Acest articol are scopul de a crea scena pe care în articolul următor vom analiza mișcarea New Apostolic Reformation (Noua reformă apostolică), o spiritualitate alternativă cu mare influență și creștere rapidă, la care mă voi referi mai departe prin acronimul NAR. Punctele cheie ale acestui articol sunt: 1) cadrul în care apare o mișcare spirituală și 2) o reacție greșită sau incompletă împotriva unei spiritualități alternative.
Când avem în vedere spiritualitățile alternative, care au substituit spiritualitatea evangheliei, suntem nevoiți să avem în atenție o situație aparte care diferențiază situația prezentă din creștinism și cea de pe timpul bisericilor lui Pavel, despre care am văzut în articolele anterioare că adoptaseră spiritualități alternative. În primul secol spiritualitățile alternative au apărut în sânul unei biserici care, deși nu a fost ideală, a fost cel mai aproape de rezultatul produs de predicarea evangheliei și revărsarea Duhului Sfânt. Spiritualitățile alternative nu au apărut atunci într-un mediu lipsit de spiritualitatea evangheliei și de predicarea acesteia. Ele nu au fost acceptate pentru că evanghelia a dat greș în îndeplinirea promisiunilor ei. Spiritualitățile alternative au apărut deoarece acei oameni au fost fermecați de spiritualitatea iudaică sau pentru că au dorit să obțină ceva din spiritualitatea ascetică greacă. Spre deosebire de acel timp, astăzi, spiritualitatea alternativă apare în medii în care există o lipsă clară a spiritualității evangheliei, creată pe fondul distorsionării evangheliei în demersul teologic și ecleziologic; adică prin procesul de a face teologie și de a fi parte a bisericii se realizează exact opusul intenției.
Am dorit inițial să amintesc acest lucru în articolul anterior al seriei, însă în cele din urmă l-am omis deoarece materialul pregătit era prea încărcat. Lansez aici o idee, care poate fi o provocare care deranjează sau, dimpotrivă, poate fi o realizare binevenită: spiritualitățile alternative, ca cea iudaică sau a disciplinelor spirituale, despre care am scris în articolele anterioare, sau spiritualitatea NAR și New Age, se dezvoltă în zilele noastre pe fondul unei apatii spirituale apărute în biserică din cauza instituționalizării și clanizării[i] (inventat) bisericii și, cel mai grav, apar pe fondul unei evanghelii opace.
Activiștii disciplinelor spirituale nu doar că amintesc realitatea aceasta, pe care oricine ar trebui să o observe fără efort, în cărțile și seminarele lor, ci o folosesc ca un resort pentru a împinge oamenii spre spiritualitatea lor, care devine o barcă de salvare. Același lucru se petrece și în misiunea iudaică, a NAR sau New Age. Propovăduitorii acestor spiritualități evidențiază unele dintre lipsurile adevărate și folosesc abordarea critică pentru a demonstra poziția lor. E ceea ce numeam în alte ocazii teologie negativă; adică descoperi sau prezinți evanghelia criticând și demontând alte poziții cu care nu ești de acord. Când un creștin nemulțumit de viața sa spirituală, sau chiar de biserica sa clanizată, devine susceptibil la sugestiile acestor tipuri de spiritualitate, el le alege pentru a fi salvat, cu speranța că acestea îi vor da cu adevărat viața de credință pe care spera să o aibă, dar pe care nu a găsit-o unde a fost.
De ce este important să ținem seama de această realitate? Deoarece nu putem avertiza împotriva spiritualităților alternative, sperând la rezultate, dacă îi chemăm pe oameni la spiritualitatea noastră, iar aceasta nu este conformă cu evanghelia. Sugerez prin aceasta că mediul este foarte important. Nu e suficient să fim împotriva spiritualităților alternative, trebuie să fim împotrivă în mod evanghelic și Scripturistic, și numai așa. Să nu uităm că NAR sau formarea spirituală nu e o mașină, ci mișcări în care sunt oameni. Ei pot fi răniți de împotrivitori sau pot fi conduși să lepede ceva greșit pentru altceva mai puțin greșit, dar nu pentru evanghelie.
NAR este o mișcare ce are un corespondent în cel de-al doilea secol, pe care îl voi aminti imediat, dar dacă nu înțelegem că acel corespondent s-a folosit atunci de o lipsă reală din creștinismul mainstream pentru a se promova, suntem deficitari când analizăm ce este astăzi NAR, de ce se dezvoltă exponențial și cum ne folosește greșelile pentru a se promova. Fără evanghelia și Scriptură, răspunsul nostru față de NAR este ca nuca în perete, nu numai că nu are sens, ci chiar creează un zgomot teologic inutil.
Pentru a atrage atenția asupra unei reacții ineficiente împotriva NAR, dar totuși valoroasă, voi aduce în atenția dumneavoastră și contextul în care mișcările de tip NAR s-au lovit de critică neconstructivă, asemenea nucii în perete.
