Acest articol – al treilea din studiul Legământul veșnic – face parte dintr-o serie de studii biblice menite să ajute la înțelegerea legămintelor biblice. Un fișier PDF, care conține și teme ce trebuie realizate de cititor poate fi accesat aici.
„Oare nu știți, fraților - căci celor ce cunosc Legea le vorbesc - că Legea îl stăpânește pe om cât timp trăiește? Căci femeia măritată este legată prin Lege de bărbat, cât trăiește; iar dacă moare bărbatul, se dezleagă de legea bărbatului. Deci, trăind bărbatul, se va numi adulteră dacă va fi a altui bărbat; iar dacă moare bărbatul, este liberă de Lege, încât să nu fie adulteră, fiind a altui bărbat. Așa că, frații mei, și voi ați murit Legii prin trupul lui Hristos, spre a fi ai altuia, ai Celui înviat din morți, ca să aducem roade lui Dumnezeu. Căci, pe când eram în trup, patimile păcatelor, cele prin Lege, lucrau în mădularele noastre spre a aduce roade morții; dar acum ne-am dezlegat de Lege, murind celei în care eram ținuți, ca să slujim întru înnoirea Duhului și nu în vechimea literei. Deci ce vom zice? Este Legea păcat? Să nu fie! Dar păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. Căci nici pofta n-aș fi știut-o dacă Legea nu zicea: Să nu poftești! Și luând pricină păcatul prin poruncă, a lucrat în mine toată pofta. Căci fără Lege, păcatul este mort. Iar eu trăiam cândva fără Lege, dar, venind porunca, păcatul a prins viață, iar eu am murit; și porunca, cea spre viață, aceasta mi s-a aflat spre moarte. Căci păcatul, luând pricină prin poruncă, m-a înșelat și, prin ea, m-a ucis. Astfel că Legea este sfântă și porunca este sfântă și dreaptă și bună. Atunci, ce era bun mi s-a făcut mie moarte? Să nu fie! Ci păcatul, ca să se arate păcat, lucrându-mi mie moarte prin ceea ce este bun, ca păcatul, prin poruncă, să se facă peste măsură de păcătos. Căci știm că Legea este duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat. Căci ceea ce lucrez nu știu; căci nu făptuiesc ceea ce vreau, ci ceea ce urăsc aceea fac. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, mă învoiesc cu Legea că este bună. Dar acum nu mai lucrez eu aceasta, ci păcatul care locuiește în mine. Căci știu că nu locuiește în mine adică în trupul meu, nici un bine. Căci a voi se află în mine, dar a lucra binele nu aflu; Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl făptuiesc. Iar dacă ceea ce nu voiesc aceasta fac, nu mai lucrez eu aceasta, ci păcatul care locuiește în mine. Găsesc deci în mine, cel ce voiesc a face binele, legea că răul se află în mine. Căci mă desfătez de legea lui Dumnezeu, după omul cel dinlăuntru; dar văd o altă lege în mădularele mele, războindu-se împotriva legii minții mele și luându-mă rob în legea păcatului, cea care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia? Mulțumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru. Așadar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul legii păcatului.” (Romani 7[1], NTV).
În Romani 7, Pavel ne arată situația ființei umane, situație care ar trebui cunoscută de cei ce știu legea. Aceasta are stăpânirea asupra omului câtă vreme trăiește el. În primele 3 capitole din Romani, Pavel a arătat că legea are stăpânire asupra celor ce cunosc legea (evreii), precum și a celor ce nu o cunosc (neamurile), idee concluzionată în Romani 3:9-18. Orice creștin, citind Biblia, ține în mână legea care îi aduce moartea, chiar dacă creștinismul a creat diverse sisteme care să anuleze efectele legii: preotul, pastorul, organizația și, în special, teologia bisericii. Biserica a devenit un instrument de a atenua puterea legii de a aduce moartea și de a ameliora efectele păcatului la nivelul conștiinței; deși nu conștientizează că face această lucrare. Din nefericire, denominațiunile care cheamă la ele păcătoșii, pentru a-i vindeca de păcat, au dezvoltat teologii care să împiedice legea să acuze păcătosul. Una din teorii, spre exemplul, este aceea că în Romani 7 Pavel descrie experiența unui creștin, a unui om învingător prin Hristos. Da, Romani 7 poate descrie experiența unui creștin, dar nu a unuia care învinge prin Hristos și trăiește prin Spiritul Său. Romani 7 este reinterpretat pentru a cauza moartea legii și a da impresia că a murit omul cel vechi. Însă Pavel este clar: aparține lui Hristos cel care a murit, nu cel care crede că legea a murit. Ilustrând moartea soțului pentru a reprezenta moartea noastră, Pavel spune că femeia nu mai este acuzată de lege dacă aparține altui bărbat, sugerând implicit că cel care a murit prin trupul lui Hristos nu mai poate fi condamnat de lege, nu pentru că legea a murit, ci pentru că legea îl lasă acum să aparțină lui Hristos. Omul despre care vorbește Pavel în Romani 7 nu este un creștin născut din nou, deoarece acesta nu mai trăiește după carne, pentru că acesta nu este un nenorocit. Romani 7 ne prezintă situația omului ce dorește să asculte, dar nu poate, fie că este evrei sau creștin. Soluția salvatoare apare la începutul capitolului 8 (nefericită împărțire pe capitole în acest caz).
„Așadar acum nici o osândă nu este pentru cei ce sunt în Hristos Iisus, care nu umblă după trup, ci după Duhul. Căci legea Duhului vieții în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului și a morții, căci ceea ce era cu neputință Legii - fiind slabă prin trup - a săvârșit Dumnezeu: trimițând pe Însuși Fiul Său în asemănarea trupului păcatului și pentru păcat, a osândit păcatul în trup, pentru ca dreptatea Legii să se împlinească în noi, care umblăm nu după trup, ci după Duhul.” (Romani 8:1-4[2], NTV)
Romani 7 descrie experiența spirituală a omului ce se luptă cu păcatul, dar este învins. Acesta poate fi evreu sau creștin. El iubește și se bucură de legea lui Dumnezeu, dar constată că nu realizează binele pe care îl dorește, ci păcatul pe care nu-l dorește. Va continua un astfel de om în această experiență cât trăiește ca creștin? Aceasta fiind imagine unui creștin, dacă privim în ansamblu, este și imaginea bisericii. Dacă omul din Romani 7 este creștinul născut din nou, plin de roadele Duhului și mântuit (pentru că creștinul este mântuit), dar este atât de nenorocit, trebuie să fim conștienți că astfel de creștini compun o biserică care este la fel de nenorocită ca ei. Însă, când noi prezentăm imaginea bisericii noastre înaintea altora, o zugrăvim ca orice cioară care zice că puiul ei e alb.
