În articolul anterior al seriei am descoperit de la Pierre Hadot că exercițiile spirituale ale stoicilor și a altor categorii de filosofi au fost absorbite în creștinism și i-au conferit acestuia o trăsătură dominantă ce lipsea în biserica apostolilor. Hadot și-a îndreptat atenția acestui transfer de spiritualitate datorită cercetării filologului german Paul Rabbow, care ajunsese mai devreme la această concluzie. Ambii au avut dreptate. Într-o recenzie pentru cartea lui Rabbow, Seelenführung, Richard Egenter, și el un filosof romano-catolic, este de acord că se datorează mult în apus meditației elenilor spunând: „Cât de mult suntem noi, apusenii, elevii elenilor, demonstrează acest interesant studiu pentru domeniul până acum puțin luat în considerare al meditației antice […]. Dacă privim în ansamblu materialul adunat cu atâta merit de Rabbow, ne aflăm cu respect în fața seriozității profunde cu care oamenii Antichității păgâne au lucrat asupra lor înșiși. […] devine de înțeles de ce creștinismul timpuriu a fost atât de puternic impresionat de atitudinea »îngrijirii sufletului« din Antichitate și cât de dornic a preluat practicile deja încercate ale conducerii sufletului, respectiv ale auto-influențării.” (Egenter 1956, 316). Desigur, fiind o recenzie critică, Egenter atacă punctele slabe ale cărții lui Rabbow, dar nu neagă relația dintre exercițiile lumii greco-romane și creștinism.
Desigur, cineva folosindu-se de lipsa unor mărturisiri directe cu privire la sursa spiritualității creștine primare și trecând cu vederea că însăși teologia creștină este o reacție în creuzet – în biserică – între filosofie și Scriptură, un activist al disciplinelor spirituale poate nega vehement aportul adus de elenism asupra spiritualități sale, moștenite de-a lungul veacurilor de la creștin la creștin. E și un lucru rar să recunoști că ai greșit în chestiuni spirituale și că ai practicat și promovat o spiritualitate alternativă, nu inventată, ci copiată de la filosofii păgâne, care nu au nicio putere asupra firii carnale. O negare superficială, dar vehementă, poate argumenta că disciplinele spirituale sunt perfect biblice, iar postul, rugăciunea sau lecturarea Scripturii, printre altele, pot fi acoperite cu versete biblice. Disciplinele sunt biblice, ce este rău în ele? Acest argument va sta în picioare doar pentru indivizii naivi, sinceritatea nefiind o protecție pentru ei. Pentru tradițiile creștine antice ca ortodoxia, catolicismul și creștinismul oriental practica este, din punctul meu de vedere, pe deplin acceptabilă. Aceste tradiții au decis că sursa spiritualității lor nu este doar Scriptura, ci și îndrumarea duhovnicească a părinților apostolici și bisericești, precum și cea a monasticilor, tot ceea ce biserica a adunat ca lucrare a Duhului Sfânt. Pentru creștinismul care afirmă că baza spiritualității lui este doar Scriptura, disciplinele spirituale sunt o problemă, chiar una mare, din punctul meu de vedere. Nu numai că se practică o spiritualitate care nu este prezentată în Biblie, ci se practică o spiritualitate păgână în esență, acoperită de texte biblice doar pentru a-i face originea de nerecunoscut.
Acest articol continuă subiectul disciplinelor spirituale evidențiind prin conținutul său scopul acestora, însă nu mă voi ocupa de scop în sine, aceasta fiind dedus explicit din ceea ce va fi analizat.
Omul este prin natura sa o ființă politică. Mă refer la arta sau dibăcia cu care se poartă cineva pentru a-și atinge scopul, oricare ar fi el. Omul încetează să mai fie politic în aceste sens doar atunci când este născut de sus. Mai mulți oameni politici adunați la un loc pentru un scop comun vor crea un organism politic. Astfel, atunci când este formată din oameni politici și condusă de aceștia, biserica este o instituție politică. Un individ politic și o biserică politică vor folosi Scriptura în interes propriu sau corporativ, tot așa cum a făcut-o Hitler în campania sa nazistă. Inclusiv pentru a ascunde orice legătură între exercițiile filosofilor eleni și disciplinele spirituale se folosește o strategie politică. Am întâlnit deseori metodele de lucru ale politicii bisericești împotriva realității, metode folosite doar pentru a se demonstra că anumiți indivizi sau biserica nu au greșit prin promovarea disciplinelor spirituale în seminarii teologice sau prin amvoane și librării. Afirmarea de către autorul unei cărți că disciplinele sale spirituale ne conduc la Dumnezeu era suficientă pentru politican pentru a nu reacționa la atenționarea că disciplinele spirituale sunt nocive sau, în cel mai bun caz ca apa sfințită, adică nu fac nimic.
