Acest articol – al doilea din studiul Legământul veșnic – face parte dintr-o serie de studii biblice menite să ajute la înțelegerea legămintelor biblice. Un fișier PDF, care conține și teme ce trebuie realizate de cititor poate fi accesat aici.
Înțelegerea Bibliei depinde de metoda de studiu folosită (sau de lipsa acesteia). Însă Biblia nu ne oferă nici o metodă de studiu și nici nu ne dă instrucțiuni despre cum ar trebui să o citim. Deoarece există mai multe metode de studiu (sau nu există deloc) este numai normal ca și înțelegerea să difere de la metodă la metodă, de la om la om, și să justifice existența diverselor confesiuni, dar și a grupelor și bisericilor diferite din aceeași confesiune.
Am să vă dau câteva exemple.
Eu nu îmi pot permite să acuz, să condamn și să disprețuiesc creștinul a cărui înțelegere biblică e determinată de primul exemplu, chiar dacă el merge cu venerație la moaște, sperând în vindecarea adusă de ele. De ce? Sunt multe motive, dar unul mă interesează acum. Această persoană nu știe cum să citească Biblia (vă rog nu vă blocați, ascultați!). Modul lui de raportare la Biblie, modul în care acționează cu privire la ea – să-i spunem modus operandi –îi impune anumite concluzii, ce duc la practici greșite. Un astfel de creștin nu trebuie atacat, ci ajutat; însă nu poate fi ajutat de cineva care are același modus operandi sau unul asemănător [creștinul de la punctele b) și c)]. Cel din cel de-al doilea exemplu cade victimă aceluiași viciu de procedură, aceluiași modus operandi. Pentru el, modul în care papa sau biserica sa îi interpretează Biblia este absolutul citirii și înțelegerii Textului Sacru. Din nefericire, în ciuda declarației – un slogan mai degrabă –: „Sola Scriptura”, nici creștinul protestant nu depășește acest modus operandi. Și lui, tot biserica îi spune cum să citească sau să înțeleagă Biblia. Când nu cade de acord sau refuză să accepte ce-i spune biserica se creează o altă denominațiune protestantă. Sunt deosebit de întristat, mâhnit și chiar indignat când văd, spre exemplu, pe canalul meu YouTube, când cei cu sloganul „Sola Scriptura”, care au pretenția cunoașterii Bibliei și a lui Hristos, folosesc comentarii caracterizate de mojicie pentru a dojeni pe pupătorii de moaște. Dacă mustrarea și corectarea unui om pentru care a murit Hristos are nevoie de mojicie, de cuvinte grosolane și ceea ce se vede în comentarii, cel mustrat poate fii sigur că Hristos nu se încrede în ei (Ioan 2:23-25). Reciproca este valabilă.
O greșeală des întâlnită în citirea și studiul Scripturii este concentrarea și evidențierea unui verset sau a mai multor versete puse împreună într-o construcție teologică, fără a ține seama de imaginea de ansamblu din narațiunea Scripturii. Biblia nu este o colecție de învățături sau un codex legislativ și nici un set de dogme la care să fie convertiți oamenii pentru a fi mântuiți. Însă, pentru că o privim așa, suntem ghidați să fim selectivi în privința textului pentru că nu suntem de acord cu tot ce scrie acolo și nici nu găsim explicații pentru ceea ce nu pare a se armoniza. Spre exemplu – generalizat –, creștinismul dă la o parte porunca a patra, care cere păzirea sâmbetei ca a șaptea zi, și distincția dintre animale curate și necurate, pentru că sunt specifice evreilor și au fost date numai pentru ei, dar implementează în biserici zecimea, paștele, preoția, deosebirea dintre îmbrăcămintea bărbătească și cea a femeilor ș.a.m.d., care sunt tot din Biblia evreiască. Noul Testament nu specifică niciunde necesitatea dăruirii zecimii, cum nu specifică nici necesitatea ținerii Sabatului. Noul Testament nu specifică dacă trebuie să facem sau nu o distincție între pantaloni sau fustă, cum nu specifică neamurilor că trebuie să se ferească de animalele necurate. Văzând această abordare a Bibliei am concluzionat că noi facem aceasta pentru că citim selectiv, punctual, îngust și ne lipsește imaginea de ansamblu a narațiunii biblice. Dacă Biblia este citită și studiată prin prisma unor doctrine, și pentru aceste doctrine, se va vedea că atât profesionalismul academic teologic, cât și lipsa de cultură conduc la același rezultat – crearea de dogme, idei, principii etc., pe care Biblia nu le amintește deloc sau despre care spune altceva, dar care ne definesc bisericile, viața noastră în ele și, implicit, misiunea.
