În articolul anterior, care a deschis tema Noi Reforme Apostolice, am vorbit despre mediile diferite în care se pot manifesta spiritualitățile alternative, evident vorbind despre NAR ca despre o spiritualitate alternativă pentru că nu este nimic mai mult de atât. Totodată, am amintit că este importantă reacția pe care cineva o manifestă împotriva spiritualităților alternative deoarece oameni sinceri au fost prinși de fenomene extatice pline de entuziasm (enthousiasmos, a fi plin de zeu), iar argumentele și atitudinea celor ce le critică spiritualitatea trebuie să fie rodul evangheliei și să fie corect articulate în conformitate cu Scriptura. Nu este suficient să trântești poziția augustinian-calvinistă, că darurile carismatice ale Duhului au dispărut odată cu apostolii, deoarece nu mai era nevoie de ele, atâta timp cât nici măcar un singur verset din Scriptură nu face această afirmație. Mai mult, Irineu din Lyon și Iustin Martirul – doi părinți apostolici apreciați de Augustin și Calvin – vorbesc despre manifestarea darurilor spirituale în biserică, iar Eusebiu de Cezarea a spus că nu vor dispărea până la revenirea lui Isus. Irineu a scris[i] despre vorbirea în limbi cunoscute ca dar al Duhului Sfânt în biserică, dar și despre o falsă vorbire în limbi, neinteligibilă, apărută sub influența unui demon asupra unuia Marcus, care a determinat o femeie să vorbească[ii] neinteligibil (Irineu, AH I.13.3). Iustin argumentează[iii] împotriva iudeului Trifon că biserica a primit darurile spirituale în locul evreilor (Iustin, Dialog 82).
Ținând cont de ceea ce spune Biblia, de rapoartele istorice cu privire la darurile bisericii și de pretenția că darurile carismatice – i.e. darurile spirituale ale Duhului Sfânt – se regăsesc în rețeaua NAR, trebuie să acordăm o atenție deosebită fenomenului carismatic care are loc în rețeaua de biserici NAR pentru a-i putea trasa pretențiile spirituale. Să nu uităm că toți cei ce aparțin de o biserică denominațională, indiferent de structură organizatorică, aparțin unei biserici ce ține la lucrarea Duhului Sfânt. De asemenea, să nu uităm că Scriptura ne vorbește despre Duhul Sfânt și ne revine sarcina să verificăm pretențiile NAR dacă acestea doresc să ni se prezinte ca manifestări ale Duhului.
Noua Reformă Apostolică este reprezintă manifestarea opiniei că Al Doilea Veac Apostolic este în desfășurare începând cu anul 2001 și pune accent pe lucrarea apostolilor și profeților ca soli ai unui mesaj și mesageri prin care se fac minuni. Ca urmare, structura bisericii este pe deplin schimbată, ca niciodată mai înainte (Wagner 2012, Kindle). A Doua Eră apostolică nu aduce schimbări doar în biserică, despre care se zvonește că este mireasa lui Hristos, ci chiar în societate deoarece poporul lui Dumnezeu poate schimba societatea fiindcă este armata lui Hristos chemată la luptă împotriva vrăjmașului (Wagner 2006, 6). Ca urmare a acestei viziuni, o rețea complexă de apostoli, profeți și vindecători, în general cu lucrări independente una de cealaltă, care conduc comunități bisericești pe întregul pământ, formează ca biserică poporul lui Dumnezeu, are darurile spirituale ale Duhului Sfânt și este pe cale să schimbe lumea preluând dominația asupra societății.