Am ajuns acum în punctul de unde am pornit la primul seminar. Legământul pe care eu l-am făcut cu Dumnezeu la și prin botez mă face membru al bisericii «…». Dar eu mi-am încălcat legământul. Unde sunt stipulate consecințele călcării? Se pot repara? Cum? A intrat Domnul în acel legământ? Nu vom discuta despre zadarnicele soluții ale bisericilor și indivizilor pentru a rezolva problema păcatului, ci despre soluția lui Dumnezeu.
Ca fariseu evreu, Pavel trăia în conformitate cu cea mai strictă grupare a religiei Israelului. Pentru ei, legământul încheiat la Sinai era reînnoirea legământului încheiat de Dumnezeu cu Avraam.
„Dumnezeu a încheiat un legământ cu Avraam (Gen. 15:18, 17:2, 7) prin care a intrat într-o relație specială cu el și cu descendenții săi pentru totdeauna; și ca semn al acestui legământ le-a impus ritualul circumciziei. Acest legământ avraamic, expresiv pentru caracterul religios al descendenților lui Avraam ca popor al lui Yhwh, singurul și unicul Dumnezeu, a fost reînnoit pe Muntele Sinai când, înainte de a da Legea, Israel ca popor s-a angajat să respecte legământul Său (Ex. 19:8). După darea Legii, Moise a stropit sângele jertfei legământului jumătate pe popor și jumătate pe altarul Domnului (Ex. 24:6-8), pentru a semnifica uniunea mistică dintre Israel și Dumnezeul său. Pentru acest legământ sinaitic veșnic, între Dumnezeu și Israel, Sabatul a fost declarat a fi semnul pentru totdeauna (Ex. 31:13-17).” - https://jewishencyclopedia.com/articles/4714-covenant
Așa privea Pavel, unul din fiii legământului, relația sa cu Dumnezeu în timp ce mergea spre Damasc pentru a aduce la Ierusalim pe cei ce mărturiseau pe Hristos. Revelația pe care a primit-o pe drum și cunoaștere Domnului Hristos, îl determină pe Pavel să privească altfel spre legăminte. Chiar porțiunea epistolei, notată convențional „Capitolul 7”, cu care am început acest seminar este scrisă într-un context în care Pavel își exprimă noua înțelegere asupra legămintelor. După ce prezintă în primele 3 capitole că toată lumea este vinovată înaintea lui Dumnezeu, pentru că toți au păcătuit, Pavel prezintă credința lui Isus Hristos (sau în Hristos, dacă preferați această traducere peste tot) în contradicție cu legea astfel:
„[…] pentru că din faptele Legii nici un trup nu se va îndrepta înaintea Lui; căci prin Lege este cunoștința păcatului. Iar acum, fără Lege, dreptatea lui Dumnezeu s-a arătat, mărturisită de Lege și Prooroci. Iar dreptatea lui Dumnezeu este prin credința în (lui, KJV) Iisus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred […].” (Romani 3:20-22[3], NTV)
În noua viziune a lui Pavel, legea nu este un instrument pentru atingerea neprihănirii; legea mărturisește pentru neprihănirea care vine prin credința lui Isus Hristos. Împreună cu legea mărturisesc și scrierile profeților. Pentru a susține această teză revoluționară și periculoasă pentru lucrarea lui Pavel (de asemenea, periculoasă pentru propria persoană), apostolul aduce în discuție legământul dintre Dumnezeu și Avraam:
„Deci, ce vom zice că a aflat Avraam părintele nostru după trup? Căci dacă Avraam din fapte s-a îndreptat, are laudă, dar nu la Dumnezeu. Căci ce spune Scriptura? Și a crezut Avraam lui Dumnezeu și i s-a socotit lui ca dreptate. […] Căci nu prin Lege s-a dat lui Avraam sau sămânței lui făgăduința de a fi el moștenitor al lumii, ci prin dreptatea credinței. Căci dacă cei din Lege sunt moștenitori, s-a deșertat credința și s-a desființat făgăduința […].” (Romani 4:1-3, 13-14[4], NTV)
Același raționament îl găsim în epistola trimisă galatenilor, scrisă de apostolul Pavel pentru a readuce evanghelia în atenția bisericilor din Galatia, care fuseseră deturnate spre legământul de la Sinai și ajunseseră înapoi la practicile păgâne (Galateni 4:9-10). La fel ca în epistola expediată romanilor, apostolul neamurilor scrie că mântuirea/neprihănirea (dreptatea)/îndreptățirea se obține prin credința lui Isus Hristos (Galateni 2:16; KJV, 1914, 1688):
„Și văzând mai înainte Scriptura că Dumnezeu îndreptează din credință neamurile, a binevestit mai dinainte lui Avraam: Se vor binecuvânta în tine toate neamurile. Încât cei din credință se binecuvintează împreună cu credinciosul Avraam. Căci câți sunt din faptele Legii sub blestem sunt; că scris este: Blestemat tot cel care nu stăruie în toate cele scrise în cartea Legii, ca să le facă pe ele. Și că în Lege nimeni nu se îndreptează la Dumnezeu, este învederat; că dreptul din credință va fi viu; iar Legea nu este din credință, ci omul care face acestea va fi viu prin ele. Hristos ne-a răscumpărat pe noi din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; căci scris este: Blestemat tot cel spânzurat pe lemn; ca binecuvântarea lui Avraam să ajungă la neamuri în Hristos Iisus, ca făgăduința Duhului să o primim prin credință.” (Galateni 3:8-14[5], NTV)
Discuția despre lege și credință, prezentă în Romani și Galateni, nu are niciun sens dacă nu e legată de legăminte. Evreii fuseseră educați că legământul pe care l-au făcut cu Dumnezeu, atunci când la poalele Sinaiului au promis că vor asculta de toate cerințele Sale, a fost reînnoirea legământului avraamic. Dumnezeu ar fi făcut un legământ cu Avraam, iar ca semn al legământului a cerut circumcizia, iar la Sinai l-a reînnoit cu întregul popor eliberat din Egipt, unde s-a adăugat legea, a cărei păzire, împreună cu circumcizia, aducea mântuirea. Când fariseii care crezuseră au cerut creștinilor dintre neamuri să se circumcidă și să păzească legea lui Moise ca să fie mântuiți (Fapte 15:1, 5), Pavel aduce ca argument împotrivă faptul că mântuirea este prin credință, nu prin faptele legii, și pune această teză în cadrul legămintelor, după cum vom vedea. Pentru Pavel, legământul încheiat cu Avraam și cel de la Muntele Sinai nu sunt același legământ – încheiat cu patriarhul, reînnoit cu sămânța –, ci două legăminte diametral opuse. Tot creștinismul care privește la aceste legăminte ca fiind unul și același, complementare, unul urmat de altul, dar nu diametral opuse are probleme serioase în a înțelege relația dintre mântuire, neprihănire, îndreptățire, credință, lege și har; în fond are probleme în înțelegerea evangheliei. Așadar, pentru a arăta că neprihănirea se primește prin credință, nu prin faptele legii, Pavel aduce în atenția destinatarilor epistolelor sale legămintele.