Biblia spune o poveste; dar nu una scurtă și simplă. Dacă citim Biblia altfel decât prin prisma narațiunii pe care o spune, ne vom angaja într-o sferă a adevărului amestecat cu eroarea, definită de înțelegeri corecte și greșite, guvernată de puterea firii pământești. Nu vă amintesc de călăuzirea divină a Duhului Sfânt pentru că toți știm despre această nevoie și oricum ne rugăm pentru ea. Eu am descoperit că nu numai eu mă rog să-mi fie dat Duhul Sfânt ca să înțeleg Biblia. Se roagă pentru Duhul lui Dumnezeu și cel care are opinii și o credință total diferite de ale mele. Sunt eu bun și e el rău, eu sincer și el nu? Departe de mine să gândesc așa. E gândirea care a stat printre pilonii creștinismului primelor secole, începând cu cel de-al doilea, gândire care a diferențiat între creștini și evrei, între Scriptură și filosofie, și în timp ce prelua intensiv atât de la evrei, cât și din filosofie ceea ce a considerat potrivit pentru formularea noii credințe a repudiat indignată ceea ce nu i-a convenit și, mai apoi, s-a arătat superioară celor de la care a împrumutat. Reforma Protestantă nu a reușit să depășească această problemă. În timp ce s-a scuturat dezgustată de unele erori ale creștinismului apusean, cu reverență și solemnitate a păstrat alte erori, pe care le-a introdus în noile sisteme teologice reformate. Există doctrine creștine care nu s-au format din studiul Scripturilor, ci din diferențele de identitate confesională. Aceste doctrine, fertilizate nenatural, au apărut și s-au consolidat ca răspuns față de doctrinele celeilalte tabere, nu din înțelegerea Bibliei. De exemplu, atât bisericile formate în primul mileniu, cât și unele dintre cele formate pre și post Reformă, practică botezul copiilor, deși Biblia nu numai că nu ne dă niciun exemplu pentru un astfel de caz, ea nici nu cere explicit botezul copiilor. Există totuși argumente aduse, în ciuda faptului că Biblia nu spune nimic explicit sau implicit. Pe fondul lipsei textului explicit sau a exemplului, guvernată de lipsa interzicerii, s-a născut tradiția botezului pruncilor chiar și în bisericile „care nu au tradiție”. Problema nu este răutatea oamenilor, ci metoda de interpretare a Biblie.
La fel de grav; o parte semnificativă din doctrinele fundamentale ale creștinismului protestant s-au născut prin: a) redescoperirea și preluarea unor erori din primele secole creștine, dar care au fost primite ca adevăr; b) atacuri la adresa doctrinelor celorlalți; c) opoziția altora față de anumite idei, care ulterior au devenit doctrine; d) crearea unor mișcări de redeșteptare, pe fondul unor teorii speculative, care a condus la nevoia de a acoperi speculația cu texte biblice etc. Așadar, fie că vorbim de creștinismul primului mileniu, fie de mulțimea de biserici apărute în al doilea avem în vederea aceeași problemă de fond: crearea de către o denominațiune a unui set de dogme, a unui crez, a unui drept canonic ș.a.m.d., care evidențiază anumite părți ale textului Scripturii, înțelese corect sau nu, în detrimentul narațiunii pe care o spune Biblia cu privire la mântuirea omului. Acestea devin bază pentru cateheză; pregătirea celor ce se vor boteza. Acesta este unul din motivele pentru care vă spuneam în seminarul precedent că nu doresc să vă încurajez în credință; dacă aceasta este credința dezvoltată prin selectivitatea temei, identitatea confesională, speculații, erori, ș.a.m.d., și nu prin citirea narațiunii pe care o spune Biblia, încă de pe primele pagini ale ei. Evreii au făcut aceeași greșeală, dar cu altă modalitate de gândire.
Deși Reforma Protestantă a adus schimbări în modul de raportare la Scripturi și acestea au fost privite ca superioare bisericii și tradiției, rezultatele studiului și înțelegerii Textului Sacru nu s-au schimbat semnificativ. De ce? Printre altele, pentru că nu se înțelege încă nici în protestantism narațiunea principală a Biblie și motivul pentru care avem Scriptura. Tot aici aș putea aminti că Martin Luther s-a văzut nevoit să privească cu suspiciune anumite cărți biblice pentru că nu le putea armoniza cu ce credea că este evanghelia, iar creștinismul primar a acceptat inserarea între textele inspirate a unor manuscrise mitice sau seculare, care susțineau poziții teologice împrumutate din afara Bibliei. În acele vremuri basmele treceau ușor ca adevăr sau principiu fundamental.
Biblia nu a fost scrisă toată odată. Cei care au trăit cu 500 de ani înainte de Maleahi erau mântuiți, cei ce au trăit cu 1000 de ani înainte de Isaia erau mântuiți. Chiar și cei ce au trăit înainte de Moise erau mântuiți. Care este deci adevărul mântuitor, narațiunea Scripturii, care a mântuit oamenii înainte și după Sinai, înainte și după cruce? Deși am putea apela doar la Scripturile evreiești pentru a afla narațiunea, pentru că suntem într-un mediu creștin unde Noul Testament primește o atenție mai deosebită, din nefericire, aș dori să vă invit să începem prin a urmări metoda de prezentare a evangheliei, credinței și mântuirii în scrierile apostolului Pavel.
Pentru că nu avem exemple concrete despre predicarea și învățătura dată de Pavel neamurilor sau evreilor din localitățile unde a plantat biserici sau le-a îngrijit creșterea în Hristos, vom urmări în special modul în care Pavel consolidează învățătura pe care o dăduse în bisericile plantate de el sau în cele în care a fost chemat să ajute.