A mai existat vreodată un timp când biserica a avut așteptării asemănătoare? Da, dar nu biserica lui Hristos din primul veac al Duhului Sfânt; cel apostolic. Aceasta avea carisma Duhului Sfânt, dar nu o preocupa nicio așteptare socială de genul autorității și dominației politice și nici nu era interesată de instaurarea națiunilor creștine prin dezvoltarea unei ordini sociale creștine. Desigur, cineva ar putea să se gândească repede la așteptările ucenicilor cu privire la Împărăția lui Israel, în fond nu aceasta era preocuparea lor vizibilă chiar înaintea înălțării (Fapte 1:6) Mântuitorului la cer? Folosesc această întrebare pentru a afirma că înțelegerea mesajului evangheliei, așa cum este el descoperit în Scriptură, disipă repede preocupările politice și de ordine socială creștină, dacă evanghelia este acceptată. În acest punct, NAR a călcat pe urmele episcopilor primari sau ale lui Luther și Calvin. După declararea creștinismului elenistic ca religio licita în 313 și implicarea împăratului Imperiului Roman în afacerile bisericii, creștinismul niceean s-a implicat în dominația socială a imperiului. Biserica a crezut că este condusă direct de Hristos, ca mireasă, că deține carisma Duhului Sfânt, că poate face ordine în societate și, într-adevăr, o societate creștină a fost stabilită pe teritoriul Imperiului Roman, prin viziunea bisericii despre această viață și cea viitoare. Creștinismul elenist însă nu a pretins că este mișcarea vizibilă a principiilor celui de al doilea veac apostolic. Constantin I aproape că a fost văzut ca al 13-lea apostol[iv], dar fără darurile Duhului Sfânt, așa cum au fost manifestate la apostoli. Da, într-adevăr, lui Constantin i-a lipsit carisma duhului; nu influența exercitată asupra mulțimii ca urmare a prestigiului sau farmecului personal. Cu toate acestea, viziunea socială a fost aceeași – el a fost cel care a întrevăzut o ordine socială creștină și a dat prima lovitură de cazma în fundația acestui plan de a conduce un imperiu prin creștinism. Reforma magisterială luterană sau calvinistă a prins rădăcini și s-a dezvoltat datorită colaborării cu politicul și societatea, însă grupări ca anabaptiștii au supraviețuit prin migrație continuă sau retrageri în zone izolate, pentru ca în cele din urmă America să devină un loc liber pentru ele. Eșecul creștinismului niceean de a crea o societate creștină, ca de altfel și eșecul luteran sau calvinist, poate fi pus și pe seama lipsei darurilor, o lipsă ce ar putea fi instrumentalizată prin acțiunea NAR care promite speranță și o nouă viziune cu privire la națiuni creștine ce-i slujesc lui Dumnezeu.
Din aceste motive am putea spune că testarea carismei ce se află la lucru în interiorul NAR este un fapt absolut obligatoriu pentru fiecare creștin deoarece vocea lui ar trebui să se facă auzită împotriva năzuințelor politice ale unei societăți creștine. Această viziune este tot așa de rea a lui Petru sub impresia celor veniți de la Iacov; ambele nu umblă drept după cuvântul evangheliei. Carisma ce definește mișcarea NAR se datorează crezurilor NAR și acționează în societate ca urmare a unui proces de gândire ce denaturează mesajul evangheliei. Pe de altă parte, societatea trebuie să determine ce altă formă de politic vrea să o controleze, pe lângă celelalte care îi dau târcoale pentru a o abuza. Creștinismul trebuie să știe dacă într-adevăr trăiește în A Doua Eră Apostolică și să-și înalțe glasul de avertizare cu privire la anomaliile care au loc în mijlocul lui.
Scriam în articolul anterior că mișcarea penticostală a fost activată de conceptul ploii târzii. Ideile legate de ploaia târzie au avut ca urmare manifestarea glosolaliei, profețiilor și vindecărilor. Cazul NAR este similar, deoarece penticostalismul și carismatismul au fost precursorii mișcării, diferența fiind aceea că NAR a apărut deja într-un context creștin ce avea bazele carismatice puse.
Încercând să motiveze erorile făcute de precursorii NAR, după Al Doilea Război Mondial, profesorul Peter Charles Wagner a argumentat folosindu-se de erorile celor ce au fondat America. „Dar mulți dintre pionierii care au condus mișcările au făcut și ei greșeli. Nu ar trebui să considerăm asta ciudat. A face greșeli face parte din natura pionieratului. Gândiți-vă la pionierii care au deschis vestul Statelor Unite. Și ei au făcut greșeli. Au ucis prea mulți bizoni. Au încălcat promisiunile făcute indienilor. Au distrus terenuri agricole fertile. Dar, în ciuda tuturor greșelilor lor, pionierii noștri au pus bazele Statelor Unite de astăzi, și le ridicăm pălăria în semn de respect. Dar să ridicăm pălăria și în fața liderilor creștini de acum 50 de ani!” (Wagner 2012, Kindle). Într-adevăr, munca de pionierat e marcată de greșeli și vedem aceasta în viața lui Petru, ca exemplu. Însă, să scuzi crimele emigranților europeni, uciderea băștinașilor amer-indieni, furarea teritoriului lor și toate celelalte fapte ce au creat America, numindu-le erori de pionierat, îmi spune că cineva nu e dispus să vadă realitatea așa cum este, ci cum dorește el să o vadă. Și cum exemplul acesta este folosit cu un scop, avem un semnal de alarmă chiar într-o chestiune minoră.
Tocmai de aceea se cuvine să ne întrebăm: Este NAR o lucrare divină, asemenea celei din primul secol sau este doar o viziune a minții omenești slăbite, ridicată în slavă de oameni care văd ceea ce vor ei să vadă și nu percep mesajul evangheliei?