NAR este o mișcare fără structură organizațională care pune accent pe darurile profeției și apostolatului, fiind astfel un alt val de tip penticostal-carismatic. Diferența semnificativă a NAR față de valurile anterioare este concentrarea unora dintre ei nu numai pe autoritatea apostolilor și profeților în biserică, ci și pe autoritatea acestora în societate, motiv pentru care a fost inventat Mandatul celor șapte munți, o doctrină de bază care îi determină pe liderii NAR să acționeze pentru a avea influență și control asupra a șapte domenii cheie din societatea umană: educația, religia, familia, afacerile, guvernul, divertismentul și mass-media.
Din cauza diversității NAR este dificil să vorbești general despre mișcare și să poți înțelege fiecare parte a ei. De asemenea, dacă înțelegi o componentă locală a ei, nu înseamnă că ai cuprins întreaga mișcare, iar o caracteristică locală nu e neapărat generală.
Referindu-mă la NAR ca la un alt val de tip penticostal și carismatic am evidențiat caracteristica fundamentală a mișcării pe care o pretinde mișcarea – deținerea darurilor Duhului Sfânt, în special cele ale apostolatului, profeției, vorbirii în limbi și vindecării. Drept urmare, NAR a căzut repede în vizorul bisericilor cesaționiste și de atunci există o confruntare între aceste două viziuni cu privire la modul în care Dumnezeu lucrează. Din nefericire, din această controversă lipsește aproape complet componenta politică și socială. Cesaționiștii se grăbesc să critice manifestările extatice și glosolalia, ieșite deopotrivă din comunul societății și al Bibliei, dar nu se avântă mai deloc să critice implicarea politică. Motivul este simplu: o parte dintre ei au aceleași visuri și interese. Tensiunea cesaționist-continuaționistă va fi tratată în acest articol, împreună cu ce a luat locul unor daruri spirituale, iar aspectul politic al NAR va fi tratat în următorul articol, împreună cu evaluarea manifestărilor penticostal-carismatice.
NAR are, spuneam mai devreme, un corespondent în secolul al II-lea și voi face referire mai întâi la acesta, urmând ca după ce avem o imagine clară a situației de atunci să înțelegem tipul de spiritualitate promovat de NAR. Dar, înainte de a ajunge la acest corespondent, montanismul, să pornim cu începuturile.
Ceea ce noi numim la modul general creștinism este un complex de forme, aflate în antiteză unele față de altele, care imită sau aduc inovații unei mișcări religioase lansată în Iudeea, a cărei origine se află în viața și lucrarea lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Pe timpul vieții lui Isus Hristos, Imperiul Roman era tolerant față de spiritualitatea popoarelor pe care le-a cucerit, dacă interesul religios sau politic nu amenința ordinea Imperiului. Zeii locali puteau fi integrați în cultura religioasă globală. Evreii aveau însă un tratament aparte. Li s-a permis să aducă închinare lui Iahve, să nu se închine împăratului, să aibă sinagogi în imperiu și să-și păstreze legile proprii. Predicarea lui Isus Hristos și apoi a ucenicilor săi a făcut ca mii de iudei să urmeze o direcție oarecum diferită, dar aceasta nu a schimbat nimic situația din Iudeea, Galileea sau alte ținuturi ale fostului regat al lui Israel. Una dintre caracteristicile acestei mișcări iudaice era botezul cu Duhul Sfânt și faptul că predicarea mesajului lor era însoțită de minuni ca vorbirea în limbi sau darul vindecării. Dar acestea nu erau singurele daruri. Cei 11 apostoli care au fost cu Isus timp de trei ani nu erau doar martorii învierii, ci și vasele în care Duhul Sfânt se manifesta pentru a le întări predicarea. Însă Isus nu a limitat darurile sale la apostoli; oricine credea putea primi daruri din partea lui Dumnezeu. Marcu relatează că înainte de înălțarea Sa, Isus a spus:
„Mergeți în toată lumea și vestiți Evanghelia la orice făptură! Cine va crede și se va boteza va fi mântuit, iar cine nu va crede va fi osândit. Iată semnele care îi vor însoți pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate demoni, vor vorbi în limbi noi, vor lua în mână șerpi, dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu-i va vătăma și își vor pune mâinile peste cei bolnavi, iar aceștia se vor vindeca.” (Marcu 16:15-18).
Cuvintele lui Isus sunt clare: cei din lumea largă, care vor crede Evanghelia predicată lor, vor primi darurile Duhului Sfânt, astfel manifestarea bisericii pe pământ va fi asemenea manifestării bisericii de la Ierusalim. Într-adevăr, centurionul roman Corneliu vorbește cu un înger, iar peste cei adunați în casa lui pentru a-l asculta pe Petru se revarsă Duhul Sfânt și primesc darul vorbirii în limbi. Deși ni s-ar putea induce ideea din 2 Corinteni 12:12 că manifestările și semnele Duhului Sfânt însoțeau doar apostolii, realitatea a fost diferită, exact așa cum spusese Isus, care nu limitase semnele la apostoli. Semnele însoțeau nu numai apostolii, ci chiar pe noii convertiți, însă nu toți credincioșii aveau aceleași daruri și nu aveau toate darurile.[ii] Așa cum vedem în 1 Corinteni 12:11, darurile acționau doar sub mâna lui Dumnezeu și pentru un scop bine definit: clădirea bisericii lui Isus Hristos[iii].