Zelul lui Pavel:
„[…] spoream în iudaism mai mult decât mulți dintre cei de vârsta mea în neamul meu, fiind peste măsură de râvnitor al predaniilor[1] mele părintești.” - Galateni 1:14[2], NTV
Unde începe creștinismul paulin:
„Vă fac cunoscut, fraților, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; căci nici eu nu am primit-o de la om, nici n-am învățat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. […] Dar când a binevoit Dumnezeu, Cel ce m-a osebit din pântecele maicii mele și m-a chemat prin harul Lui, să descopere pe Fiul Său în mine…” - Galateni 1:11-12, 15-16[3], NTV
Importanța și sursa tradiției lui Pavel:
„Și vă poruncim, fraților, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriți de orice frate care umblă fără rânduială și nu după predania pe care au luat-o de la noi.” - 2 Tesaloniceni 3:6[4], NTV
„Deci, dar, fraților, stați tari și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.” - 2 Tesaloniceni 2:15[5], NTV
„Și vă laud pe voi, fraților, că în toate vă aduceți aminte de mine și țineți predaniile așa cum vi le-am dat.” - 1 Corinteni 11:2[6], NTV
„Căci eu am primit[7] de la Domnul ceea ce v-am și predat[8]:…” - 1 Corinteni 11:23[9], NTV
„Căci v-am predat[10] întâi de toate ceea ce și eu am primit[11], că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; și că a fost îngropat și că a înviat a treia zi, după Scripturi…” - 1 Corinteni 15:3-4[12], NTV
„Și, după obiceiul lui, Pavel a intrat la ei și trei sâmbete a vorbit cu ei din Scripturi, tâlcuindu-le și arătând că Hristos trebuia să pătimească și să învieze din morți, și că Acesta este Hristosul, Iisus pe Care vi-L vestesc eu vouă.” - Fapte 17:2-3, NTV
„Și aceștia erau mai binevoitori[13] decât cei din Tesalonic; ei au primit cuvântul cu toată osârdia, în fiecare zi cercetând Scripturile dacă lucrurile sunt întocmai.” - Fapte 17:11[14], NTV
Gândul pe care doresc să-l evidențiez prin versetele citate mai devreme este faptul că Pavel a renunțat la tradiția părinților săi, a poporului său, adică implicit a bisericii sale; și anume a renunțat la ce i-a fost încredințat ca valoare spirituală și ca parcurs al mântuirii, deoarece a fost gata să primească o tradiție ce venea din Scripturi, prin Hristos, și pe care, cu multe sacrificii, a dat-o mai departe în bisericile pe care le-a fondat sau păstorit. Această tradiție care i-a fost încredințată și nu a primit-o prin și de la biserica de la Ierusalim sau de la vreun alt apostol, ci prin descoperirea lui Isus Hristos, descoperire care i-a schimbat modul de înțelegere al Scripturilor. Nu doar că L-a descoperit pe Hristos; Mântuitorul i-a devenit învățător, iar învățăturile Sale erau conforme cu Scripturile – ceea ce noi numim Vechiul Testament – pe care Saul din Tars le cunoștea foarte bine. Din momentul cunoașterii lui Hristos și de când Hristos i-a încredințat evanghelia, Pavel nu a mai citit Scripturile prin tradiția în care fusese educat, ci prin Hristos. Astfel, pentru Pavel, legământul încheiat de Dumnezeu cu Avraam a fost făcut în Hristos, nimic nu-l putea anula, nici măcar marele legământ de la Sinai (Galateni 3:17).
Nu știm etapele creșterii în înțelegere a lui Pavel, dar el s-a transformat dintr-un tânăr fariseu care știa versete biblice din memorie într-un creștin care înțelegea ceea ce citea – Scriptura. Cum religia evreilor era concentrată și în secolul I pe legământul de la Sinai, circumcizie și naționalism, contrastarea de către Pavel a legământului de la Sinai cu legământul avraamic, confirmat în Hristos, îmi spune că în acest argument găsesc forța motrice care mă trimite spre narațiunea biblică care mi-a scăpat, poate din aceleași motive ca lui Pavel. Accentuarea legământului avraamic în epistolele fostului fariseu și contrastarea făgăduințelor făcute lui Avraam cu legământul de la Sinai, când pe urmele apostolului veneau de la Ierusalim farisei care crezuseră, sau poate ucenicii lor, pentru a întoarce bisericile dintre neamuri la Sinai, evidențiază că Pavel nu mai privea Scripturile dogmatic, prin Torah și Sinai, ci le înțelegea prin prisma legământului și făgăduințelor avraamice.
Am să exemplific ceea ce am spus până acum pentru vă ușura înțelegerea gândului spre care mă îndrept.
„Nu că suntem destoinici de la noi înșine să cugetăm ceva ca de la noi înșine, ci destoinicia noastră este de la Dumnezeu, Care ne-a făcut destoinici să fim slujitori ai Noului Testament[15], nu ai literei, ci ai Duhului; pentru că litera ucide, iar Duhul face viu. Iar dacă slujirea morții întipărită cu litere în pietre s-a făcut în slavă, încât fiii lui Israel nu puteau să caute la fața lui Moise din pricina slavei celei trecătoare a feței lui, cum nu va fi mai mult în slavă slujirea Duhului? Căci, dacă slujirea osândei este slavă, cu atât mai mult prisosește slujirea dreptății în slavă! Căci, din pricina slavei covârșitoare, ceea ce era slăvit în această privință nici măcar nu mai este slăvit. Căci, dacă ceea ce era trecător s-a făcut prin slavă, cu mult mai mult ceea ce rămâne este în slavă. Având deci o astfel de nădejde, cu multă îndrăzneală ne purtăm, și nu precum Moise își punea un văl pe fața lui, ca să nu caute fiii lui Israel la sfârșitul a ceea ce era trecător. Dar s-au împietrit gândurile lor, căci până astăzi același văl rămâne la citirea Vechiului Testament, nedezvelindu-se - pentru că în Hristos se desființează -, ci până astăzi, când se citește Moise, un văl stă pe inima lor; iar când cineva se întoarce către Domnul, se ridică vălul. Iar Domnul este Duhul; și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. Iar noi toți, cu fața descoperită, oglindind slava Domnului, spre același chip ne schimbăm la față din slavă în slavă, ca de la Domnul Duhul.” - 2 Corinteni 3:5-18[16], NTV
În acest pasaj din a doua epistolă către corinteni, Pavel contrastează noul legământ cu vechiul legământ, adică legământul sfințit prin sângele lui Hristos cu legământul de la Muntele Sinai. Pe Sinai a fost făcut un legământ al literei, pe Golgota a fost sfințit legământul Duhului; însă litera ucide, Duhul este cel ce dă viață. Literele săpate în pietre erau doar slujba morții; în noul legământ avem slujba Duhului. Osânda este contrastată de neprihănire, iar ceea ce era trecător de ce este veșnic. Ceea ce observăm în privința legământului de la Sinai, descris prin acești termeni amintiți mai devreme, este că îi determina pe evrei să nu îl poată privi pe Moise, dar acest lucru are o semnificație și mai profundă; peste inima lor stă un nor al necunoașterii, un văl care îi împiedică să vadă, dar care poate fi dat la o parte pentru oricine se întoarce la Hristos. Fără să se identifice, aici Pavel povestește indirect experiența sa ca fariseu; experiența sa spirituală trăită înainte de cunoașterea lui Hristos.