În timp ce analizăm manifestările, crezurile și manifestul social NAR și, de asemenea, activitatea spirituală și socială a mișcării, ne vom concentra pe câteva întrebări – printre altele – Este nouă mișcarea? Este apostolică? Este o reformă? Ce este revărsarea Duhului: mai întâi putere și apoi caracter sau mai întâi caracter și apoi putere? Ce este autoritatea bisericii? Ce este revărsarea Duhului Sfânt? Având în vedere doar aceste întrebări ne dăm seama cât de complexă este analiza NAR, dar și cât de simplu se poate identifica natura mișcării.
Originea mișcării NAR poate fi trasată relativ ușor din punctul de vedere al ideologiei, însă trasarea istoriei mișcării este un proces complex și poate naște controverse. NAR nu are un loc ca punct de origine sau un timp bine definit când a emanat în spectrul creștin, ca luteranismul sau calvinismul, dar ideologic vine dintr-un amestec de penticostalism-carismatism din punct de vedere spiritual și calvinism sau luteranism din punct de vedere social. Atunci când s-a folosit pentru prima dată titlul New Apostolic Reformation multe biserici s-au identificat cu el, pentru ca mai apoi, deoarece nu consimțeau la tot ce se petrece în cadrul NAR, nu s-au mai recunoscut ca fiind parte a mișcării, deși accentele ideologice sunt asemănătoare.
Sugestia mea este să nu priviți dezvoltarea mișcării NAR în mod liniar pornind de la unul sau mai mulți lideri cum ar fi Luther și Melanchton pentru luteranism sau Calvin, Theodore Beza și Guillaume (ghyiom) Farel pentru calvinism, până la liderii de azi și să încercați să o înțelegeți astfel. Istoria apariției NAR poate fi înțeleasă mai ușor privind la ea ca la un rezultat al unei explozii pirotehnice – un foc de artificii la care privim fără a ne gândi la modul în care au ajuns pe cer. O încărcătură formată dintr-un amestec de praf de pușcă și săruri minerale este aprins printr-un fitil în timp ce este lansată în sus. Când fitilul arde până la încărcătură, praful de pușcă explodează, aerul din jur este împins brusc și violent și, în funcție de frecvența vibrațiilor, generează ceea ce noi percepem ca o explozie. Datorită mineralelor care ard în explozie, ca stronțiu, sodiu, cupru sau bariu, se produc lumini colorate și, deoarece granulele de substanță explozivă din interior sunt aranjate în anumite feluri, se generează artificii cu modele speciale. NAR este rezultatul unui proces desfășurat în timp în care au fost combinați mai mulți factori ce creează o reacție și generează o priveliște pentru creștinism și lume. Din cauza faptului că NAR nu este o biserică cu un sediu central numărul exact al bisericilor și indivizilor care sunt parte a mișcării nu poate fi aflat; nu există rapoarte statistice trimise unei structuri centrale, ca un cartier general.
Câteva exemple de mișcări cu specific penticostal-carismatic vor fi prezentate în cele ce urmează.
În 1896, în Chicago, fostul pastor congreagațional John Alexander Dowie a fondat biserica milenialistă Christian Catholic Church (Biserica Catolică Creștină) unde a organizat camere de vindecare miraculoasă și a atras un număr impresionat de urmași devenind tatăl redeșteptări de vindecare în Statele Unite. Împreună cu unii dintre cei ce l-au urmat a fondat în 1900-1901 orașul Zion din statul Illinois, unde Dowie și funcționarii bisericii conduceau și controlau afaceri și industria. Dowie își imagina că orașul va fi condus în conformitate cu etica creștină, tot așa cum Calvin a sperat pentru Geneva și Constantin pentru imperiul a cărui capitală o mutase la Constantinopol. Un tabernacol imens, Shiloh, cu o capacitate de 8.000 de locuri a fost finalizat tot în 1900 și a devenit centrul religios al orașului, de multe ori fiind neîncăpător mulțimii adunate să-l asculte. După cum puteți deduce, Dowie a devenit un guru creștin autoritar și unul dintre fondatorii creștinismului prosper, fiind primul care s-a îmbogățit pe seama minunilor. Poziția sa împotriva medicamentelor a condus la îmbolnăviri și decese ce au fost cercetate de poliție, la fel ca politica financiară și a fost arestat de 100 de ori, dar arestările doar i-au făcut politică de imagine. Se spune chiar că relațiile cu autoritățile s-au îmbunătățit, probabil deoarece funcționarii și chiar primarul au fost aleși de oamenii lui Dowie (Liardon 31). Întemeietorul penticostalismului, Charles Fox Parham, a vizitat orașul Zion, iar lucrarea lui Dowie a fost o inspirație pentru ce va face la Bethel Bible School din Topeka, Kansas, începând cu anul 1901. Pentru detalii despre mișcarea penticostală vezi YT @Evanghelia Veșnică, „Biserica Penticostală”, 6 iunie 2025.