Ca rezultat al acestei manifestări a slavei evangheliei, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede, neamurile renunță la politeism, îl primiseră ca singur Dumnezeu pe Dumnezeul evreilor și pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului, sămânța lui Avraam. Și ele, asemenea apostolilor și credincioșilor din Iudeea, au avut parte de revărsarea Duhului Sfânt și de darurile care însoțesc revărsarea acestuia conform făgăduinței.[iv]
Scrierile Noului Testament prezintă aceste lucruri cu privire la biserica lui Hristos între anii 30 – 60. Unele epistole sau evanghelii au fost scrise după anul 60, dar tabloul legat de Duhului Sfânt ca dar pentru biserică este cel din perioada menționată. Urmează aproximativ 40-50 de ani de tăcere totală și aproape 100 de ani de o penurie serioasă cu privire la biserică și evoluția ei. Când, în sfârșit, apar detalii istorice semnificative despre creștinism, remarcăm că acesta trecuse printr-o transformare radicală. Între creștinii dintre neamuri și ebioniți, nazarineni sau iudei ne-mesianici apar conflicte de alt ordin decât cel al legămintelor din epistolele pauline, creștinismul a devenit un mediu divers unde un număr mare de teologii diverse se luptau pentru acceptare. În demersul apologetic al părinților bisericii se face apel la categoriile și spiritualitatea greacă, iar acestea definesc dogma și tradiția creștină, care după ce s-a format prin absorbția de elemente definitorii ale culturii grecești, dar nu numai, se prezintă ca totalitatea învățăturilor primite de la apostoli. În locul apostolilor vedem episcopii într-un șir lung și neîntrerupt de succesiune apostolică: la Roma și Antiohia, în locul lui Petru sunt episcopii ce l-au succedat, iar la fel s-a întâmplat cu Marcu în Alexandria, cu Iacov (deși el nu a fost apostol) în Ierusalim, în locul prezbiterilor pe preoții, iar diaconii au continuat așa numita slujbă a diaconiei. Alegerea apostolilor a fost lucrarea directă a lui Isus în cazul celor 11 ce au rămas după trădarea lui Iuda, a lui Dumnezeu prin sorț la alegerea lui Matia sau intervenția lui Dumnezeu în numirea lui Pavel ca apostol al neamurilor. Alegerea episcopilor a ajuns să se facă însă prin vot democratic dintre preoți sau diaconi, care s-a și diversificat în timp și care era susținut de un strigăt puternic al poporului, Axios!, adică vrednic este. Nu doar că odată cu formarea treptată a tradiție, punerea în funcție a episcopilor pentru a continua rolul apostolilor s-a schimbat, dar se remarcă lipsa darurilor spirituale: vorbirea în limbi, profeția sau vindecarea. Ele sunt raportate pe ici pe colo în activitățile bisericii, dar nu sunt legate de episcopul care a înlocuit apostolul și nu mai sunt o componentă esențială (Davy 1997, 291). Putem spune că odată cu epoca apologetică a primilor părinți, a căror activitate a fost continuată apoi de părinții bisericii, tradiția a ajuns să fie definită printr-un proces evolutiv și finalizată, iar apoi formulată în crezuri sau mărturisiri de credință. În viața bisericii, episcopul, sinoadele și crezurile au luat locul darurilor spirituale, un proces ce s-a împământenit odată cu oficializarea creștinismului ca religie a Imperiului Roman.
Să credem că societatea nu a influențat creștinismul este o naivitate. Una dintre dovezile clare ale acestei influențe este, printre altele, implicarea creștinismului în viața socială și politică a Imperiului Roman sau, după caz, a împărățiilor unde trăiau creștinii. Lucrarea care a început în prima parte a secolului al II-lea prin ridicarea și stabilirea autorității episcopului în biserică și în orașul în care își exercita funcția s-a transformat în timp, odată cu ridicarea lui Constantin I ca singur suveran al imperiului, în implicare ecleziastică în politica imperiului, iar aceasta s-a menținut într-o formă sau alta în Bizanț sau la Roma, iar prin Reforma Protestantă în Germania, Elveția sau Anglia ș.a.m.d. Influența societății și a spiritualității aflate în afara Bibliei a creat un creștinism vizibil lipsit de componenta principală bisericii timpurii – manifestarea darurilor Duhului Sfânt în așteptarea revenirii, iar aceasta va acționa ca un catalizator pentru apariția montanismului. Spun catalizator pentru că oricare ar fi fost greșelile, acestea nu sunt factorul principal, tendința spre entuziasm manifestat senzorial, emotiv și extatic fiind o componentă de bază în religiile păgâne. Oracolele și cultele grecești prezintă stări de transă, vedenii și glosolalie. Toate erau rezultatele entuziasmului, de la termenul grecesc enthousiasmos – a fi plin de zeu, a fi sub stăpânirea zeului. De asemenea, șamanii din Eurasia și America manifestau stări similare. Situația bisericii nu este așadar principalul factor, dar are rol catalizator.