Și din nou avem un indiciu asupra înțelegerii fariseului Saul – întâlnirea cu Hristosul noului legământ. Mântuirea nu a fost dată evreilor prin legământul de la Sinai; acesta le-a adus doar osândă, o literă, slujba morții. Legământul cel nou, în Hristos, aduce iertare, Duh, slujba Duhului și transformarea ființei umane după chipul hristic, atunci când omul privește la Hristos. Acum este libertate, acum este ființa umană liberă! Toate acestea puteau fi văzute și înțelese chiar înainte de întruparea Cuvântului divin. Faceți acum conexiunea dintre textul din Galateni pe care v-am rugat să îl țineți minte și textul precedent din 2 Corinteni 3.
„Fraților, ca om vorbesc; chiar și testamentul întărit al unui om nimeni nu-l nesocotește, nici nu-i mai adaugă porunci. Iar făgăduințele au fost rostite lui Avraam și sămânței lui; nu zice: și sămânțelor, ca de mai mulți, ci ca de unul: și sămânței tale, Care este Hristos. Și aceasta zic: Legea, care s-a făcut după patru sute treizeci de ani, nu desface, ca să desființeze făgăduința, un testament mai dinainte întărit de Dumnezeu întru Hristos[17]. Căci dacă din Lege este moștenirea, nu mai este din făgăduință; dar lui Avraam prin făgăduință i-a dăruit Dumnezeu.” - Galateni 3:15-18, NTV
Vălul nu s-a lăsat pe inimile și mințile evreilor în timpul locuirii lui Hristos printre oameni; el era deja lăsat de multă vreme. Vălul nu putea să fie luat de pe inimile și mințile lor doar în timpul locuirii lui Hristos printre oameni sau după înălțarea Sa. Dacă vălul putea fi dat la o parte dacă cineva se întorcea la Hristos, afirmație făcută după moartea și învierea Sa, la fel este de adevărat că vălul putea fi îndepărtat oricând se întorcea cineva la Hristos, sămânța făgăduită lui Avraam, înainte de întrupare:
„Iar făgăduințele au fost rostite lui Avraam și sămânței lui; nu zice: și sămânțelor, ca de mai mulți, ci ca de unul: și sămânței tale, Care este Hristos.” - Galateni 3:16[18], NTV
Sămânța lui Avraam este Hristos, legământul cu Avraam a fost confirmat în Hristos, făgăduințele făcute lui Avraam erau făgăduințe făcute lui Hristos. Toate acestea nu pot însemna nimic altceva decât că Hristos a fost înainte de întruparea Sa, ceea ce a fost după, iar credința în El se manifesta înainte ca și după. În Hristos nu poate însemna altceva decât prin sângele lui Hristos, prin cruce, prin sacrificiul Său, prin lucrarea sfârșită pe Pământ sau cea de Mare Preot al noului legământ și al sfintelor din ceruri.
Ca evreu din seminția lui Beniamin, fariseu de clasă înaltă, Saul trăia la cele mai înalte cote ale desăvârșirii ce poate fi produsă de ființa umană după legea lui Dumnezeu: „după Lege fariseu, […] după dreptatea[19] cea din Lege, fiind fără prihană” (Filipeni 3:5, 6[20]). Dacă vreunuia dintre noi aceste cuvinte i se par o laudă înălțătoare de sine pentru viața sa ca fost fariseu, să-și aducă aminte de descrierea pe care și-a făcut-o Pavel în epistola către romani, unde descria viața sa spirituală, desăvârșită, astfel: „Căci ceea ce lucrez nu știu; căci nu făptuiesc ceea ce vreau, ci ceea ce urăsc aceea fac. […] Căci a voi se află în mine, dar a lucra binele nu aflu, Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl făptuiesc. […] Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?” (Romani 7:15, 18up, 24[21]).