„Fraților, ca om vorbesc; chiar și testamentul întărit al unui om nimeni nu-l nesocotește, nici nu-i mai adaugă porunci. Iar făgăduințele au fost rostite lui Avraam și sămânței lui; nu zice: și sămânțelor, ca de mai mulți, ci ca de unul: și sămânței tale, Care este Hristos. Și aceasta zic: Legea, care s-a făcut după patru sute treizeci de ani, nu desface, ca să desființeze făgăduința, un testament mai dinainte întărit de Dumnezeu întru Hristos. Căci dacă din Lege este moștenirea, nu mai este din făgăduință; dar lui Avraam prin făgăduință i-a dăruit Dumnezeu. Atunci de ce [s-a dat] Legea? Ea s-a adăugat pentru călcările de poruncă, până să vină Sămânța Căreia I s-a făgăduit, fiind dată ca poruncă, prin îngeri, în mâna unui mijlocitor.” (Galateni 3:15-19[6], NTV)
Continuând explicația din Galateni 3:8-14, Pavel aduce în discuție legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam și afirmă că acesta este o făgăduință confirmată în Hristos, care nu putea fi anulată de legea venită pe Sinai la 430 de ani de la darea făgăduinței. Mai mult, pentru Pavel, legământul încheiat cu Avraam a fost confirmat în Hristos, ceea ce nu poate însemna altceva decât jertfa de pe cruce. De fapt, toate făgăduințele lui Dumnezeu sunt prin Hristos (2 Cor. 1:20). Legea și legământul de la Sinai au avut un rol, dar nu mântuitor. Principalul lor rol este să arate spre Hristos până la venirea Sa. Legea este pedagogul care ne conduce la Hristos, nu mijlocul de mântuire. În consecință legământul, încheiat pe baza acestei legi (Sinai), nu are rol mântuitor, ci tot de pedagog.
După ce le arată că s-au despărțit de evanghelie, sub presiunea celor veniți de la Ierusalim, și că s-au întors spre practicile păgâne, de care se lepădaseră când L-au cunoscut pe Hristos (Galateni 4:1-10), Pavel îi îndreaptă din nou spre legăminte, punându-le încă o dată în opoziție:
„Spuneți-mi voi, care vreți să fiți sub Lege: nu auziți Legea? Căci scris este că Avraam a avut doi fii: unul din slujnică și altul din cea liberă. Dar cel din slujnică s-a născut după trup, iar cel din cea liberă prin făgăduință. Acestea sunt spuse cu alt înțeles, căci acelea sunt două testamente: unul de la Muntele Sinai, născând spre robie, care este Agar; căci Agar este Muntele Sinai, în Arabia, și înseamnă Ierusalimul de acum și este roabă împreună cu copiii ei; iar Ierusalimul de sus este cea liberă, care este maica noastră, a tuturor. Căci scris este: Veselește-te, cea stearpă, care nu naști! Izbucnește și strigă, tu, care nu suferi durerile nașterii, căci mai mulți sunt fiii celei părăsite decât ai celei cu bărbat. Iar noi, fraților, suntem, potrivit lui Isaac, fii ai făgăduinței. Ci, precum atunci cel născut după trup îl prigonea pe cel după Duh, așa și acum. Dar ce zice Scriptura? Scoate-o pe slujnică și pe fiul ei; căci nu va moșteni fiul slujnicei împreună cu fiul celei libere. Așadar, fraților, nu suntem fii ai slujnicei, ci ai celei libere.” (Galateni 4:21-31[7], NTV)
În această alegorie cele două femei, Agar și Sara, reprezintă două legăminte, concluzionează Pavel citând legea. Prin Agar, Avraam a căutat să împlinească făgăduința lui Dumnezeu, rezultatul a fost un copil care nu putut moșteni pe tatăl său. Agar este în această alegorie legământul de la Sinai. Legământul de la Sinai naște robi, după cum se vede în situația Ierusalimului și a evreilor. Sara a născut copilul făgăduit de Dumnezeu lui Avraam. Ea simbolizează legământul făgăduinței, ceea ce a promis Dumnezeu și a înfăptuit tot El. Astfel, conform lui Pavel, legământul de la Sinai produce robi, iar legământul avraamic produce oameni liberi, cetățeni ai Ierusalimului ceresc.
Prin Avraam, cele două femei și cei doi fii ai lor, Pavel arată în mod limpede diferența dintre cele două legăminte, dedusă spune el din citirea legii. Sunt atât de diferite încât cel de la Sinai nu poate fi o reînnoire a celui avraamic, nu poate fi nici o continuare, de fapt, el nu ar fi trebuit să aibă loc niciodată, la fel cum Ismael nu ar fi trebuit să se nască niciodată. Legământul avraamic a fost confirmat în Hristos. Hristos a confirmat ceea ce în Noul Testament este numit noul legământ. Astfel, Hristos a confirmat noul legământ pentru că acesta este legământul avraamic, legământul veșnic. Nu a existat niciodată altul, nu este altul și nici nu va fi vreodată altul prin care oamenii să fie aduși la Hristos, și prin El, în biserică. După ce prezintă alegoria cu cele două legăminte și faptul că cel de la Sinai naște pentru robie, iar cel al Ierusalimului de sus aduce libertatea, Pavel spune: „Așadar, stați neclintiți în libertatea în care Hristos ne-a eliberat și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei.” (Galateni 5:1) legând încă o dată, după Galateni 3:17, pe Hristos de legământul avraamic. Și pentru că am amintit Galateni 3:17 și 5:1, nu putem omite Galateni 3:22, 29[8]:
„[…] Scriptura le-a închis pe toate sub păcat, ca făgăduința să se dea celor ce cred din credința în Iisus Hristos. […] dacă voi sunteți ai lui Hristos, atunci sunteți sămânță a lui Avraam și moștenitori după făgăduință.” (NTV)
Așadar, mântuirea prin credință este contrastată de mântuirea prin fapte pentru că acestea aparțin de două legăminte. Creștinismul nu le poate dezbate dacă nu le discută în cadrul legămintelor. Neprihănirea prin fapte aparține legământului de la Sinai, unde Dumnezeu a primit promisiunea poporului de a asculta de El și le-a spus că dacă vor împlini ce au spus le va fi Dumnezeu. Neprihănirea prin credință aparține legământului avraamic și conține făgăduințele pe care Dumnezeu le-a făcut patriarhului; printre care Hristos, sămânța, și Duhul Sfânt. Hristos a confirmat prin moarte Sa legământul avraamic (legământul veșnic, noul legământ) și toți cei ce aparțin prin moartea lor lui Hristos sunt sămânța lui Avraam și moștenitori ai promisiunilor făcute patriarhului.