În ceea de a doua parte a secolului al II-lea, undeva pe la 157 – 172, datele istorice diferind, o mișcare aparte ia ființă și formă în regiunea Frigiei de unde se răspândește repede și ajunge în Galatia (Eusebiu 2020, 257). Apariția unui altfel de creștinism nu era o noutate, creștinismul era și atunci la fel de divers ca astăzi. Montanus, despre care se știe foarte puțin, s-a autoproclamat profet și a pus bazele unei mișcări intitulate Noua profeție. În general, părinții de atunci sau de după au scris împotriva lui, însă Tertulian a fost un adept al montanismului (Britannica, Montanus). Mișcarea, deși eretică, a rezistat câteva secole și a fost caracterizată de fervoarea profeției, stări extatice și de sentimentul că lumea trăiește atunci în era Duhului Sfânt. Montanus era acompaniat de două femei, Priscilla și Maximilla, care își părăsiseră soții pentru noua profeție, și învăța că va veni o nouă eră de prosperitate și că Noul Ierusalim va fi înființat în curând lângă Pepuza, că fiecare creștin adevărat trebuia să aibă daruri spirituale recunoscute și vizibile și se opunea formalismului teologic în timp ce punea accent pe moralitate, sau mai degrabă pe o formă de moralitate, de vreme ce părăsirea familiei era posibilă din motive spirituale. Mișcarea lui Montanus se numea illuminati, iar membrii ei se manifestau prin stări de extaz și rostirea unor sunete ciudate, pe care discipolii le considerau oracole ale Duhului Sfânt, ceva ce doreau să pară a vorbire în limbi. Desigur, glosolalia iluminaților, crizele extatice și profețiile lor s-au dovedit complet false, deoarece Noul Ierusalim nu a coborât din cer în Frigia, totuși, aparent inexplicabil, montanismul a supraviețuit în zonele rurale din Asia Mică, fiind îmbrățișat prin 207 de părintele bisericii Tertulian.
NAR, la fel ca predecesorii lui, penticostalimsul, carismatismul sau montanismul, nu este ceva nou sub soare; toate sunt repetarea unor vechi speranțe legate de profeție, darurile spirituale ale Duhului Sfânt, experiențe sentimentale și evenimente escatologice și politice într-un context în care celălalt creștinism este considerat steril și formal.
Dacă în sec al II-lea montanismul s-a izbit puternic de pretenția succesiunii apostolice a episcopului, care a fost și mai puternic înrădăcinată în conștiința ortodoxă din cauza luptei cu montanismul, astăzi dușmanul de frunte al mișcărilor cu aceleași caracteristici este cesaționismul, o doctrină interesantă, dar neexprimată direct de Scriptură, manifestată de confesiunile protestante cu orientare calvinist-augustiniană. Desigur, ortodoxia și catolicismul stau de la sine împotriva a tot ceea ce nu vine de la ele.
Grupările de nuanță montanistă, chiar dacă au existat sporadic și doar în anumite zone în decursul istoriei, nu s-au putut dezvolta din cauza faptului că imperiul veghea bunul mers al creștinismului care ieșise biruitor cu erezia. Doar după ce în Apus, Reforma Protestantă aduce indirect și separarea de stat, pe fondul Renașterii și Iluminismului, acest tip ce manifestări spirituale renasc și sporesc, în special în America. În primul val al Great Awakening (Marii redeștări) oamenii leșinau – sub puterea Duhului Sfânt se apărau ei –, tremurau violent sau scoteau strigăte ascuțite. În al doilea val au apărut mișcările involuntare ale capului și corpului, lătratul sfânt – interpretat ca vânare a diavolului –, dansul și râsul sfânt, precum și vorbirea în limbi și profeția. Acestea au fost precursoarele penticostalismului și ale mișcării carismatice, ce au precedat NAR.
Din punctul de vedere al părinților ortodocși ai creștinismului, montanismul a fost o erezie. Uitându-se în istoria bisericii sale, Biserica Ortodoxă, profesorul John Behr a concluzionat corect cu privire la raportul dintre procesul de dezvoltare al tradiției ortodoxe și dezvoltarea ereziei: „»Ortodoxia« și »erezia« sunt definite ca reacție una la cealaltă și, astfel, se condiționează reciproc. După cum se admite în mod obișnuit, »Ortodoxia« s-a dezvoltat într-o religie creștină ca reacție la diferite forme de învățătură.” (Behr 2013, 47). Mă interesează prima afirmație a lui Behr, „»Ortodoxia« și »erezia« sunt definite ca reacție una la cealaltă”. Astfel, pentru cazul nostru, putem spune că montanismul a fost dezvoltat ca reacție la ortodoxie. Dacă în cazul bisericilor lui Pavel spiritualitățile alternative substituiau spiritualitatea evangheliei, în secolul al II-lea, montanismul, ca spiritualitate alternativă, s-a dezvoltat catalizat de ortodoxie, dar ortodoxia era și mediul de unde aduna adepți.