Separat pentru lege și Dumnezeu, fariseul Saul era fără prihană în ceea ce privește legea – litera ei. El făcea parte din gruparea de elită a națiunii alese de Dumnezeu. A votat[22] pentru uciderea diaconului Ștefan și a păzit hainele (Fapte 7:58) celor ce îl făceau martir. Conștiința nu l-a mustrat la vederea uciderii unui om nevinovat, pentru că îl vedem mai târziu în drum spre Damasc, plecat din proprie inițiativă, pentru a aduce le Ierusalim, legați, pe cei ce umblă pe calea credinței (Fapte 9:1-2). Atât de abominabilă era calea credinței pentru fariseul desăvârșit al legii, încât crima și persecuția se impuneau împotriva celor ce umblau după Hristos.
Și totuși, ceva s-a schimbat în călătoria spre Damasc. A avut harul să se întâlnească cu Cel prigonit de el, Sămânța lui Avraam. Ce șoc trebuie să-l fi încercat pe desăvârșitul Saul, când trântit la pământ de pe cal stătea acum fața în față cu neprihănirea lui Dumnezeu, omul Isus Hristos, Domnul neprihănirea noastră. Nu ar fi trebuit să fie nimic nou pentru el; nu numai Scriptura, ci chiar scrierile ebraice îl arătau pe Dumnezeu ca neprihănire a omului, dar, poate, la fel ca noi, uneori ei vorbeau corect despre ceea ce nu cunoșteau. Într-unul din manuscrisele de la Marea Moartă se spune:
„Din izvorul neprihănirii Lui este îndreptățirea[23] mea,
și din misterele Lui minunate este lumina în inima mea.
Ochii mei au privit la ceea ce este veșnic;
la înțelepciunea ascunsă de oameni,
la cunoștința și planul înțelept (ascunse) de fiii oamenilor;
la un izvor de neprihănire[24] și la un depozit de putere,
la un izvor de slavă (ascuns) de adunarea cărnii.
Pe acestea Dumnezeu le-a dat aleșilor Săi ca o posesiune veșnică
și i-a făcut să moștenească soarta celor sfinți.”(1QS xi, 5-8 în G. Vermes, The Complete Dead Sea Scrolls in English, Penguin Classics, 2011 p. 75-76.)
Dar Saul nu vedea, vălul era la locul lui: pe inimă. Nici nu ar fi putut vedea fără intervenția lui Hristos, Mântuitorul. Crescut și educat în Israel avea deja bagajele făcute pentru o călătorie spirituală fără Hristos, dar cu legea și naționalismul la loc de cinste într-o religie fundamentalistă. Atitudinea creștinilor veniți din biserica de la Ierusalim, de sub influența fariseilor care crezuseră, în Antiohia, în biserica unde Pavel purta povara evangheliei și a narațiunii biblice despre legământul avraamic și determinarea tuturor de a nu mai sta la masă cu frații dintre neamuri, poate fi asemănată cu ceea ce vedem astăzi, când „creștinii” se jignesc unul pe altul pe platformele de pe internet (fie jigniri interconfesionale, fie în aceeași confesiune).
De ce, sugerez eu, s-a schimbat Pavel dintr-un ortodox, catolic, calvinist, luteran, baptist, adventist sau orice altă formă de religie de astăzi într-un apostol al lui Hristos? A început să citească Scriptura altfel și să o înțeleagă altfel de cum fusese educat să o citească la templu și în școlile urmate. L-a avut profesor pe un om înțelept, Nasi (prințul)Rabban (maestru nostru) Gamaliel I, a cărui moarte a marcat pentru evrei, citez:
„De când Rabban Gamaliel cel Bătrân a murit, nu a mai existat respect pentru Torah, iar puritatea și pietatea au dispărut în același timp.” (Sotah[25] 49a, 16)
Dar nu l-a cunoscut pe Hristos pentru că atunci când a citit chemarea lui Avraam din Ur nu a înțeles că acolo este vorba de predicarea evangheliei. Nu L-a cunoscut pe Hristos pentru că nu a știa că sămânța din Geneza 3:15 este sămânța lui Avraam. Nu a știut că țara făgăduită lui Avraam nu era Canaanul acestui pământ, ci al noului pământ. Nu a știut că neprihănirea vine prin credință, așa cum a venit și pentru Avraam. A crezut, asemenea tovarășilor săi, că legământul de la Muntele Sinai este o continuare, o reafirmare a legământului încheiat cu Avraam și nu un legământ al condamnării. A citit vechiul legământ cu un văl pe inimă. Și ori de câte ori noi nu suntem întorși la Hristos de la Dumnezeu, ci prin sânge, carne sau voia unui om, vom rămâne cu același văl pe inimă, în timp ce construim biserici ce îți izbesc privirea, ne declarăm oameni ai Bibliei, investim financiar într-o mulțime de proiecte misionare etc.
Saul citea Scripturile fără a ține cont de narațiunea care începe în Geneza 12 și continuă pe parcursul întregului Vechi Testament. El a selectat darea legii la Sinai și a privit prin acest sistem teologic inclusiv legământul hristic încheiat cu Avraam. Nimeni nu putea fi mântuit dacă nu păzește legea și nu se circumcide; probabil credința avea orice alt atribut, dar nu mântuitor. Și astfel Hristos a rămas ascuns de ochii zeloși ai fariseului. Creștinii au păstrat aceeași îngustime în studiul biblic, dar cu concentrare pe Noul Testament, adăugând un alt minus. Ei au preluat de acolo, selectiv, concepte care le-au definit creștinismul, credința și biserica ridicată. Dar la toți, credința și biserica s-a transformat în tradiție și: naționalism (pentru națiunile ortodoxe), universalism (pentru catolici) și identitate confesională (pentru protestanți).