Dacă nu e suficient de clar până aici, că pentru apostolul Pavel cele două legăminte sunt opuse; condiții diferite, cerințe diferite, promisiuni diferite, rezultate diferite și, aș spune acum, foarte important, diferență deplină între credincioșia părților din legământ, în a doua epistolă către corinteni Pavel reafirmă aceeași idee:
„Nu că suntem destoinici de la noi înșine să cugetăm ceva ca de la noi înșine, ci destoinicia noastră este de la Dumnezeu, Care ne-a făcut destoinici să fim slujitori ai Noului Testament[9], nu ai literei, ci ai Duhului; pentru că litera ucide, iar Duhul face viu. Iar dacă slujirea morții întipărită cu litere în pietre s-a făcut în slavă, încât fiii lui Israel nu puteau să caute la fața lui Moise din pricina slavei celei trecătoare a feței lui, cum nu va fi mai mult în slavă slujirea Duhului? Căci, dacă slujirea osândei este slavă, cu atât mai mult prisosește slujirea dreptății în slavă! Căci, din pricina slavei covârșitoare, ceea ce era slăvit în această privință nici măcar nu mai este slăvit. Căci, dacă ceea ce era trecător s-a făcut prin slavă, cu mult mai mult ceea ce rămâne este în slavă. Având deci o astfel de nădejde, cu multă îndrăzneală ne purtăm, și nu precum Moise își punea un văl pe fața lui, ca să nu caute fiii lui Israel la sfârșitul a ceea ce era trecător. Dar s-au împietrit gândurile lor, căci până astăzi același văl rămâne la citirea Vechiului Testament, nedezvelindu-se - pentru că în Hristos se desființează -, ci până astăzi, când se citește Moise, un văl stă pe inima lor; iar când cineva se întoarce către Domnul, se ridică vălul. Iar Domnul este Duhul; și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. Iar noi toți, cu fața descoperită, oglindind slava Domnului, spre același chip ne schimbăm la față din slavă în slavă, ca de la Domnul Duhul.” (2 Corinteni 3:5-18[10], NTV)
Scriptura nu este o carte care conține codexuri morale sau dogme teologice, ea conține narațiunea legământului veșnic făcut în sânul Dumnezeirii și prezentat pentru prima dată lui Adam și Evei atunci când șarpele a aflat că Sămânța femeii îl va zdrobi. Acest legământ și Sămânța care îl va confirma i-au fost prezentate ulterior lui Avraam în Geneza 12, 15, 17 și 22. Fiul și nepotul patriarhului primesc aceleași făgăduințe și se face cu ei același legământ veșnic, confirmat în Hristos, Sămânța.
La Muntele Sinai, după ce Dumnezeu invită poporul să prețuiască ceea ce a făgăduit, întregul neam al lui Israel face o promisiune, iar Dumnezeu inițiază un alt legământ prin care poporul să-și ducă la îndeplinire promisiunea. Acest lucru nu a avut însă loc din cauza neputinței cărnii de a împlini o lege duhovnicească și a pierderii din vedere a legământului veșnic confirmat în Hristos.
De aceea, Dumnezeu a vorbit prin Ieremia despre un legământ nou; de fapt, legământul veșnic:
„«Iată, vin zile», zice Domnul, «când voi face cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinții lor în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din țara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soț asupra lor», zice Domnul. «Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea», zice Domnul: «Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, și Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai învăța pe aproapele sau pe fratele său, zicând: ‚Cunoaște pe Domnul!’ Ci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare», zice Domnul, «căci le voi ierta nelegiuirea și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.»” (Ieremia 31:31-34[11], VDC)
Iar autorul epistolei către evrei – poate Pavel – a înțeles că trebuia schimbat pentru că era vechi, îmbătrânit, încă de pe timpul profetului Ieremia:
„Și zicând Nou, l-a învechit pe cel dintâi. Iar ce este învechit și îmbătrânit aproape este de pieire.” (Evrei 8:13[12], NTV)
Cine l-a învechit?
Dumnezeu, pentru că El a declarat că va face un legământ nou.
Când l-a învechit?
Pe timpul lui Ieremia, în zori unei noi robii pentru casa lui Israel.
Note de subsol:
[1] . „Nu știți, fraților – vorbesc unor oameni care cunosc Legea – că Legea stăpânește asupra omului câtă vreme el trăiește? De pildă, femeia măritată este legată prin Lege de bărbatul ei câtă vreme trăiește el, dar dacă‑i moare bărbatul, este dezlegată de legea căsătoriei. Dacă deci ajunge a altuia cât încă îi trăiește bărbatul, se va chema adulteră; dar dacă‑i moare bărbatul, este liberă față de Lege și nu mai este adulteră dacă ajunge a altuia. Tot astfel, frații mei, și voi ați murit față de Lege prin trupul lui Hristos, ca să ajungeți ai Altuia, adică ai Celui ce a înviat din morți, ca să aducem rod pentru Dumnezeu. Căci pe când eram în firea pământească, patimile păcatelor, date la iveală prin Lege, lucrau în mădularele noastre, ca să aducă rod pentru moarte. Dar acum, am fost dezlegați de Lege, fiindcă am murit față de ceea ce ne ținea în robie, ca să slujim prin înnoirea lucrată de Duhul, și nu prin trăirea veche, după literă. Așadar, ce vom zice? Legea este păcat? Nicidecum! Dimpotrivă, păcatul nu l‑am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n‑aș fi știut de poftă dacă Legea nu mi‑ar fi spus: Să nu poftești! Apoi, păcatul a folosit prilejul și a făcut să se nască în mine, prin poruncă, tot felul de pofte, căci fără Lege, păcatul este mort. Odinioară, eram fără Lege și trăiam, dar când a venit porunca, păcatul a înviat, iar eu am murit. Astfel, s‑a dovedit că porunca aceea care trebuia să‑mi dea viața mi‑a adus moartea. Pentru că păcatul s‑a folosit de poruncă, m‑a amăgit și, prin ea, mi‑a adus moartea. Așa că Legea este sfântă, iar porunca este sfântă, dreaptă și bună. Atunci, un lucru bun mi‑a adus moartea? Nicidecum! Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, printr‑un lucru bun mi‑a pricinuit moartea, pentru ca, prin poruncă, păcatul să se arate din cale afară de păcătos. Știm că Legea este duhovnicească, dar eu sunt firesc, vândut rob păcatului. Căci nu știu ce fac: nu fac ce vreau, ci tocmai ce urăsc. Dacă fac ce nu vreau, recunosc prin aceasta că Legea este bună. Dar atunci nu mai sunt eu cel ce lucrează astfel, ci păcatul, care locuiește în mine. Știu, desigur, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce‑i drept, vreau să fac binele, dar n‑am puterea să‑l fac. Căci nu fac binele, pe care‑l vreau, ci tocmai răul, pe care nu‑l vreau! Și dacă fac ce nu vreau, nu mai sunt eu cel ce lucrează astfel, ci păcatul, care locuiește în mine. Găsesc, așadar, legea aceasta: când vreau să fac binele, răul stă lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru, mă încântă Legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă cu Legea primită de mintea mea și care mă face rob legii păcatului din mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte? Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru! Așadar, cu mintea eu slujesc Legii lui Dumnezeu, dar cu firea pământească slujesc legii păcatului.” (EDCR).