Deși nu fac acum o prezentare a disputei dintre cesaționism și continuaționism, voi face câteva aluzii la subiect, cât pot de neutru și imparțial. Mă disociez de ambele viziuni deoarece ambele folosesc abuziv Scriptura, de vreme ce aceasta nu ne spune nimic direct, nici despre încetarea, nici despre continuarea darurilor spirituale. Însă aluziile pe care le fac sunt necesare pentru a înțelege contextul în care operează NAR și reacția celor ce i se opun. Voi vorbi despre Augustin și Calvin pentru a înțelege poziția din acele vremuri față de astfel de manifestări caracteristice NAR și pentru a înțelege de unde vine doctrina anti-NAR de azi, dar și pentru a vă ridica un semn de întrebare cu privire la biblicitatea pozițiilor cesaționiste și continuaționiste.
Augustin poate fi numit, dacă vreți, inventatorul cesaționismului. El este cel mai important părinte bisericesc care a vorbit timpuriu despre încetarea darurilor spirituale și care se află în spatele cesaționismului calvinist. Episcopul Cezarei Maritima, Eusebiu, a murit cu patru ani înainte de nașterea lui Augustin, iar în lucrarea sa cu privire la istoria creștinismului a a susținut că darurile spirituale vor continua în biserică până la a doua venire[v] (Eusebiu 263), o idee pe care probabil o transmitea ca episcop, ca parte a tradiției. Totuși, peste zeci de ani, lansând o altă perspectivă ce va deveni standardul calvinist, Augustin a afirmat contrariul[vi]. Dar ce anume ținea credincioșii pe calea adevărului, acum, când conform lui Augustin darurile încetaseră? Ce anume îi va ține uniți și sub ce putere vor crește la statura plinătății lui Hristos? E adevărat, Dumnezeu, Hristos și Duhul Sfânt erau încă considerați a lua parte la dezvoltarea adunării, chiar și fără darurile spirituale, însă altceva era acum activ în adunarea credincioșilor, ceva ce nu existase la biserica apostolică. Sesizăm schimbarea în următoarea declarație făcută de episcop cu privire la maniheism și evanghelie:
„În ceea ce mă privește, nu aș crede în evanghelie dacă nu aș fi mișcat de autoritatea Bisericii Catolice. Așadar, când cei pe a căror autoritate am consimțit să cred în evanghelie îmi spun să nu cred în maniheism, cum aș putea să nu consimt?” (Augustin).
Așadar biserica este cea care mă determină să cred și îmi spune ce să cred. Ea are autoritatea să mă învețe. Nu, nu l-am înțeles greșit pe Augustin. În 1529, într-o lucrare scrisă pentru a combate învățătura și lucrarea independentă a lui Martin Luther, dr. Johann Maier von Eck, cu care Luther dezbătuse la Leipzing, a spus:
„Scriptura nu este autentică fără autoritatea Bisericii […] este clar că Biserica este mai veche decât Scriptura, iar Scriptura nu ar fi autentică fără autoritatea Bisericii. De aceea, Augustin, a spus în Împotriva epistolei numite fundamentală, 5.6 [PL 42.176]: «Nu aș fi crezut în Evanghelie dacă autoritatea Bisericii nu m-ar fi îndemnat să o fac.» […] Scriptura este definită în conciliu: «Duhul Sfânt și noi am găsit cu cale» (Faptele Apostolilor 15:28) etc. «să vă feriți de carnea jertfită idolilor, de sânge, de animale sugrumate» (v. 29). Această chestiune, atât de clar definită și exprimată, a fost schimbată de Biserică prin autoritatea sa, deoarece ea folosește atât sânge, cât și carne sugrumată. Observați puterea Bisericii asupra Scripturii. […] Noi mărturisim că Biserica este adunarea tuturor credincioșilor care fac parte din trupul lui Hristos, iar când primații și conducătorii oricărei provincii decid ceva, se spune că întreaga provincie a decis acel lucru. Astfel, prelații Bisericii sunt numiți »biserica« deoarece o reprezintă pe ea și supușii ei.” (Eck 1979, 13, 14, 15).
La poziția doctorului Eck a condus teologia despre biserică și Scriptură a lui Augustin, însă atât Luther, cât și Calvin au fost prea catolici pentru a vedea aceasta. Evul Mediu a fost fundamentat absolut pe aceste declarații care au fost făcute la începutul și sfârșitul lui. Cred că noi putem fi mai obiectivi decât primi reformatori și putem înțelege de ce nu s-a mai pus problema darurilor spirituale în biserică: biserica avea biserică, iar aceasta din urmă împreună cu conciliile și crezurile ei deveniseră tot ceea ce îi era necesar bisericii. Când peste secole de la Augustin, biserica berberului s-a folosit de minunile săvârșite de ea pentru a-i închide gura lui Calvin, acesta a apelat la Augustin pentru a bloca orice gând că poate totuși, biserica pe care o critica are darurile spirituale, însă chiar și el a crezut că biserica sa, ruptă de Roma, le are[vii] (Calvin 1960, 1160, 1056, 1057, 1058) pe unele dintre ele. Și aici e șchiopătarea calvinismului pe acest subiect – diferențiază între daruri, deși Biblia nu face aceasta, iar diferențierea e pură speculație.