Dacă cineva nu își poate susține credința numai cu Scripturile iudaice, așa cum au făcut apostolii, nu numai în Ierusalim, ci în întreaga lume a secolului I, trebuie să o cerceteze din nou, cu mare seriozitate. Deși afirmă că biserica este stâlpul și temelia adevărului, Pavel nu trimite credincioșii și necredincioșii la biserică pentru a afla evanghelia, ci la Scriptură, la singura Scriptură ce exista pe timpul lui. El nu trimite lumea la tradiția omenească, ci la tradiție divină, adică la ceea ce a fost transmis, conform Scripturii; singura Scriptură ce exista pe vremea lui.
Cercetând epistolele lui Pavel observăm că accentul lui nu este dogmatic, canonic, doctrinal sau concentrat pe idei sau sisteme teologice gen: tradiția bisericii pe care am păstrat-o curată, primatul papal conform, TULIP-ul, carisma Duhului Sfânt, tema marii lupte și așa mai departe. Toate acestea definesc și identifică denominațiuni, au adevăruri frumoase în ele; dar nu numai adevăruri, ci și tradiții și identitate confesională. În predicarea și apărarea evangheliei sale, pentru creșterea bisericii lui Hristos și aducerea acesteia la chipul Hristic, Pavel face apel la narațiunea biblică care pleacă de la căderea omului în păcat și consecințele teribile pentru întreg neamul omenesc (Romani 1-7), merge la legământul încheiat cu Avraam în Hristos (Romani 4, Galateni 3-4), apoi la eșecul de la Sinai (Galateni 4, 2 Corinteni 3) și ajunge la crucea Domnului, locul unde sângele Lui sfințește și confirmă legământul avraamic, legământul cel veșnic. El contrastează spiritualitatea care izvorăște din făgăduințele lui Dumnezeu pentru oameni cu spiritualitatea care izvorăște din promisiunile oamenilor pentru Dumnezeu. El evidențiază credincioșia lui Dumnezeu pentru legământul făcut de El cu omul în contrast cu lipsa de credincioșie a oamenilor pentru legământul încheiat de ei, atunci când i-au făcut promisiuni lui Dumnezeu, prin botez, ca să intre în biserică.
Invitația mea este: Cercetați subiectul legământului avraamic – legământului veșnic – și cum a fost umbrit acesta de promisiunile poporului la Muntele Sinai și, mai apoi în timpurile de după înălțarea lui Hristos, de angajamentele fiecărei biserici și fiecărui creștin care a făgăduit ceva lui Dumnezeu. Și nu uitați:
„Fraților, ca om vorbesc; chiar și testamentul întărit al unui om nimeni nu-l nesocotește, nici nu-i mai adaugă porunci. Iar făgăduințele au fost rostite lui Avraam și sămânței lui; nu zice: și sămânțelor, ca de mai mulți, ci ca de unul: și sămânței tale, Care este Hristos. Și aceasta zic: Legea, care s-a făcut după patru sute treizeci de ani, nu desface, ca să desființeze făgăduința, un testament mai dinainte întărit de Dumnezeu întru Hristos[26]. Căci dacă din Lege este moștenirea, nu mai este din făgăduință; dar lui Avraam prin făgăduință i-a dăruit Dumnezeu.” - Galateni 3:15-18, NTV
Fără această narațiune care ne vorbește despre legământul avraamic, confirmat în Hristos, vom rămâne toți ceea ce suntem. Vom idolatriza biserica și sistemul ei organizatoric, deși ne produce greață, sau vom încerca să o reformăm aducerea acesteia înapoi la părinți sau pionieri, vom crea proiecte de impact, care sunt moarte din fașă, doar ca apoi să facem altele de și mai mare impact în timp ce dezamăgirea ne mănâncă inima. Ne mirăm de ce atâtea biserici, de ce nu se înțeleg episcopii, de ce se ceartă și nu colaborează misionarii. Nu voi continua descrierea; știu sigur că știți, dar nu știu sigur că vreți să recunoașteți înaintea lui Dumnezeu.
Note de subsol:
[1] Lb. gr. παραδόσεις (paradosis); a transmite, a încredința, a preda.
[2] Strămoșești.” (EDCR).
„[…] I was advancing in Judaism beyond many of my own age among my people, so extremely zealous was I for the traditions of my fathers.” (ESV).
„[…] spoream în iudaism mai mult decât mulți din cei ce erau de vârsta mea în neamul meu, ca nimeni altul fiind eu râvnitor al predaniilor mele părintești.” (VBA).
[3] „Vă fac cunoscut, fraților, că Evanghelia propovăduită de mine nu este de origine omenească, pentru că nu de la oameni am primit‑o sau am învățat‑o, ci prin descoperirea lui Isus Hristos. […] Dar când Dumnezeu, care m‑a pus deoparte din pântecele mamei mele și m‑a chemat prin harul Său, a găsit cu cale să‑L descopere prin mine pe Fiul Său ca să‑L propovăduiesc printre neamuri…” (EDCR).
„For I would have you know, brothers, that the gospel that was preached by me is not man’s gospel. For I did not receive it from any man, nor was I taught it, but I received it through a revelation of Jesus Christ. […] But when he who had set me apart before I was born, and who called me by his grace, was pleased to reveal his Son to me…” (ESV).
„Căci vă fac cunoscut, fraților, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu nu de la om am primit-o sau am învățat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. […] Dar când a binevoit Dumnezeu, Cel ce m’a ales încă din pântecele maicii mele și prin harul Său m’a chemat ca’ntru mine să-L descopere pe Fiul Său…” (VBA).