„Or do you not know, brothers—for I am speaking to those who know the law—that the law is binding on a person only as long as he lives? For a married woman is bound by law to her husband while he lives, but if her husband dies she is released from the law of marriage. Accordingly, she will be called an adulteress if she lives with another man while her husband is alive. But if her husband dies, she is free from that law, and if she marries another man she is not an adulteress. Likewise, my brothers, you also have died to the law through the body of Christ, so that you may belong to another, to him who has been raised from the dead, in order that we may bear fruit for God. For while we were living in the flesh, our sinful passions, aroused by the law, were at work in our members to bear fruit for death. But now we are released from the law, having died to that which held us captive, so that we serve in the new way of the Spirit and not in the old way of the written code. What then shall we say? That the law is sin? By no means! Yet if it had not been for the law, I would not have known sin. For I would not have known what it is to covet if the law had not said, «You shall not covet.» But sin, seizing an opportunity through the commandment, produced in me all kinds of covetousness. For apart from the law, sin lies dead. I was once alive apart from the law, but when the commandment came, sin came alive and I died. The very commandment that promised life proved to be death to me. For sin, seizing an opportunity through the commandment, deceived me and through it killed me. So the law is holy, and the commandment is holy and righteous and good. Did that which is good, then, bring death to me? By no means! It was sin, producing death in me through what is good, in order that sin might be shown to be sin, and through the commandment might become sinful beyond measure. For we know that the law is spiritual, but I am of the flesh, sold under sin. For I do not understand my own actions. For I do not do what I want, but I do the very thing I hate. Now if I do what I do not want, I agree with the law, that it is good. So now it is no longer I who do it, but sin that dwells within me. For I know that nothing good dwells in me, that is, in my flesh. For I have the desire to do what is right, but not the ability to carry it out. For I do not do the good I want, but the evil I do not want is what I keep on doing. Now if I do what I do not want, it is no longer I who do it, but sin that dwells within me. So I find it to be a law that when I want to do right, evil lies close at hand. For I delight in the law of God, in my inner being, but I see in my members another law waging war against the law of my mind and making me captive to the law of sin that dwells in my members. Wretched man that I am! Who will deliver me from this body of death? Thanks be to God through Jesus Christ our Lord! So then, I myself serve the law of God with my mind, but with my flesh I serve the law of sin.” (ESV).
„Oare nu știți voi, fraților, – fiindcă le vorbesc acelora care cunosc legea – că legea are putere asupra omului atâta timp cât el trăiește? Căci femeia măritată este legată prin lege de bărbatul ei atâta timp cât el trăiește; dar dacă i-a murit bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului. Prin urmare, ea se va numi adulteră dacă va fi cu alt bărbat în timp ce bărbatul ei trăiește; dar dacă i-a murit bărbatul, este liberă față de lege, așa încât ea să nu fie adulteră dacă ia un alt bărbat. Tot așa, frații mei, și voi prin trupul lui Hristos i-ați murit legii spre a fi ai Altuia, ai Celui ce a înviat din morți, ca să-I aducem roade lui Dumnezeu. Când eram în trup, patimile – cele prin lege păcătoase – lucrau în mădularele noastre, ca să-i aducem roade morții; dar acum ne-am desprins de lege, murindu-i aceleia care ne ținea robi, ca să slujim întru înnoirea duhului, iar nu întru vechimea litereie. Ce adică vom zice?: că legea este păcat? Ferească Dumnezeu! Păcatul însă nu l-am cunoscut decât prin lege. Că pofta n’aș fi știut-o dacă legea n’ar fi zis: Să nu poftești! Dar păcatul, aflându-și prilej prin poruncă, a lucrat în mine tot felul de pofte. Căci în lipsa legii păcatul era mort. Odinioară eu trăiam în lipsa legii; dar când a venit porunca, păcatul a prins viață, iar eu am murit. Și porunca dată spre viață mi s’a aflat a fi spre moarte! Pentru că păcatul, aflându-și prilej prin poruncă, prin ea m’a înșelat și m’a ucis. Așadar, sfântă este legea și sfântă este porunca și dreaptă și bună. Atunci, ceea ce este bun mi s’a făcut mie moarte? Ferească Dumnezeu! Ci păcatul, tocmai ca să se arate păcat, prin ceea ce este bun mi-a adus moartea, pentru ca prin poruncă să devină păcatul peste măsură de păcătos. Știm că legea e duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat. Fiindcă nu’nțeleg ceea ce fac; că nu săvârșesc ceea ce vreau, ci ceea ce urăsc, aceea fac. Iar dacă fac ceea ce nu vreau, recunosc că legea este bună. Dar acum nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine. Fiindcă știu că’n mine, adică în trupul meu, nu locuiește ce e bun. Că a vrea binele se află’n mine, dar pe a face nu-l aflu; căci nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl săvârșesc. Iar dacă fac ceea ce nu vreau eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine. Așadar, în mine, cel ce vreau să fac binele, aflu legea că răul e legat de mine. Că după omul cel lăuntric mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar în mădularele mele o altă lege văd că se luptă cu legea minții mele și rob mă face legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va mântui de trupul morții acesteia?… Mulțumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru! Așadar, cu mintea eu însumi îi slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului.” (VBA).
[2] . „Acum dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, [care nu trăiesc potrivit firii pământești, ci potrivit Duhului]. Într‑adevăr, legea Duhului dătător de viață în Hristos Isus te‑a eliberat de legea păcatului și a morții. Căci – lucru cu neputință pentru Lege, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu L‑a trimis, din pricina păcatului, pe Însuși Fiul Său, într‑o fire asemănătoare cu cea păcătoasă, și a osândit păcatul în firea pământească, pentru ca cerința dreaptă a Legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit firii pământești, ci potrivit Duhului.” (EDCR).
„There is therefore now no condemnation for those who are in Christ Jesus. For the law of the Spirit of life has set you free in Christ Jesus from the law of sin and death. For God has done what the law, weakened by the flesh, could not do. By sending his own Son in the likeness of sinful flesh and for sin, he condemned sin in the flesh, in order that the righteous requirement of the law might be fulfilled in us, who walk not according to the flesh but according to the Spirit.” (ESV).