Dacă în secolele primare, tradiția ortodoxă universală răspundea noii profeții montaniste prin evidențierea succesiunii apostolice și a darurilor spirituale manifestate în cadrul acesteia, după Reforma Protestantă orice mișcare caracterizată de elemente montaniste a fost întâmpinată deseori cu doctrina lui Augustin cu privire la încetarea darurilor spirituale. Calvin a fost nevoit să dezvolte[viii] (Calvin 1797, 103-104; 1960,1467) ideea lui Augustin, nu pe cea a lui Eusebiu, deoarece a considerat că așa se apără cel mai bine împotriva pretenției catolicismului că biserica Romei are darurile Duhului. Orice mișcare extatică care a apărut din acel moment a fost abordată cu teoria lui Calvin de către mediile calviniste. Nu cred că NAR este întâmpinat astfel cu cel mai potrivit argument, mai ales dacă pretinzi sloganul Sola Scriptura. Desigur, confesiunile non-calviniste au alt mod de a aborda chestiunea, dar am dorit să amintesc poziția augustiniană pentru a lansa nevoia de a revizui poziția lui Calvin.
Am amintit la începutul acestui articol diferența de cadru în care au apărut spiritualitățile alternative în biserica timpurie (apostolică) și cel în care au apărut începând cu biserica primară[ix] până astăzi astăzi. Am sugerat că încă din al II-lea secol spiritualitățile alternative nu se mai manifestau în comunități ce dețineau evanghelia și ca urmare aveau probleme de diferite naturi care puteau da un atu spiritualităților alternative, pe ideea lui Behr, ortodoxia și erezia s-au definit una în funcție de cealaltă sau chiar s-au dezvoltat astfel. Aceasta face ca argumentele puse în dezbatere să prezinte lipsuri și vor fi sterile în ceea ce privește capacitatea de a ajuta.
În ceea ce privește corespondentul NAR din cel de-al II-lea secol am notat că profeții mișcării considerau acel timp ca veacul Duhului Sfânt. Aceeași idee, dar cu altă terminologie se regăsește și în primul val penticostal care pune accept pe revărsarea ploii târzii și care a fost păstrat mai departe și a devenit un principiu al NAR. Interpretând ciclul ploilor în Palestina într-o manieră alegorică, teologii penticostalismului au concluzionat că tot așa cum sunt 2 sezoane de ploaie în Palestina pentru a încolți sămânța și apoi pentru a finaliza maturitatea la coacere, tot așa sunt două etape ale revărsării Duhului Sfânt. În Israel, agricultura depindea vital de două perioade de ploaie specifice, deoarece verile sunt complet secetoase. Ploaia timpurie cade în lunile octombrie – noiembrie. Rolul ei este de a înmuia pământul uscat de vară, permițând fermierilor să are și să semene semințele. Fără ea, germinarea este imposibilă. Ploaia Târzie cade în lunile martie – aprilie, chiar înainte de secerișul grâului și orzului. Rolul ei este de a maturiza bobul, oferindu-i volumul și greutatea finală, pregătindu-l pentru seceriș. Cincizecimea este în acest mod de interpretare tip-antitip ploaia timpurie, iar ploaia târzie se va revărsa pentru maturizarea finală a bisericii. Așadar, Cincizecimea a fost antitipul primei ploi din planul agriculturii din Palestina, iar cea de-a doua ploaie va cădea înainte de seceriș – sfârșitul lumii. Între cele două ploi era secetă, iar această secetă simboliza corupția bisericii și lipsa Duhului în creștinism între ploi. Textele cheie pentru această teologie sunt Ioel 2:23 și Iacov 5:7.
De aici este ușor de înțeles de ce accentul cade pe manifestarea Duhului Sfânt tot așa ca la Cincizecime. Penticostalii nu au avut întâi experiența și apoi au creat teologia. Ei au dezvoltat teologia, chiar dacă într-o fază primitivă, și apoi au stăruit după experiență și au dezvoltat mai complex teologia darurilor spirituale.
Am așezat scena pe care în videoul următor vom privi la mișcarea NAR. Pentru moment am înțeles că este foarte important mediul în care mișcările extatice apar și ce răspuns se oferă critic față de ele. De asemenea, am văzut că acest tip de mișcări caută ceva ce lipsește din experiența bisericii și anume manifestarea Duhului Sfânt și am încercat să vă sugerez că dacă răspunsurile noastre teologice împotriva acestor manifestări extatice nebiblice nu sunt conform evangheliei și Scripturii nu facem tot binele necesar pentru a-i ajuta pe oameni. Multe alte chestiuni cad în sarcina dumneavoastră să le descoperiți, iar citatele și informațiile oferite vă pot da un punct de plecare.
[i] Am inventat infinitivul a claniza pentru a exprima realitatea unor biserici, fie comunități locale, fie confesiuni globale, în care conduc clanurile de indivizi pe baza puterii financiare, carismatice sau a dibăciei politice.