[4] „În Numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncim, fraților, să vă țineți departe de orice frate care trăiește în neorânduială, și nu după învățăturile pe care le‑ați primit de la noi.” (EDCR).
„Now we command you, brothers, in the name of our Lord Jesus Christ, that you keep away from any brother who is walking in idleness and not in accord with the tradition that you received from us.” (ESV).
„Fraților, în numele Domnului nostru Iisus Hristos vă poruncim să vă feriți de orice frate care umblă fără rânduială și nu după predania pe care ați primit-o de la noi.” (VBA).
[5] „Așadar, fraților, rămâneți tari și țineți învățăturile pe care le‑ați primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră!” (EDCR).
„So then, brothers, stand firm and hold to the traditions that you were taught by us, either by our spoken word or by our letter.” (ESV).
„Astfel că, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.” (VBA).
[6] „Vă laud că în toate privințele vă aduceți aminte de mine și că țineți învățăturile întocmai cum vi le‑am dat.” (EDCR).
„Now I commend you because you remember me in everything and maintain the traditions even as I delivered them to you.” (ESV).
„Fraților, vă laud că’ntru toate vă aduceți aminte de mine și păstrați predaniile așa cum vi le-am predat eu.” (VBA).
[7] Lb. gr. παραλαμβάνω (paralambánō); a lua, a primi ceva transmis, a învăța (figurat).
[8] Lb. gr. παραδίδωμι (paradídōmi); a preda în mâinile cuiva, a da puterea, a da pentru păstrare, a transmite oral etc.
[9] „Eu am primit de la Domnul ce v‑am învățat…” (EDCR).
„For I received from the Lord what I also delivered to you…” (ESV).
„Fiindcă eu de la Domnul am primit ceea ce v’am predat și vouă:…” (VBA).
[10] Vezi nota de subsol viii.
[11] Vezi nota de subsol vii.
[12] „V‑am învățat, înainte de toate, ceea ce și eu am primit, anume că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, că a fost îngropat și a înviat a treia zi, după Scripturi…” (EDCR).
„For I delivered to you as of first importance what I also received: that Christ died for our sins in accordance with the Scriptures, that he was buried, that he was raised on the third day in accordance with the Scriptures…” (ESV).
„Căci înainte de toate v’am predat ceea ce și eu am primit: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că a fost îngropat și că a înviat a treia zi, după Scripturi…” (VBA).
[13] Lb. gr. εὐγενής (eugenḗs); născut într-o familie/poziție bună, nobilă; cu rang înalt, la figurat generos: – nobil.
[14] „Aceștia erau mai deschiși la minte decât cei din Tesalonic. Au primit cuvântul cu toată bunăvoința și cercetau Scripturile în fiecare zi ca să vadă dacă lucrurile erau așa cum li se spunea.” (EDCR).
„Now these Jews were more noble than those in Thessalonica; they received the word with all eagerness, examining the Scriptures daily to see if these things were so.” (ESV).
„Dar aceștia erau mai buni la suflet decât cei din Tesalonic; ei au primit cuvântul cu toată osârdia, zilnic cercetând Scripturile, dacă ele sunt așa.” (VBA).
[15] Nici termenul Noul Testament de aici, nici Vechiul Testament ce apare în versetul 14 nu fac referire la cele două părți ale Bibliei. Ambele expresii se referă la legăminte; noul legământ, respectiv vechiul legământ. Folosirea termenului testament pentru legământ nu este greșită.
[16] „Nu că noi, prin noi înșine, suntem destoinici să socotim ceva ca venind de la noi. Dimpotrivă, destoinicia noastră vine de la Dumnezeu, care ne‑a și învrednicit să fim slujitori ai unui legământ nou, care nu este al literei, ci al Duhului, căci litera omoară, dar Duhul dă viață. Acum, dacă slujba aducătoare de moarte, scrisă cu litere săpate în piatră, era însoțită de slavă, încât fiii lui Israel nu‑și puteau aținti privirea asupra feței lui Moise din pricina strălucirii chipului său, deși era o strălucire trecătoare, cu cât mai mult slujba Duhului va fi însoțită de slavă? Dacă slujba aducătoare de osândă a fost însoțită de slavă, cu cât mai mult o întrece în slavă slujba aducătoare de dreptate? În acest caz, prima, deși a fost însoțită de slavă, pălește în comparație cu a doua, a cărei slavă o întrece cu mult. Dacă ceea ce este trecător a fost însoțit de slavă, cu atât mai mult este însoțit de slavă ceea ce dăinuie! Fiindcă avem deci o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăzneală și nu facem ca Moise, care își punea un văl pe față pentru ca fiii lui Israel să nu‑și ațintească privirea asupra sfârșitului slavei trecătoare. Dar mintea lor s‑a împietrit, căci, până în ziua de astăzi, la citirea vechiului legământ rămâne același văl, neridicat, fiindcă vălul este dat la o parte în Hristos. Da, până astăzi, când se citește din Moise, peste inimile lor se află un văl. Dar când vreunul se întoarce la Domnul, vălul este luat. Or, acest Domn este Duhul, și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. Noi toți privim cu fața descoperită, ca într‑o oglindă, slava Domnului și suntem transformați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Domnul, adică prin Duhul.” (EDCR).