„Drept aceea, nici o osândă nu este acum pentru cei ce sunt în Hristos Iisus. Fiindcă legea duhului vieții în Hristos Iisus m’a eliberat din legea păcatului și a morții, pentru că ceea ce-i era cu neputință legii – fiind ea slabă prin trup – a săvârșit Dumnezeu: trimițându-L pe Fiul Său într’un trup asemănător cu acela al păcatului și pentru păcat, El a osândit păcatul în trup, pentru ca dreptatea legii să se plinească’ntru noi, cei ce nu ne purtăm după trup, ci potrivit duhului.” (VBA).
[3] . „[…] căci prin faptele Legii nu va fi îndreptățit nimeni înaintea Lui, fiindcă prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului. Acum însă, fără Lege, s‑a arătat dreptatea lui Dumnezeu – despre care dau mărturie Legea și Profeții – și anume dreptatea lui Dumnezeu prin credința în Isus Hristos, pentru toți cei ce cred.” (EDCR).
„For by works of the law no human being will be justified in his sight, since through the law comes knowledge of sin. But now the righteousness of God has been manifested apart from the law, although the Law and the Prophets bear witness to it – the righteousness of God through faith in Jesus Christ for all who believe.” (ESV).
„Therefore by the deeds of the law there shall no flesh be justified in his sight: for by the law is the knowledge of sin. But now the righteousness of God without the law is manifested, being witnessed by the law and the prophets; Even the righteousness of God which is by faith of Jesus Christ (n.t. prin credința lui Isus Hristos) unto all and upon all them that believe […].” (KJV). Vezi 1688 și 1914.
„Pentru că din faptele legii nimeni nu se va îndreptăți în fața Lui, de vreme ce prin lege vine cunoștința păcatului. Acum însă dreptatea lui Dumnezeu s’a arătat în afara legii, de lege și de profeți fiind mărturisită, dar dreptate a lui Dumnezeu prin credința în Iisus Hristos, pentru toți cei ce cred […].” (VBA).
[4] . „Ce vom zice deci că a căpătat Avraam, strămoșul nostru după trup? Dacă Avraam a fost îndreptățit prin fapte, are temei de laudă, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? Avraam L‑a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s‑a socotit ca dreptate. […] Într‑adevăr, nu pe temeiul Legii li s‑a dat lui Avraam sau seminței lui făgăduința că vor moșteni lumea, ci pe temeiul dreptății care se capătă prin credință. Căci, dacă moștenitori sunt cei ce se bizuie pe Lege, credința este zădărnicită și făgăduința este desființată […].” (EDCR).
„What then shall we say was gained by Abraham, our forefather according to the flesh? For if Abraham was justified by works, he has something to boast about, but not before God. For what does the Scripture say? «Abraham believed God, and it was counted to him as righteousness.». […] For the promise to Abraham and his offspring that he would be heir of the world did not come through the law but through the righteousness of faith. For if it is the adherents of the law who are to be the heirs, faith is null and the promise is void.” (ESV).
„Așadar, ce vom zice că a dobândit Avraam, strămoșul nostru după trup? Că dacă Avraam a fost îndreptățit din fapte, are de ce să se laude, dar nu în fața lui Dumnezeu; fiindcă ce spune Scriptura?: Și Avraam I-a crezut lui Dumnezeu și aceasta i s’a socotit ca dreptate. […] Că nu prin lege i s’a dat lui Avraam sau seminției lui făgăduința că vor fi moștenitori ai lumii, ci prin dreptatea credinței. Căci dacă moștenitorii sunt aceia care au legea, atunci credința e zadarnică, iar făgăduința s’a desființat […].” (VBA).
[5] . „Scriptura, fiindcă a prevăzut că Dumnezeu îndreptățește neamurile prin credință, i‑a dat mai dinainte lui Avraam această veste bună: Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine. Prin urmare, cei ce au credință sunt binecuvântați împreună cu Avraam cel credincios. Dar toți cei ce se bizuie pe faptele Legii sunt sub blestem, pentru că este scris: Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le împlinească. Și că nimeni nu e îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin Lege este limpede: Cel drept prin credință va trăi. Însă Legea nu se bizuie pe credință; dimpotrivă: Cine va împlini aceste lucruri va trăi prin ele. Hristos ne‑a răscumpărat de sub blestemul Legii făcându‑Se blestem pentru noi – fiindcă este scris: Blestemat este oricine este atârnat pe lemn – pentru ca binecuvântarea lui Avraam să vină peste neamuri în Hristos Isus și astfel să primim prin credință Duhul făgăduit.” (EDCR).
„And the Scripture, foreseeing that God would justify the Gentiles by faith, preached the gospel beforehand to Abraham, saying, «In you shall all the nations be blessed.» So then, those who are of faith are blessed along with Abraham, the man of faith. For all who rely on works of the law are under a curse; for it is written, «Cursed be everyone who does not abide by all things written in the Book of the Law, and do them.» Now it is evident that no one is justified before God by the law, for «The righteous shall live by faith.» But the law is not of faith, rather «The one who does them shall live by them.» Christ redeemed us from the curse of the law by becoming a curse for us—for it is written, «Cursed is everyone who is hanged on a tree» – so that in Christ Jesus the blessing of Abraham might come to the Gentiles, so that we might receive the promised Spirit through faith.”(ESV).
„Iar Scriptura, prevăzând că prin credință îndreptățește Dumnezeu neamurile, mai dinainte i-a binevestit lui Avraam că întru tine se vor binecuvânta toate neamurile. Prin urmare, cei ce sunt din credință se binecuvintează împreună cu credinciosul Avraam. Căci toți cei ce sunt din faptele legii sunt sub blestem, că scris este: Blestemat este cel ce nu stăruie întru toate cele scrise în cartea Legii, ca să le facă. Iar cum că prin lege nimeni nu se îndreptățește în fața lui Dumnezeu este lucru învederat, pentru că dreptul din credință va fi viu; legea însă nu este din credință, dar cel ce va face acestea va fi viu prin ele. Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, devenind El blestem de dragul nostru; pentru că scris este: Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn; aceasta, pentru ca binecuvântarea lui Avraam să ajungă la neamuri întru Hristos Iisus, așa încât noi prin credință să primim făgăduința Duhului.” (VBA).
