleep fell on Abram. And behold, dreadful and great darkness fell upon him. Then the LORD said to Abram, «Know for certain that your offspring will be sojourners in a land that is not theirs and will be servants there, and they will be afflicted for four hundred years. But I will bring judgment on the nation that they serve, and afterward they shall come out with great possessions. As for you, you shall go to your fathers in peace; you shall be buried in a good old age. And they shall come back here in the fourth generation, for the iniquity of the Amorites is not yet complete.» When the sun had gone down and it was dark, behold, a smoking fire pot and a flaming torch passed between these pieces. On that day the LORD made a covenant with Abram, saying, «To your offspring I give this land, from the river of Egypt to the great river, the river Euphrates, the land of the Kenites, the Kenizzites, the Kadmonites, the Hittites, the Perizzites, the Rephaim, the Amorites, the Canaanites, the Girgashites and the Jebusites.”(ESV).
„Iar [Domnul] i-a zis: «Gătește-Mi o junincă de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturică și un pui de porumbel!» Și le-a luat [Avram] pe acestea toate, le-a tăiat în două și a pus jumătățile una în fața alteia; dar păsările nu le-a tăiat în două. Iar păsările de pradă năvăleau asupra leșurilor, dar Avram le alunga. Și’ntru asfințitul soarelui a căzut peste Avram un somn greu, și iată că ’ntuneric și frică mare l-au cuprins. Și atunci a zis [Domnul] către Avram: «Să știi bine că urmașii tăi vor fi străini într’o țară care nu-i a lor; robiți vor fi și apăsați timp de patru sute de ani;» dar pe neamul la care vor robi, Eu îl voi judeca; după aceea ei vor ieși de acolo, cu avere multă. Cât despre tine: te vei petrece’n pace către părinții tăi și îngropat vei fi la mândre bătrâneți. Ei însă numai într’al patrulea neam se vor întoarce aici, căci pân’acum păcatele Amoreilor nu și-au ajuns la vârf». Iar după ce a asfințit soarele și s’a făcut întuneric, iată cuptor fumegând și pară de foc au trecut printre bucățile acelea. În ziua aceea a încheiat Domnul legământ cu Avram, zicând: «Urmașilor tăi le voi da pământul acesta, de la râul Egiptului până la Râul-cel-Mare, râul Eufratului: pe Chenei, pe Chenezei, pe Chedmonei, pe Hetei, pe Ferezei, pe Refaimi, pe Amorei, pe Canaaneeni, pe Hevei, pe Gherghesei și pe Iebusei».” (VBA).
[6] . „Prin credință Avraam, când a fost chemat să plece într‑un loc pe care urma să‑l ia drept moștenire, a ascultat și a plecat fără să știe încotro merge. Prin credință a peregrinat el prin țara făgăduinței ca printr‑un ținut străin și a locuit în corturi ca Isaac și Iacov, care erau moștenitori împreună cu el ai aceleiași făgăduințe. Căci el aștepta cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu.” (EDCR).
„By faith Abraham obeyed when he was called to go out to a place that he was to receive as an inheritance. And he went out, not knowing where he was going. By faith he went to live in the land of promise, as in a foreign land, living in tents with Isaac and Jacob, heirs with him of the same promise. For he was looking forward to the city that has foundations, whose designer and builder is God.” (ESV).
„Prin credință s’a supus Avraam când a fost chemat să plece la locul pe care avea să-l primească spre moștenire; și a plecat fără să știe’ncotro merge. Prin credință a locuit el vremelnic în ținutul făgăduinței ca’ntr’un ținut străin, trăind în corturi cu Isaac și cu Iacob, cei împreună-moștenitori ai aceleiași făgăduințe; fiindcă el aștepta cetatea care are temelii, al cărei izvoditor și ziditor este Dumnezeu.” (VBA).
[7] . „Dumnezeul slavei i S‑a arătat părintelui nostru Avraam pe când era în Mesopotamia, înainte să fi locuit în Haran, și i‑a zis: «Ieși din țara ta și din familia ta și vino în țara pe care ți‑o voi arăta.» Atunci, el a ieșit din țara caldeenilor și s‑a așezat în Haran. De acolo, după moartea tatălui său, Dumnezeu l‑a strămutat în țara aceasta, în care locuiți voi acum. Dar nu i‑a dat ca moștenire nici măcar o palmă de pământ în ea, ci i‑a făgăduit că i‑o va da în stăpânire lui și seminției lui după el, deși nu avea niciun copil.” (EDCR).
„The God of glory appeared to our father Abraham when he was in Mesopotamia, before he lived in Haran, and said to him, «Go out from your land and from your kindred and go into the land that I will show you.» Then he went out from the land of the Chaldeans and lived in Haran. And after his father died, God removed him from there into this land in which you are now living. Yet he gave him no inheritance in it, not even a foot’s length, but promised to give it to him as a possession and to his offspring after him, though he had no child.” (ESV).