[ii] „unuia îi este dat, prin Duhul, un cuvânt de înțelepciune; altuia, un cuvânt de cunoștință, potrivit aceluiași Duh; altuia, credința, prin același Duh; altuia, daruri de vindecare, prin același Duh; altuia, săvârșirea minunilor; altuia, profeția; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; și altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le lucrează unul și același Duh, care împarte fiecăruia după cum vrea.” (1 Corinteni 12:8-11).
[iii] „Și El i-a dat pe unii apostoli, pe alții profeți, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, pentru pregătirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos, ca să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice vânt de învățătură, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire.” (Efeseni 4:11-14).
[iv] „Hristos ne-a răscumpărat de sub blestemul Legii făcându-Se blestem pentru noi – fiindcă este scris: Blestemat este oricine este atârnat pe lemn – pentru ca binecuvântarea lui Avraam să vină peste neamuri în Hristos Isus și astfel să primim prin credință Duhul făgăduit.” (Galateni 3:13-14). Remarcați că Duhul Sfânt este dat ca parte a binecuvântării avraamice.
[v] „Și apoi iarăși, puțin mai departe: «Căci, dacă, după spusele lor, femeile din preajma lui Montanus au primit prin succesiune darul profeției, ca și Quadratus și Ammia din Filadelfia, atunci să ne arate care anume sunt printre ucenicii lui Montanus și printre femeile lui cei care i-au moștenit pe ei. Căci apostolul e de părere că harisma profetică va dura în întreaga Biserică până la a doua venire finală. Or cu toate că au trecut paisprezece ani de la moartea Maximillei, ei nu vor putea să indice numele niciunui urmaș de-al lor.»” (V.XVII.4)
[vi] „În vremurile străvechi, «Duhul Sfânt s-a pogorât peste cei care credeau și vorbeau în limbi», pe care nu le învățaseră, «așa cum Duhul le dădea să vorbească». Acestea erau semne adaptate vremii. Căci era necesar să existe acel semn al Duhului Sfânt în toate limbile, pentru a arăta că evanghelia lui Dumnezeu urma să se răspândească în toate limbile pe tot pământul. Acest lucru a fost făcut ca semn și a trecut. În punerea mâinilor, pentru ca oamenii să primească Duhul Sfânt, ne așteptăm ca ei să vorbească în limbi? Sau când am pus mâna pe acești copii, ați căutat fiecare dintre voi să vedeți dacă vor vorbi în limbi și, când ați văzut că nu vorbesc în limbi, a fost vreunul dintre voi atât de greșit în gândire încât să spună: «Aceștia nu au primit Duhul Sfânt; căci, dacă ar fi primit, ar vorbi în limbi, așa cum se întâmpla în acele vremuri.»? Dacă mărturia prezenței Duhului Sfânt nu este dată acum prin aceste minuni, prin ce este dată, prin ce poate cineva să știe că a primit Duhul Sfânt? Să se întrebe pe sine însuși. Dacă își iubește fratele, Duhul lui Dumnezeu locuiește în el. Să se uite, să se încerce în fața ochilor lui Dumnezeu, să vadă dacă în el este iubirea de pace și unitate, iubirea Bisericii care se răspândește peste tot pământul. Să nu se mulțumească doar cu iubirea față de fratele pe care îl are în fața ochilor, căci avem mulți frați pe care nu-i vedem, și în unitatea Duhului suntem uniți cu ei.” (Augustin).
[vii] „Într-adevăr, Dumnezeu împarte darurile Duhului Său fiecăruia dintre membri după măsură (Efeseni 4:7), astfel încât, atunci când darurile sunt date în comun, întregului trup să nu-i lipsească nimic esențial.”
„Cei care prezidează guvernarea bisericii în conformitate cu instituția lui Hristos sunt numiți de Pavel după cum urmează: mai întâi apostoli, apoi profeți, în al treilea rând evangheliști, în al patrulea rând păstori și, în sfârșit, învățători (Efeseni 4:11). Dintre aceștia, numai ultimii doi au o funcție obișnuită în biserică; Domnul i-a ridicat pe primii trei la începutul Împărăției Sale și, din când în când, îi reînvie, după cum o cere nevoia vremurilor.”
„Conform acestei interpretări (care mi se pare în acord atât cu cuvintele, cât și cu opinia lui Pavel), aceste trei funcții [apostoli, profeți, evangheliști] nu au fost stabilite în biserică ca fiind permanente, ci doar pentru perioada în care bisericile urmau să fie înființate acolo unde nu existau înainte sau unde urmau să fie transferate de la Moise la Hristos. Totuși, nu neg că Domnul a ridicat uneori, într-o perioadă ulterioară, apostoli sau cel puțin evangheliști în locul lor, așa cum s-a întâmplat în zilele noastre. Căci era nevoie de astfel de persoane pentru a conduce biserica înapoi de la rebeliunea Antihristului [papei]. Cu toate acestea, numesc această funcție „extraordinară”, deoarece în bisericile constituite în mod corespunzător nu are niciun loc.”