Exact în aceea perioadă o nouă criză s-a abătut asupra adventiștilor de ziua a șaptea, care încă nu-și reveniseră din criza care i-a determinat să-și exileze profetul pentru aproape zece ani în Australia și să-i pregătească un alt exil, chiar în Africa. În 1891, conducerea bisericii o trimisese pe Ellen White în Australia pentru a minimiza influența ei asupra lor, iar pentru următorii 9 ani interesul adventiștilor pentru Duhul Sfânt a fost prezent peste tot în state. Revenită în 1900 din Australia, profetesa bisericii a primit o scrisoare în care era informată despre mișcarea care cuprinsese aria organizatorică Indiana și căreia a i te opune era ca și cum ai sufla să oprești cascada Niagara. Cei ce au văzut manifestările au raportat că se crea o atmosferă de entuziasm prin folosirea instrumentelor muzicale în timpul căreia strigau, se rugau și cântau până când cineva din congregație cădea, se prăbușea și își pierdea cunoștința, de pe scaunul său. Unul sau doi bărbați, care mergeau în sus și în jos pe culoar în acest scop, îl trăgeau pe cel căzut pe podium. Apoi, aproximativ o duzină de persoane se adunau în jurul corpului prăbușit, unii cântând, alții strigând, iar alții rugându-se, toate în același timp. Când individul prăbușit își revenea, era numărat printre cei care trecuseră prin experiența Ghetsimani și obținuse trup sfânt, ca urmare el nu mai putea păcătui și nici nu mai putea să moară.
Datorită sistemului de organizare ierarhic, adventiștii de ziua a șaptea au reușit să înăbușe ușor apucăturile din Indiana. Nu am reușit să descopăr dacă a existat vreo legătură între prezbiterul și președintele care au condus mișcarea în adventism și Dowie, însă putem învăța ceva, oricare ar fi fost situația în acest caz. Mișcările de natură carismatică pot apărea independent unele de altele sau pot avea influență colectivă. De asemenea, pot apărea în biserici unde nu sunt căutate în mod special.
Astfel de manifestări sau ceva asemănător au avut loc în cele două valuri ale marii redeșteptări americane, au cuprins chiar biserici conservatoare la trecerea dintre secole, iar odată cu primele decenii ale secolul XX au devenit componenta principală a penticostalismului, apoi a mișcării carismatice din cea de a doua jumătate a secolului XX.
Un alt precursor al fenomenului penticostal a fost Maria Woodworth-Etter. Lucrarea ei a fost marcată de inducerea stărilor de transă, un subiect ce va deveni de interes pentru diverși oameni curioși să o vadă. Sub lucrarea ei, ca de altfel și sub Dowie, diverse persoane au început să simtă că și-au irosit viața aparținând unei biserici organizate, unde era numai formalism, și au venit repede sub farmecul noilor manifestări apostolice.
Aceste exemple, împreună cu episodul „Biserica Penticostală” din seria Originea și istoria creștinismului și a bisericii sunt suficiente pentru moment pentru a înțelege mediul în care a apărut și s-a dezvoltat NAR. Dacă Peter Wagner a avut dreptate, din anul 2001 apare A Doua Eră Apostolică și odată cu ea mișcarea NAR. Aceasta duce mai departe viziunea și manifestarea atât de veche a fenomentului carismatic (nu în sensul mișcări post-penticostalism, ci în sensul darurilor spirituale) care a început să aibă putere și influeță în timpul celor două valuri ale marii redeșteptări și a primit un avânt spectaculos odată cu apariția penticostalismului. Dar se ridică o întrebare: Dacă prima eră apostolică a fost cea de 200 de ani de la apostoli, și a doua eră începe în 2001, ce a fost perioada dintre, în mod special secolele al XIX-lea și XX, de vreme ce se crede atunci că este timpul revărsării ploii târzii?
Mișcarea penticostală este într-o oarecare măsură responsabilă pentru apariția carismatismului și apoi a NAR din cauza faptului că a întreținut multe din ideile care se regăsesc la NAR. Deși multe comunități penticostale se distanțează de NAR și mulți neagă vreo conexiune între cele două mișcări, realitatea este că sunt înrudite într-un anumit fel. Accentul pe darurile spirituale și pe profeție este un element foarte clar de asemănare.
Folosind ideea lui Wagner, că anul 2001 poate fi văzut ca momentul când a început Al Doilea Veac Apostolic, voi aminti în continuare câteva idei legate de NAR începând cu 2001. Termenul New Apostolic Reformation a fost folosit, se pare (Wagner 1999, 5), pentru prima dată de quakerul Peter Wagner care a fost profesor de creștere a bisericii cca. 30 de ani la seminarul Fuller, un seminar multi-denominațional înființat de un baptist și un congregaționalist, care, în timp, a început să aibă multe legături cu mișcările carismatice în special începând cu anii ’80. Peter Wagner era înscris la Seminarul Teologic Fuller în perioada în care Charles Fuller organiza reuniuni de trezire spirituală împreună cu Branham, așadar, as spune eu, Fuller a reprezentat un punct de lansare pentru mișcarea NAR prin Peter Wagner (Wagner 1999, 17).