„Dumnezeul slavei i S’a arătat părintelui nostru Avraam pe când era în Mesopotamia, mai înainte de a locui în Haran, și i-a zis: Ieși din ținutul tău și din rudenia ta și vino în ținutul pe care ți-l voi arăta Eu. Atunci, ieșind din ținutul Haldeilor, a locuit în Haran. Iar după moartea tatălui său l-a strămutat de acolo în ținutul acesta pe care-l locuiți voi acum. Și nu i-a dat în el moștenire nici un pas de pământ, dar i-a făgăduit că i-l va da spre stăpânire lui și seminției lui de după el, cu toate că n’avea copil.” (VBA).
[8] . „When Abram was ninety-nine years old the LORD appeared to Abram and said to him, «I am God Almighty; walk before me, and be blameless, that I may make my covenant between me and you, and may multiply you greatly.» Then Abram fell on his face. And God said to him, «Behold, my covenant is with you, and you shall be the father of a multitude of nations. No longer shall your name be called Abram, but your name shall be Abraham, for I have made you the father of a multitude of nations. I will make you exceedingly fruitful, and I will make you into nations, and kings shall come from you. And I will establish my covenant between me and you and your offspring after you throughout their generations for an everlasting covenant, to be God to you and to your offspring after you. And I will give to you and to your offspring after you the land of your sojournings, all the land of Canaan, for an everlasting possession, and I will be their God.»” (ESV).
„Iar când era Avram de nouăzeci și nouă de ani, Domnul i S’a arătat lui Avram și i-a zis: «Eu sunt Dumnezeul tău; mergi în căile Mele și fii desăvârșit și voi încheia legământul Meu între Mine și tine și te voi înmulți foarte». Atunci a căzut Avram cu fața la pământ, iar Dumnezeu i-a grăit, zicând: «Eu sunt, și iată că legământul Meu e cu tine și tu vei fi tată a mulțime de neamuri; și de-acum nu te vei mai chema cu numele de Avram, ci Avraam va fi numele tău, căci te voi face tată a mulțime de neamuri; și foarte roditor te voi face, foarte; și din tine voi face neamuri, și regi se vor ridica din tine. Legământul Meu îl voi pune între Mine și tine și seminția ta de după tine, întru tot neamul lor, legământ veșnic pentru ca Eu să fiu Dumnezeul tău și al urmașilor tăi de după tine. Și-ți voi da ție și seminției tale de după tine pământu’n care pribegești acum, tot pământul Canaanului, în stăpânire veșnică, și Eu le voi fi lor Dumnezeu».” (VBA).
[9] . „Scriptura, fiindcă a prevăzut că Dumnezeu îndreptățește neamurile prin credință, i‑a dat mai dinainte lui Avraam această veste bună: Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.” (EDCR).
„And the Scripture, foreseeing that God would justify the Gentiles by faith, preached the gospel beforehand to Abraham, saying, «In you shall all the nations be blessed.»” (ESV).
„Iar Scriptura, prevăzând că prin credință îndreptățește Dumnezeu neamurile, mai dinainte i-a binevestit lui Avraam că întru tine se vor binecuvânta toate neamurile.” (VBA).
[10] . „Hristos ne‑a răscumpărat de sub blestemul Legii făcându‑Se blestem pentru noi – fiindcă este scris: Blestemat este oricine este atârnat pe lemn – pentru ca binecuvântarea lui Avraam să vină peste neamuri în Hristos Isus și astfel să primim prin credință Duhul făgăduit.” (EDCR).
„Christ redeemed us from the curse of the law by becoming a curse for us – for it is written, «Cursed is everyone who is hanged on a tree» – so that in Christ Jesus the blessing of Abraham might come to the Gentiles, so that we might receive the promised Spirit through faith.” (ESV).
„Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, devenind El blestem de dragul nostru; pentru că scris este: Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn; aceasta, pentru ca binecuvântarea lui Avraam să ajungă la neamuri întru Hristos Iisus, așa încât noi prin credință să primim făgăduința Duhului.” (VBA).
[11] . „Fraților (ca să iau o pildă din viața de zi cu zi), un testament, fie el și omenesc, odată întărit, nu mai poate fi anulat sau modificat. Or, făgăduințele i‑au fost făcute lui Avraam și seminței lui. Nu zice: «și semințelor», ca și cum ar fi vorba de mai multe, ci ca și cum ar fi vorba de una: și seminței tale, adică Hristos.” (EDCR).
„To give a human example, brothers: even with a man-made covenant, no one annuls it or adds to it once it has been ratified. Now the promises were made to Abraham and to his offspring. It does not say, «And to offsprings,» referring to many, but referring to one, «And to your offspring,» who is Christ.” (ESV).