„Acum avem în minte care dintre slujbele din conducerea bisericii erau temporare și care dintre ele erau instituite pentru a dăinui permanent. Dar dacă grupăm evangheliștii și apostolii împreună, vom avea două perechi care într-un fel corespund una cu cealaltă. Căci așa cum învățătorii noștri corespund profeților din vechime, tot așa și păstorii noștri corespund apostolilor.”
[viii] „Că darul vindecării a fost temporar, toți sunt obligați să recunoască. Iar acest lucru este cunoscut din fapte — prin urmare, semnul lui nu ar trebui să fie perpetuu. Rezultă că ei nu sunt adevărați, ci falși și doar imitatori jalnici ai apostolilor, deoarece încă socotesc ungerea drept un sacrament, dacă nu cumva ar putea să ne redea acel efect al ei de care Dumnezeu a binevoit să lipsească lumea de peste paisprezece sute de ani.”
„Dar darul vindecării, ca și restul miracolelor, pe care Domnul a vrut să le aducă la îndeplinire pentru o vreme, a dispărut pentru a face ca noua propovăduire a evangheliei să fie minunată pentru totdeauna.”
[ix] Numesc biserică timpurie comunitatea creștină din perioada apostolilor și biserică primară comunitățile credinței ortodoxe universale care și-au elaborat tradiția începând cu al II-lea secol.
Augustin de Hipona. Ten Homilies on the First Epistle of John. „Omilia VI” în Accordance Bible Software.
— Anti-Manichaean Writings, „Against the Epistle of Manichaeus Called Fundamental”. V.6 în Accordance Bible Software.
Behr, John. Irenaeus of Lyons: Identifying Christianity. Oxford: Oxford University Press, 2013.
Biblia, Ediția Dumitru Cornilescu Revizuită, SBIR.
Calvin, Jean. Calvin’s Commentary on the Epistle of James. Aberdeen: J. Chalmers and Co., 1797.
— Institutes of the Christian Religion, vol.2. Louisville: The Westminster Press, 1960.
Campolo, Tony. Letters to a Young Evangelical. New York: Basic Books, 2006.
Davy, Marie Magdeleine. Enciclopedia doctrinelor mistice, vol. I. Timișoara: Amarcord, 1997.
Egenter, Richard. „Rabbow, Paul: Seelenführung: Methode der Exerzitien in der Antike. – München: Kösel, 1954. Münchener Theologische Zeitschrift, vol. 7, nr. 4 (1956).
Eck, John. Enchiridion of Commonplaces: Against Luther and Other Enemies of the Church. Michigan: Baker Book House, 1979.
Enlow, Johnny. The Seven Mountain Prophecy. Lake Mary: Creation House, 2008.
Eusebiu de Cezarea. Istoria bisericească. București: Basilica, 2020.
Hadot, Pierre. Philosophy as a Way of Life: Spiritual Exercises from Socrates to Foucault. Oxford: Blackwell Publishers Ltd, 1995.
— Filozofia ca mod de viață: convorbiri cu Jeannie Carlier și Arnold I. Davidson. București: Humanitas, 2019.
Irineu de Lyon. Againts Heresies. Acordance Bible Software.
Iustin Martirul. Dialogue with Trypho. Acordance Bible Software.
Jung, Carl Gustav. Amintiri, vise, reflecții. Bucureşti: Humanitas, 2008.
Krawczuk, Aleksander. The Thirteenth Apostle: Constantine the Great. Mondrala Press, 2024. Kindle Edition.
Liardon, Roberts. God’s Generals: Why They Succeeded and Why Some Failed. Tulsa: Albury Publishing, 1996.
Liebscher, Martin. Jung on Ignatius of Loyola’s Spiritual Exercises: Lectures Delivered at the ETH Zurich, vol. 7. Princeton: Princeton University Press, 2023.
Migne, Jacques Paul. Patrologia Graeca, Tomus LIX, 1862.
Foster, Richard. Disciplinele spirituale: calea maturității creștine. Cluj-Napoca: Discipolul, 2008.
— și Beebe, Gayle. Tânjirea după Dumnezeu: șapte căi ale devoțiunii creștine. Oradea: Casa Cărții, 2009.
Melgosa, Julian. Fără stres. București: Editorial Safeliz și Casa de Editură Viață și Sănătate, 2000. Pentru ediția spaniolă, Sin estrés, 2000, vezi p. 145-148.
Morrison, Alan. The Serpent and the Cross: Religious Corruption in an Evil Age, Birmingham: K&M Books, 1994.
Ortberg, John. Viața pe care ți-ai dorit-o dintotdeauna: Discipline spirituale pentru oamenii obișnuiți. Oradea: Scriptum, 2019.
Wagner, Peter Charles. Apostles Today. Bloomington: Chosen Books, 2012.
— Churchquake!. Ventura: Regal Books, 1999.
— The Church in the Workplace. Ventura: Regal Books, 2006.
Yapko, Michael. „Therapists’ Understanding of Memory” apud. EMS Foundation Newsletter, august-septembrie 1993.
— Trancework: An Introduction to the Practice of Clinical Hypnosis. New York: Routledge, 2012.