[6] . „Fraților (ca să iau o pildă din viața de zi cu zi), un testament, fie el și omenesc, odată întărit, nu mai poate fi anulat sau modificat. Or, făgăduințele i‑au fost făcute lui Avraam și seminței lui. Nu zice: «și semințelor», ca și cum ar fi vorba de mai multe, ci ca și cum ar fi vorba de una: și seminței tale, adică Hristos. Iată ce vreau să zic: testamentul pe care l‑a întărit Dumnezeu mai înainte nu poate fi anulat de Legea dată după patru sute treizeci de ani, astfel încât făgăduința să fie nimicită. Căci dacă moștenirea ar veni pe baza Legii, n‑ar mai fi pe baza făgăduinței; însă lui Avraam Dumnezeu i‑a dăruit‑o prin făgăduință. Atunci care e rostul Legii? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină „Sămânța” căreia I se făcuse făgăduința; ea a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor.” (EDCR).
„To give a human example, brothers: even with a man-made covenant, no one annuls it or adds to it once it has been ratified. Now the promises were made to Abraham and to his offspring. It does not say, «And to offsprings,» referring to many, but referring to one, «And to your offspring,» who is Christ. This is what I mean: the law, which came 430 years afterward, does not annul a covenant previously ratified by God, so as to make the promise void. For if the inheritance comes by the law, it no longer comes by promise; but God gave it to Abraham by a promise. Why then the law? It was added because of transgressions, until the offspring should come to whom the promise had been made, and it was put in place through angels by an intermediary.” (ESV).
„Fraților, ca un om grăiesc: chiar testamentul întărit al unui om, nimeni nu-l strică sau îi mai adaugă ceva. Or, făgăduințele au fost rostite lui Avraam și Seminției sale. Nu se zice: și «semințiilor» – ca de mai multe, ci ca de una singură: și Seminției tale, ceea ce înseamnă: Hristos. Or, eu spun aceasta: Un testament mai dinainte întărit de Dumnezeu în Hristos, nu-l desființează legea care a venit după patru sute treizeci de ani, așa încât ea să desființeze făgăduința. Că dacă moștenirea este din lege, atunci nu mai e din făgăduință; Dumnezeu însă prin făgăduință i-a dăruit lui Avraam moștenirea. Atunci, ce este legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină Urmașul Căruia I s’a dat făgăduința; și a fost rânduită prin îngeri în mâna unui mijlocitor.” (VBA).
[7] . „Spuneți‑mi voi, care vreți să fiți sub Lege, n‑ascultați voi Legea? Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din cea care era slujnică și unul din cea care era liberă. Dar cel din slujnică s‑a născut în chip firesc, însă cel din femeia liberă s‑a născut prin făgăduință, lucruri care au un înțeles alegoric, căci aceste femei sunt două legăminte: unul, de pe muntele Sinai, naște pentru robie, și este Agar. Agar este muntele Sinai din Arabia și corespunde Ierusalimului de acum, căci este în robie împreună cu copiii săi. Dar cetatea Ierusalimului de sus este liberă, și ea este mama noastră. Fiindcă este scris: Bucură‑te, stearpo, care nu naști! Izbucnește de bucurie și strigă, tu, care nu suferi durerile nașterii! Căci mulți vor fi copiii celei părăsite, mai mulți decât ai celei care are bărbat. Și voi, fraților, ca și Isaac, sunteți copii ai făgăduinței. Și după cum odinioară cel ce se născuse în chip firesc îl prigonea pe cel ce se născuse în chip duhovnicesc, tot așa este și acum. Dar ce zice Scriptura? Izgonește‑i pe slujnică și pe fiul ei, căci fiul slujnicei nu va moșteni împreună cu fiul femeii libere. De aceea, fraților, noi nu suntem copiii slujnicei, ci ai femeii libere.” (EDCR).
„Tell me, you who desire to be under the law, do you not listen to the law? For it is written that Abraham had two sons, one by a slave woman and one by a free woman. But the son of the slave was born according to the flesh, while the son of the free woman was born through promise. Now this may be interpreted allegorically: these women are two covenants. One is from Mount Sinai, bearing children for slavery; she is Hagar. Now Hagar is Mount Sinai in Arabia; she corresponds to the present Jerusalem, for she is in slavery with her children. But the Jerusalem above is free, and she is our mother. For it is written, «Rejoice, O barren one who does not bear; break forth and cry aloud, you who are not in labor! For the children of the desolate one will be more than those of the one who has a husband.» Now you, brothers, like Isaac, are children of promise. But just as at that time he who was born according to the flesh persecuted him who was born according to the Spirit, so also it is now. But what does the Scripture say? «Cast out the slave woman and her son, for the son of the slave woman shall not inherit with the son of the free woman.» So, brothers, we are not children of the slave but of the free woman.” (ESV).
„Spuneți-mi voi, care vreți să fiți sub lege: nu auziți legea? Căci scris este că Avraam a avut doi fii: unul dintr’o femeie roabă și altul din femeia liberă dar cel din femeia roabă s’a născut după trup, iar cel din femeia liberă s’a născut prin făgăduință. Acestea sunt spuse ca alegorie; căci aceste femei sunt două testamente: unul e cel din muntele Sinai, care naște spre robie și care este Agar – căci Agar este muntele Sinai în Arabiah – și-i corespunde Ierusalimului de-acum, care este rob împreună cu copiii lui; dar Ierusalimul-cel-de-sus e liber, cel ce este mama noastră. Căci scris este: Veselește-te, tu, cea stearpă, tu, care nu naști! Izbucnește și strigă, tu, care nu ai durerile nașterii: că mulți sunt copiii celei părăsite, mai mulți decât ai celei care are bărbat. Iar noi, fraților, potrivit lui Isaac suntem fii ai făgăduinței. Dar precum atunci cel ce se născuse după trup îl prigonea pe cel ce se născuse după Duh, tot așa și acum. Dar ce zice Scriptura?: Izgonește pe roabă și pe fiul ei, căci fiul roabei nu va moșteni împreună cu fiul celei libere. Astfel că noi, fraților, nu suntem copii ai roabei, ci ai celei libere.” (VBA).
[8] . „Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduința să le fie dată, prin credința în Isus Hristos, celor ce cred. […] Și dacă sunteți ai lui Hristos, atunci sunteți «sămânța» lui Avraam, moștenitori prin făgăduință.” (EDCR).
„But the Scripture imprisoned everything under sin, so that the promise by faith in Jesus Christ might be given to those who believe. […] And if you are Christ’s, then you are Abraham’s offspring, heirs according to promise.” (ESV).
„Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca prin credința în Iisus Hristos făgăduința să fie dată celor ce cred. […] Iar dacă voi sunteți ai lui Hristos, atunci sunteți odraslaf lui Avraam, moștenitori după făgăduință.” (VBA).
[9] . Nici termenul Noul Testament de aici, nici Vechiul Testament ce apare în versetul 14 nu fac referire la cele două părți ale Bibliei. Ambele expresii se referă la legăminte; noul legământ, respectiv vechiul legământ. Folosirea termenului testament pentru legământ nu este greșită.