Wagner și-a prezentat ideile cu privire la NAR în cărțile și seminarele sale. NAR este din perspectiva lui un nou burduf în care Dumnezeu își toarnă Duhul Sfânt cel nou, proces care este ca o constantă a istoriei bisericii deoarece apar schimbări în biserică și este nevoie de burdufuri noi ori de câte ori este un vin nou al Duhului Sfânt. Deoarece timp de 500 de ani, între Reforma Protestantă și începutul secolului al XXI-lea, structurile bisericești s-au dovedit ineficiente, creștinismul a fost disfuncțional și este nevoie să se schimbe ordinea organizațională în biserică și apoi prin biserică în societate. Schimbarea ordinii se face prin funcțiile apostolice de profet și apostol, drept urmare credincioșii celui de AL Doilea Veac Apostolic vor avea în față apostoli și profeți care îi vor conduce spre o experiență a Duhului Sfânt. Ei vor fi burdufurile noi.
Evident, un creștin experimentat în politici bisericești se va întreba în fața acestei schimbări radicale: Cine are și exercită autoritatea în NAR? Adepții NAR vor spune că Dumnezeu prin mijloacele Sale, însă sloganul acesta îl folosesc prea mulți pentru ca noi să fim mulțumit cu el. Biserica, asemenea oricărei instituții omenești, are nevoie de autoritate care să stabilească un set de legi și să vegheze la respectarea lor. Evident, creștinul condus de Duhul Sfânt și biserica condusă de Duhul Sfânt funcționează diferit de organizațiile omenești, dar istoria bisericii ne arată că întotdeauna a fost nevoie de o autoritate care să fie legislativă, executivă și judecătorească. Fie că e sinodul ecumenic sau panortodox în creștinismul răsăritean, fie că e papa și colegiul episcopilor în Apusul catolic, fie că e vrea organizare reprezentativă, congregațională, episcopală ș.a.m.d., fiecare dintre ele, ni se spune, este forma călăuzirii bisericii de Duhul Sfânt. Dar în NAR cine are această funcție de autoritate? Conform apostoliței Kathryn Krick, omul care intră în biserica ei sau este membru al ei este acolo pentru a învăța viziunea, nu pentru a veni cu propria viziune și a încerca să o amestece cu viziunea care există deja în biserica ei; participanții trebuie să fie umili, să fie discipoli care învață și renunță la propria viziune. Așadar, autoritatea supremă este apostolul sau profetul care a fondat biserica respectivă. Astfel, NAR a luat autoritatea de la un sinod, conciliu sau comitet și a predat-o apostolului și profetului. În consecință, oricine are curajul înaintea lui Dumnezeu să se autoproclame sau să lase pe alții să-l numească cu vreun titlu neconferit de Dumnezeu se așază ca autoritate în biserică. Astfel, orice critică profetul îl critică pe Dumnezeu, iar oricine critică apostolul îl critică pe Hristos. În NAR aceste atitudini nu sunt permise. Din punct de vedere organizațional, deși a scăpat de modele vechi de conducere, NAR este tot un cult, o sectă a cărei prioritate nu e libertatea în Hristos. Cineva care privește de afară va sesiza că unii apostoli, profeți sau vindecători se văd pe sine ca fiind persoanele cu cel mai înalt rang în biserica globală și că Dumnezeu ar putea să-i blesteme pe cei care pun la îndoială poziția, călăuzirea și autoritatea lor. Aceste burdufurile noi în cea de A Doua Eră Apostolică sunt, probabil, culminația manipulării religioase. Oare ce altceva mai uluitor ar putea să mai apară?
Criza în care sunt bisericile denominaționale organizate poate fi rezolvată prin noua organizare a bisericii prin profeți și apostoli, ne spun adepții NAR. Nu poate fi negat că există o criză în bisericile denominaționale, că sistemul fiecăreia funcționează ca orice alt sistem omenesc – el însuși este principalul factor al instabilității și disfuncționalității –, dar a propune soluția NAR este departe de a oferi o rezolvare. Fiecare biserică acționează împotriva ei înșiși din dragoste pentru biserică și Dumnezeu, dar soluția nu este NAR.