„Not that we are sufficient in ourselves to claim anything as coming from us, but our sufficiency is from God, who has made us sufficient to be ministers of a new covenant, not of the letter but of the Spirit. For the letter kills, but the Spirit gives life. Now if the ministry of death, carved in letters on stone, came with such glory that the Israelites could not gaze at Moses’ face because of its glory, which was being brought to an end, will not the ministry of the Spirit have even more glory? For if there was glory in the ministry of condemnation, the ministry of righteousness must far exceed it in glory. Indeed, in this case, what once had glory has come to have no glory at all, because of the glory that surpasses it. For if what was being brought to an end came with glory, much more will what is permanent have glory. Since we have such a hope, we are very bold, not like Moses, who would put a veil over his face so that the Israelites might not gaze at the outcome of what was being brought to an end. But their minds were hardened. For to this day, when they read the old covenant, that same veil remains unlifted, because only through Christ is it taken away. Yes, to this day whenever Moses is read a veil lies over their hearts. But when one turns to the Lord, the veil is removed. Now the Lord is the Spirit, and where the Spirit of the Lord is, there is freedom. And we all, with unveiled face, beholding the glory of the Lord, are being transformed into the same image from one degree of glory to another. For this comes from the Lord who is the Spirit.” (ESV).
„[…] nu că de la noi înșine am fi destoinici să pretindem ceva ca venind de la noi; dimpotrivă, destoinicia noastră e de la Dumnezeu, Cel ce ne-a și învrednicit să fim slujitori ai unui Nou Testament, nu ai literei, ci ai duhului; pentru că litera ucide, dar duhul face viu. Iar dacă slujirea morții, săpată în litere pe piatră, s’a făcut întru atâta slavă încât fiii lui Israel nu-și puteau aținti ochii la fața lui Moise din pricina slavei feței lui, care se veștejea, atunci, slujirea Duhului, cum să nu fie ea mai mult întru slavă? Că dac’a avut parte de slavă slujirea osândei, cu mult mai mult prisosește’n slavă slujirea dreptății! Ba încă, în această privință, nici ceea ce era slăvit nu este slăvit față de slava cea covârșitoarec. Că dacă ceea ce era trecător s’a săvârșit prin slavă, cu mult mai mult va fi întru slavă ceea ce este netrecător. Având deci o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăznire, și nu ca Moise, care-și punea un văl pe față pentru ca fiii lui Israel să nu vadă sfârșitul a ceea ce era trecător… Dar mințile lor s’au învârtoșat; că până’n ziua de azi, la citirea Vechiului Testament, același văl rămâne fără să se ridice, fiindcă el prin Hristos se desființează; ci până astăzi, când se citește Moise, stă un văl pe inima lor; dar când se vor întoarce la Domnul, vălul se va ridica. Domnul însă este Duhul; și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. Iar noi toți, cei ce cu fața descoperită privim ca’n oglindă slava Domnului, întru aceeași icoană ne schimbăm din slavă’n slavă, ca de la Duhul Domnuluid.” (VBA).
[17] În Hristos (ις Χριστον) apare în manuscrisele D F G I K L 0176 0278 104 365 630 1505 𝔐 sau Eusebiu și Augustin și nu apare în 𝔓46 ℵ A B C P Ψ 6 33 81 1175 1241 1739 1881 2464 r t vg co (cf. NA28 Apparatus). Augustin citează pasajul în De civitate Dei contra paganos (IV, 20. 39) folosind textul cu în Hristos prezent. Traducătorii NKJV au preferat să includă în text în Hristos.
[18] „Or, făgăduințele i‑au fost făcute lui Avraam și seminței lui. Nu zice: «și semințelor», ca și cum ar fi vorba de mai multe, ci ca și cum ar fi vorba de una: și seminței tale, adică Hristos.” (EDCR).
„Now the promises were made to Abraham and to his offspring. It does not say, «And to offsprings,» referring to many, but referring to one, «And to your offspring,» who is Christ.” (ESV).
„Or, făgăduințele au fost rostite lui Avraam și Seminției sale. Nu se zice: și «semințiilor» – ca de mai multe, ci ca de una singură: și Seminției tale, ceea ce înseamnă: Hristos.” (VBA).
[19] Neprihănirea [lb. gr. δικαιοσύνη (dikaiosýnē)].
[20] „după Lege, fariseu; […] după dreptatea pe care o dă Legea, fără prihană.” (EDCR).
„as to the law, a Pharisee; […] as to righteousness under the law, blameless.” (ESV).
„după lege, fariseu; […] după dreptatea cea din lege, fără prihană.” (VBA).
[21] „Căci nu știu ce fac: nu fac ce vreau, ci tocmai ce urăsc. […] vreau să fac binele, dar n‑am puterea să‑l fac. […] O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (EDCR).
„For I do not understand my own actions. For I do not do what I want, but I do the very thing I hate. […] For I have the desire to do what is right, but not the ability to carry it out. […] Wretched man that I am! Who will deliver me from this body of death?” (ESV).
„Fiindcă nu’nțeleg ceea ce fac; că nu săvârșesc ceea ce vreau, ci ceea ce urăsc, aceea fac. […] Că a vrea binele se află’n mine, dar pe a face nu-l aflu […] Om nenorocit ce sunt! Cine mă va mântui de trupul morții acesteia?” (VBA).
[22] „mi-am dat încuviințarea ca ei să fie uciși” (Fapte 26:10, NTV).
[23] Justificarea.
[24] Dreptate.
[25] Secțiune a Talmudului (https://www.sefaria.org/Sotah.49a.16?lang=en&with=all&lang2=en).
[26] Vezi Legământ, botez și biserică – provocări, nota de subsol 11.