„Fraților, ca un om grăiesc: chiar testamentul întărit al unui om, nimeni nu-l strică sau îi mai adaugă ceva. Or, făgăduințele au fost rostite lui Avraam și Seminției sale. Nu se zice: și «semințiilor» – ca de mai multe, ci ca de una singură: și Seminției tale, ceea ce înseamnă: Hristos.” (VBA).
[12] . „Voi sunteți fiii profeților și ai legământului pe care l‑a făcut Dumnezeu cu părinții noștri, când i‑a zis lui Avraam: Prin seminția ta vor fi binecuvântate toate neamurile pământului. După ce L‑a ridicat pe Robul Său [Isus], Dumnezeu L‑a trimis mai întâi la voi, ca să vă binecuvânteze, dacă vă veți întoarce fiecare de la răutățile voastre.” (EDCR).
„You are the sons of the prophets and of the covenant that God made with your fathers, saying to Abraham, «And in your offspring shall all the families of the earth be blessed.» God, having raised up his servant, sent him to you first, to bless you by turning every one of you from your wickedness.” (ESV).
„Voi sunteți fiii profeților și ai legământului pe care l-a încheiat Dumnezeu cu părinții noștri când i-a zis lui Avraam: Și întru seminția ta se vor binecuvânta toate neamurile pământului. Dumnezeu, înviindu-L pe Fiul Său, întâi la voi L-a trimis, să vă binecuvinteze, pentru ca fiecare să se întoarcă de la răutățile sale.” (VBA).
[13] . „«Pe Mine Însumi jur», zice Domnul, «pentru că ai făcut lucrul acesta și n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult și-ți voi înmulți foarte mult sămânța, și anume: ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării, și sămânța ta va stăpâni cetățile vrăjmașilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!»” (VDC).
„By myself I have sworn, declares the LORD, because you have done this and have not withheld your son, your only son, I will surely bless you, and I will surely multiply your offspring as the stars of heaven and as the sand that is on the seashore. And your offspring shall possess the gate of his enemies, and in your offspring shall all the nations of the earth be blessed, because you have obeyed my voice.” (ESV).
„By myself have I sworn, saith the LORD, for because thou hast done this thing, and hast not withheld thy son, thine only son: That in blessing I will bless thee, and in multiplying I will multiply thy seed as the stars of the heaven, and as the sand which is upon the sea shore; and thy seed shall possess the gate of his enemies; And in thy seed shall all the nations of the earth be blessed; because thou hast obeyed my voice.” (KJV).
„Juratu-M’am pe Mine Însumi – zice Domnul: de vreme ce tu ai făcut aceasta, și de dragul Meu nu l-ai cruțat nici pe fiul tău cel iubit, cu binecuvântare te voi binecuvânta, iar pe urmașii tăi îi voi face numeroși ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării, și urmașii tăi vor stăpâni cetățile dușmanilor lor; și prin urmașul tău se vor binecuvânta toate neamurile pământului, pentru că tu ai ascultat de glasul Meu.” (VBA).
[14] . „Dumnezeu, când i‑a făcut lui Avraam făgăduința, fiindcă nu putea să jure pe cineva mai mare, a jurat pe Sine și a zis: Te voi binecuvânta negreșit și te voi înmulți foarte mult. Și astfel, fiindcă a așteptat cu răbdare, Avraam a dobândit ce‑i fusese făgăduit. Oamenii obișnuiesc să jure pe cineva mai mare, iar jurământul este o întărire ce pune capăt oricărei neînțelegeri dintre ei. De aceea și Dumnezeu, fiindcă voia să demonstreze cu prisosință moștenitorilor făgăduinței caracterul nestrămutat al hotărârii Lui, a intervenit cu un jurământ, pentru ca, prin două lucruri nestrămutate, în care este cu neputință ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne stă înainte, pe care o avem ca ancoră a sufletului, neclintită și fermă, care pătrunde dincolo de catapeteasmă, unde a intrat Isus pentru noi, ca înainte‑mergător, după ce a devenit Mare‑Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.” (EDCR).
„For when God made a promise to Abraham, since he had no one greater by whom to swear, he swore by himself, saying, «Surely I will bless you and multiply you.» And thus Abraham, having patiently waited, obtained the promise. For people swear by something greater than themselves, and in all their disputes an oath is final for confirmation. So when God desired to show more convincingly to the heirs of the promise the unchangeable character of his purpose, he guaranteed it with an oath, so that by two unchangeable things, in which it is impossible for God to lie, we who have fled for refuge might have strong encouragement to hold fast to the hope set before us. We have this as a sure and steadfast anchor of the soul, a hope that enters into the inner place behind the curtain, where Jesus has gone as a forerunner on our behalf, having become a high priest forever after the order of Melchizedek.” (ESV).