NAR este în cele din urmă o mișcare născută asemenea mișcării penticostale, carismatice sau a ploii târzii pe fundamentul unor versete biblice interpretate alegoric. Nu este nevoie să argumentez aici de ce glosolalia NAR nu este vorbirea în limbi cunoscute, asemenea darului pe care l-au avut apostolii, sau că profețiile și vindecările sunt născociri și manipulări în masă; că metoda de conducere este o formă de manipulare prin atingerea sentimentelor și emoțiilor oamenilor pe fondul unor nevoi spirituale neîmplinite. Astfel de mișcări valorifică lipsa unor detalii din Biblie în locul căreia construiesc un mesaj siropos, iar alegorizarea textului biblic prinde ușor pentru omul în nevoie de mântuire. Însă tot așa cum o ideologie politică prinde la cei pasionați de subiect, tot așa cum o ideologie religioasă ca islamismul a prins unei anumite culturi, tot astfel NAR primește iubirea și interesul altor oameni.
Aș menționa totuși cum sunt raportate experiențele trăite. Despre mult doritul dar al vorbirii în limbi se spune că cel ce vorbește în limbi „este înălțat”, „exaltat” și „se simte bine”. Toate aceste cuvinte descriu o experiență, dar nici experiența, nici sentimentele simțite în timpul ei nu sunt descrise de Biblie și nimeni nu a fost îndemnat să le caute. Trecerea unui val de căldură prin trupul profetului, detașarea de sine și pierderea controlului sau vorbirea în limbi necunoscute în timp ce gândești în limba ta sunt, de asemenea, lipsite din textul Scripturii. Desigur, tăcerea Cuvântului lui Dumnezeu nu înseamnă automat osândirea lucrului despre care se tace, dar absolut nu înseamnă confirmarea lui.
De aceea, important pentru acest episod este înțelegerea lucrării Duhului Sfânt. Dacă se înțelege din Biblie de ce este făgăduit Duhul Sfânt nu vor mai alerga după experiențe carismatice cei de doresc să stea la Cuvânt. Voi reveni la pogorârea Duhului Sfânt după ce amintesc pe scurt de alt lucru îngrijorător din cadrul NAR – viziunea unei societăți conduse în spirit creștin, prin principii creștine, de către apostolii și profeții celui de Al Doilea Veac Apostolic.
Două elemente preluate din Biblie înflăcărează un carismatic: puterea Duhului Sfânt și împărăția, unde puterea Duhului Sfânt lucrează în vederea instaurării împărăției lui Dumnezeu. Înainte de înălțarea Sa, Isus a fost întrebat de ucenici în ce vreme urma să așeze împărăția lui Israel, iar Isus le-a răspuns că ei vor primi putere și-I vor fi martori în întreaga lume (Fapte 1:6, 8). Pentru mișcarea NAR, puterea Duhului Sfânt și așezarea împărăției lui Dumnezeu sunt inseparabile, ceea ce este și corect. Nimeni nu ar trebui să separe împărăția de lucrarea Duhului Sfânt. Însă, dacă împărăția și lucrarea Duhului Sfânt sunt înțelese greșit rezultatul spiritual va fi dezastruos. Apostolii și profeții NAR au lansat deja prin cărți și predici un proiect și o strategie politică fără precedent în lumea carismei. Ei au afirmat clar că proiectul lor este acela de a avea dominație asupra societății după ce, sau în timp ce, biserica se reorganizează în jurul apostolilor și profeților, renunțând la formele de organizare de astăzi. Strategia pe care o urmează este ca printr-o serie de resurse ca respectul, banii sau poziții de influență să poată controla șapte domenii cheie ale societății: biserica, guvernul, mass-media, familia, afacerile, educația, și artele. Aceste domenii care dau un caracter și o tonalitate societăților omenești organizate sub formă de state sunt dominate în prezent de secularism și de oameni care nu au valorile lui Dumnezeu, spune NAR. Este adevărat, ba mai mult, grupuri infracționale sunt în spatele acestor domenii. Conform NAR, biserica apostolilor și profeților trebuie să preia controlul asupra acestor domenii dacă dorește să-și îndeplinească misiunea de a promova Împărăția lui Dumnezeu. Pentru a părea cât mai biblică, ideologia este susținută prin comparația cu stăpânirea peste șapte națiuni din Canaan pentru a putea apoi intra în stăpânirea țării.
Această doctrină politică poartă numele Mandatul celor șapte munți și o putem privi ca pe un manifest în care se proclamă oficial principiile, intențiile, viziunea sau motivele din spatele unor acțiuni. Așadar, așezarea împărăției lui Dumnezeu pe pământ prin dominația a șapte domenii cheie de către biserica a cărei autoritate este apostolul și profetul – iată ce este NAR; nimic mai mult. Acest manifest mă determină să mă întreb ce diferență semnificativă, exceptând cele de formă, dogmă și rit, există între NAR și ortodoxia rusească a lui Kirill? Este evident doar din acest manifest exprimat prin mandatul celor șapte munți că la lucru în toată această intenție nu poate fi Duhul Sfânt, ci doar puterea cărnii manifestată autoritar de unii asupra altora. Un nou Imperiu Roman creștin nu poate să mai existe, nu trebuie să mai existe. Cu toate acestea, acolo unde există putere, influență, bani și interese geo-politice, anumite ramuri ale ortodoxiei, carismatismului sau calvinismului se luptă pentru dominație. De aceea am repetat pe parcursul acestui video și a celui anterior că nu orice argument împotriva NAR este ceea ce ar trebui să fie. Un ortodox aflat în comuniune cu Kirill nu poate moral să conteste pretențiile NAR, iar un calvinist predestinat să preia controlul Americii în Numele lui Dumnezeu ar trebui să fie, de asemenea, tăcut. Însă nimeni nu tace, dovedind că gâdilarea firii pământești cu slogane religioase înalță vanitatea omului și îl face dependent de ea.