[10] . „Nu că noi, prin noi înșine, suntem destoinici să socotim ceva ca venind de la noi. Dimpotrivă, destoinicia noastră vine de la Dumnezeu, care ne‑a și învrednicit să fim slujitori ai unui legământ nou, care nu este al literei, ci al Duhului, căci litera omoară, dar Duhul dă viață. Acum, dacă slujba aducătoare de moarte, scrisă cu litere săpate în piatră, era însoțită de slavă, încât fiii lui Israel nu‑și puteau aținti privirea asupra feței lui Moise din pricina strălucirii chipului său, deși era o strălucire trecătoare, cu cât mai mult slujba Duhului va fi însoțită de slavă? Dacă slujba aducătoare de osândă a fost însoțită de slavă, cu cât mai mult o întrece în slavă slujba aducătoare de dreptate? În acest caz, prima, deși a fost însoțită de slavă, pălește în comparație cu a doua, a cărei slavă o întrece cu mult. Dacă ceea ce este trecător a fost însoțit de slavă, cu atât mai mult este însoțit de slavă ceea ce dăinuie! Fiindcă avem deci o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăzneală și nu facem ca Moise, care își punea un văl pe față pentru ca fiii lui Israel să nu‑și ațintească privirea asupra sfârșitului slavei trecătoare. Dar mintea lor s‑a împietrit, căci, până în ziua de astăzi, la citirea vechiului legământ rămâne același văl, neridicat, fiindcă vălul este dat la o parte în Hristos. Da, până astăzi, când se citește din Moise, peste inimile lor se află un văl. Dar când vreunul se întoarce la Domnul, vălul este luat. Or, acest Domn este Duhul, și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. Noi toți privim cu fața descoperită, ca într‑o oglindă, slava Domnului și suntem transformați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Domnul, adică prin Duhul.” (EDCR).
„Not that we are sufficient in ourselves to claim anything as coming from us, but our sufficiency is from God, who has made us sufficient to be ministers of a new covenant, not of the letter but of the Spirit. For the letter kills, but the Spirit gives life. Now if the ministry of death, carved in letters on stone, came with such glory that the Israelites could not gaze at Moses’ face because of its glory, which was being brought to an end, will not the ministry of the Spirit have even more glory? For if there was glory in the ministry of condemnation, the ministry of righteousness must far exceed it in glory. Indeed, in this case, what once had glory has come to have no glory at all, because of the glory that surpasses it. For if what was being brought to an end came with glory, much more will what is permanent have glory. Since we have such a hope, we are very bold, not like Moses, who would put a veil over his face so that the Israelites might not gaze at the outcome of what was being brought to an end. But their minds were hardened. For to this day, when they read the old covenant, that same veil remains unlifted, because only through Christ is it taken away. Yes, to this day whenever Moses is read a veil lies over their hearts. But when one turns to the Lord, the veil is removed. Now the Lord is the Spirit, and where the Spirit of the Lord is, there is freedom. And we all, with unveiled face, beholding the glory of the Lord, are being transformed into the same image from one degree of glory to another. For this comes from the Lord who is the Spirit.” (ESV).
„[…] nu că de la noi înșine am fi destoinici să pretindem ceva ca venind de la noi; dimpotrivă, destoinicia noastră e de la Dumnezeu, Cel ce ne-a și învrednicit să fim slujitori ai unui Nou Testament, nu ai literei, ci ai duhului; pentru că litera ucide, dar duhul face viu. Iar dacă slujirea morții, săpată în litere pe piatră, s’a făcut întru atâta slavă încât fiii lui Israel nu-și puteau aținti ochii la fața lui Moise din pricina slavei feței lui, care se veștejea, atunci, slujirea Duhului, cum să nu fie ea mai mult întru slavă? Că dac’a avut parte de slavă slujirea osândei, cu mult mai mult prisosește’n slavă slujirea dreptății! Ba încă, în această privință, nici ceea ce era slăvit nu este slăvit față de slava cea covârșitoarec. Că dacă ceea ce era trecător s’a săvârșit prin slavă, cu mult mai mult va fi întru slavă ceea ce este netrecător. Având deci o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăznire, și nu ca Moise, care-și punea un văl pe față pentru ca fiii lui Israel să nu vadă sfârșitul a ceea ce era trecător… Dar mințile lor s’au învârtoșat; că până’n ziua de azi, la citirea Vechiului Testament, același văl rămâne fără să se ridice, fiindcă el prin Hristos se desființează; ci până astăzi, când se citește Moise, stă un văl pe inima lor; dar când se vor întoarce la Domnul, vălul se va ridica. Domnul însă este Duhul; și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. Iar noi toți, cei ce cu fața descoperită privim ca’n oglindă slava Domnului, întru aceeași icoană ne schimbăm din slavă’n slavă, ca de la Duhul Domnuluid.” (VBA).
[11] . „Behold, the days are coming, declares the LORD, when I will make a new covenant with the house of Israel and the house of Judah, not like the covenant that I made with their fathers on the day when I took them by the hand to bring them out of the land of Egypt, my covenant that they broke, though I was their husband, declares the LORD. For this is the covenant that I will make with the house of Israel after those days, declares the LORD: I will put my law within them, and I will write it on their hearts. And I will be their God, and they shall be my people. And no longer shall each one teach his neighbor and each his brother, saying, «Know the LORD,» for they shall all know me, from the least of them to the greatest, declares the LORD. For I will forgive their iniquity, and I will remember their sin no more.” (ESV).
„Iată, vin zile – zice Domnul – când voi face un nou legământ cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda; nu după legământul pe care l-am făcut cu părinții lor în ziua când i-am luat de mână ca să-i scot din țara Egiptului; pentru că ei n’au rămas în legământul Meu, de aceea și Eu i-am părăsit – zice Domnul. Că acesta este legământul Meu pe care-l voi face cu casa lui Israel după acele zile – zice Domnul: pune-voi legile Mele în cugetul lor și’n inima lor le voi scrie și le voi fi lor Dumnezeu și ei Îmi vor fi Mie popor. Și nu va mai învăța fiecare pe vecinul său și fiecare pe fratele său, zicând: «Cunoaște-L pe Domnul!», fiindcă toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic al lor pân’ la cel mai mare; că milostiv voi fi cu nedreptățile lor, iar de păcatele lor nu-Mi voi mai aduce-aminte.” (VBA).
[12] . „Când zice legământ nou, arată că cel dintâi este învechit. Iar ce este învechit și îmbătrânit este aproape de pieire.” (EDCR).
„In speaking of a new covenant, he makes the first one obsolete. And what is becoming obsolete and growing old is ready to vanish away.” (ESV).
„Dar zicând nou, l-a învechit pe cel dintâi. Iar ceea ce se învechește și îmbătrânește, aproape-i de pieire.” (VBA).