Stăpânirea peste cele șapte domenii cheie ale societății, în fond stăpânirea peste societate, în Numele lui Dumnezeu, prin imitarea carismei Duhului Sfânt este o altă rezumare a NAR. Stăpânirea peste cei șapte munți nu este doar un proiect exprimat în manifest, ci revelația lui Dumnezeu dată apostolilor și profeților NAR. Dumnezeu va veni să preia controlul asupra celor șapte munți ai societății (Enlow 2008, 44).
Dacă mi-a fost greu să înțeleg cum s-a materializat viziunea împăratului Constantin și a episcopilor cu privire la Imperiu, Împărăția lui Dumnezeu și biserică, într-o lume în care munții de atunci erau sub dominația păgânismului, pot să deduc că fenomene identice cu NAR au avut loc și atunci. Fără contact cu evanghelia împărăției, departe de adevărul Scripturii, credincioșii au fost fermecați de liderii lor religioși. Împinși de planuri materiale sub slogane biblice, denaturând natura și mesajul evangheliei, împăratul și episcopii au pornit pe un drum care pe timpul lui Teodosiu I va deveni realitate. Biserica avea dominația asupra munților societății romane.
Fără a fi necesar să argumentez caracterul șamanic al vorbirii în limbi sau să contest falsele minuni și profeții, pot spune că NAR nu are nici cel mai mic contact cu evanghelia împărăției vestită de Hristos și Pavel. Rețeaua NAR este plină de abuzatori spirituali, implicați în tot feluri de scandaluri, dar care doresc să fie lumina lumii atunci când vor stăpâni cei șapte munți (Enlow 2008, 44).
În concluzie, NAR se concentrează pe experiențe supranaturale, semne și minuni, precum și pe instaurarea Împărăției lui Dumnezeu pe Pământ. Apostolii și profeții mișcării sunt instrumentele prin care Dumnezeu va așeza o altă ordine și autoritate în creștinism și în societate. Tot așa cum evreii au dorit dominație mondială în Numele lui Dumnezeu și pentru împărăția Sa, tot așa cum biserica niceeană a dorit același lucru, răstălmăcind cu toții evanghelia împărăției, tot astfel și NAR s-a așezat pe drumul denigrării evangheliei. Evreii au înlocuit evanghelia cu spiritualitate iudaică, creștinii au transformat evanghelia în mesaj elenistic și au adus în creștinism spiritualitatea elenă, iar NAR nu este nici nouă, nici apostolică și nici nu este o reformă.
[i] „În același fel, auzim și mulți frați din Biserică, care posedă daruri profetice și care, prin Duhul, vorbesc tot felul de limbi și aduc la lumină, spre folosul tuturor, lucrurile ascunse ale oamenilor și vestesc tainele lui Dumnezeu […] fiind spirituali pentru că au parte de Duhul […].” (Irineu, AH V.6.1).
[ii] „Pare destul de probabil că acest om are un demon ca spirit familiar, prin intermediul căruia pare capabil să profețească și, de asemenea, le permite celor pe care îi consideră demni să fie părtași la charis să profețească și ei. El se dedică în special femeilor, în special celor bine crescute, elegant îmbrăcate și foarte bogate, pe care încearcă frecvent să le atragă după el, adresându-le cuvinte seducătoare precum acestea: „Sunt dornic să te fac părtașă la Charis-ul meu, […] Charis a coborât asupra ta; deschide-ți gura și profețește. […] Deschide-ți gura, spune tot ce-ți vine în minte și vei profeți”. Ea, umflată de mândrie și exaltată de aceste cuvinte, și foarte emoționată în sufletul ei de așteptarea că ea însăși va profeți, cu inima bătând violent [de emoție], ajunge la nivelul necesar de îndrăzneală și, în dorul lelii și obraznic, rostește niște prostii care îi vin în minte, așa cum era de așteptat de la cineva înfierbântat de un spirit gol.”
[iii] „Căci darurile profetice rămân cu noi până în prezent. Și de aceea trebuie să înțelegi că [darurile] care existau odinioară în poporul vostru au fost transferate nouă. Și la fel cum au existat profeți falși contemporani cu profeții voștri sfinți, la fel există acum mulți învățători falși printre noi, despre care Domnul nostru ne-a avertizat să ne ferim; astfel încât nu suntem deficienți în niciun fel, deoarece știm că El a știut dinainte tot ce ni se va întâmpla după învierea Sa din morți și înălțarea la cer.”
[iv] „Constantin a murit la prânz, pe 22 mai 337. Trupul său îmbălsămat a fost dus la Constantinopol, unde cei mai înalți demnitari au îndeplinit un act de adorație înaintea lui. Înmormântarea solemnă nu a avut loc până când Constanțiu nu a sosit din Antiohia. Trupul a fost transportat într-o procesiune solemnă de la palat la Biserica Sfinților Apostoli și așezat într-un sarcofag de porfir în centrul a douăsprezece morminte goale reprezentându-i pe cei doisprezece ucenici ai lui Hristos. În viziunea sa (Eusebiu), Constantin era al treisprezecelea și cel mai important.” (Krawczuk, Kindle).
Augustin de Hipona. Ten Homilies on the First Epistle of John. „Omilia VI” în Accordance Bible Software.
— Anti-Manichaean Writings, „Against the Epistle of Manichaeus Called Fundamental”. V.6 în Accordance Bible Software.
Behr, John. Irenaeus of Lyons: Identifying Christianity. Oxford: Oxford University Press, 2013.
Biblia, Ediția Dumitru Cornilescu Revizuită, SBIR.
Calvin, Jean. Calvin’s Commentary on the Epistle of James. Aberdeen: J. Chalmers and Co., 1797.
— Institutes of the Christian Religion, vol.2. Louisville: The Westminster Press, 1960.
Campolo, Tony. Letters to a Young Evangelical. New York: Basic Books, 2006.
Davy, Marie Magdeleine. Enciclopedia doctrinelor mistice, vol. I. Timișoara: Amarcord, 1997.
Egenter, Richard. „Rabbow, Paul: Seelenführung: Methode der Exerzitien in der Antike. – München: Kösel, 1954. Münchener Theologische Zeitschrift, vol. 7, nr. 4 (1956).
Eck, John. Enchiridion of Commonplaces: Against Luther and Other Enemies of the Church. Michigan: Baker Book House, 1979.
Enlow, Johnny. The Seven Mountain Prophecy. Lake Mary: Creation House, 2008.
Eusebiu de Cezarea. Istoria bisericească. București: Basilica, 2020.
Hadot, Pierre. Philosophy as a Way of Life: Spiritual Exercises from Socrates to Foucault. Oxford: Blackwell Publishers Ltd, 1995.
— Filozofia ca mod de viață: convorbiri cu Jeannie Carlier și Arnold I. Davidson. București: Humanitas, 2019.
Irineu de Lyon. Againts Heresies. Acordance Bible Software.
Iustin Martirul. Dialogue with Trypho. Acordance Bible Software.
Jung, Carl Gustav. Amintiri, vise, reflecții. Bucureşti: Humanitas, 2008.
Krawczuk, Aleksander. The Thirteenth Apostle: Constantine the Great. Mondrala Press, 2024. Kindle Edition.
Liardon, Roberts. God’s Generals: Why They Succeeded and Why Some Failed. Tulsa: Albury Publishing, 1996.
Liebscher, Martin. Jung on Ignatius of Loyola’s Spiritual Exercises: Lectures Delivered at the ETH Zurich, vol. 7. Princeton: Princeton University Press, 2023.
Migne, Jacques Paul. Patrologia Graeca, Tomus LIX, 1862.
Foster, Richard. Disciplinele spirituale: calea maturității creștine. Cluj-Napoca: Discipolul, 2008.
— și Beebe, Gayle. Tânjirea după Dumnezeu: șapte căi ale devoțiunii creștine. Oradea: Casa Cărții, 2009.
Melgosa, Julian. Fără stres. București: Editorial Safeliz și Casa de Editură Viață și Sănătate, 2000. Pentru ediția spaniolă, Sin estrés, 2000, vezi p. 145-148.
Morrison, Alan. The Serpent and the Cross: Religious Corruption in an Evil Age, Birmingham: K&M Books, 1994.
Ortberg, John. Viața pe care ți-ai dorit-o dintotdeauna: Discipline spirituale pentru oamenii obișnuiți. Oradea: Scriptum, 2019.
Wagner, Peter Charles. Apostles Today. Bloomington: Chosen Books, 2012.
— Churchquake!. Ventura: Regal Books, 1999.
— The Church in the Workplace. Ventura: Regal Books, 2006.
Yapko, Michael. „Therapists’ Understanding of Memory” apud. EMS Foundation Newsletter, august-septembrie 1993.
— Trancework: An Introduction to the Practice of Clinical Hypnosis. New York: Routledge, 2012.