Să revenim la o întrebare adresată mai sus: Disciplinele sunt biblice, ce este rău în ele? Răspunsul scurt este că disciplinele nu sunt biblice și nu este nimic bun spiritual în ele. Se poate demonstra aceasta? Da; uneori chiar cu scrierile celor ce le promovează.
Trebuie să știm că nu există un număr limitat[i] de discipline spirituale (Foster 2008, 21), iar astfel multe practici pot deveni discipline. Astfel, rugăciunea, postul și citirea Scripturii, prezentate de Biblie, devin discipline, dar și meditația sau castitatea devine disciplină. Care meditație? Cea de origine păgână, desigur, care este recomandată în creștinism. Editura deținută de Uniunea Română a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, Viață și Sănătate, a recomandat, publicând un psiholog adventist:
„Meditația este o stare mintală care permite unei persoane să nu se gândească la treburile zilnice […]. Meditația este, poate, procedeul cel mai vechi și, fără îndoială, unul dintre cele mai eficiente pentru a obține pacea mintală […]. Este foarte important să alegem locul și momentul pentru a medita. Ideal ar fi să meditezi zilnic în același loc și la aceeași oră […]. Poziția la meditație trebuie să fie comodă, dar nu excesivă. Metodele tradiționale sugerează așezarea pe un covor sau pe o rogojină cu picioarele încrucișate. Unii se simt însă prea orientali în această poziție. Pentru aceștia se recomandă să se așeze pe un scaun sau pe un fotoliu […]. Alegerea punctului asupra căruia să te concentrezi este la fel de importantă. Este vorba de a alege obiectul sau experiența spre care se va concentra meditația. Anumite tradiții sugerează mantra (un cuvânt sau o frază scurtă care se repetă continuu), altele preferă mandala (un desen cu o figură geometrică asupra căreia se concentrează privirea), iar altele, un perete complet alb asupra căruia să te concentrezi. Noi recomandăm o experiență care are cele mai mari posibilități de a fi, în același timp, profundă și plină de conținut semnificativ: este vorba de alegerea unui scurt pasaj din Sfintele Scripturi ca punct de concentrare al meditației.” (Melgosa 2000, 145-148).
Creștinismul baptist și implicit evanghelic recomandă prin editura Discipolul astfel:
„Altă formă de meditație este cea pe care contemplativii Evului Mediu o numeau «re-culegere» și ceea ce quakerii numeau adesea «concentrare». Este un timp de liniște, de intrare într-o tăcere recreativă, pentru a permite minții noastre fragmentate să se adune și să se concentreze asupra unui singur lucru. În continuare este prezentat un exercițiu scurt, care vă va ajuta să vă «re-culegeți»; el se numește simplu «palmele jos, palmele sus». Începeți prin a întoarce palmele în jos, ca e indicație simbolică a dorinței de a vă încredința grijile lui Dumnezeu. Vă puteți ruga astfel: «Doamne, îți predau Ție mânia mea împotriva lui Ioan. Dau drumul frici de programarea la stomatolog din această dimineață. Renunț la grija de a nu avea destui bani pentru a achita notele de plată de luna aceasta. Îți predau Ție frustrarea provocată de căutarea unei persoane care să stea cu copiii deseară.» Orice greutate sau grija al avea, spune «palmele în jos» – dă-le drumul din mâini. Eliberează-te. S-ar putea chiar să simți o senzație de eliberare în mâini. După câteva momente de renunțare, întoarce palmele în sus, ca simbol al dorinței de a primi ceva de la Domnul. Te poți ruga în liniște: «Doamne, aș vrea să primesc dragostea Ta divină pentru Ioan, pacea Ta pentru ora de la dentist, răbdarea Ta, bucuria Ta.» Pentru orice ai nevoie, spune: «palmele sus». După această «re-culegere», petrece momentele următoare în liniște deplină. Nu mai cere nimic. Lasă-L pe Dumnezeu să intre în comuniune cu tine, să-Și arate dragostea. Dacă primești indicații sau sfaturi, bine; dacă nu, și-așa e bine.” (Foster 2008, 41).
„Formele orientale de meditație subliniază necesitatea de a te detașa de lume, urmărind pierderea personalității și a individualității, urmată de unirea cu Mintea Cosmică. Există o dorință fierbinte de a te elibera de grijile și suferințele acestei vieți în impersonalitatea Nirvanei. Astfel, identitatea personală se pierde, personalitatea fiind considerată iluzia supremă. Această formă de meditație este un mod de a te desprinde de roata nefericită a existenței. Nu există un Dumnezeu de care să te atașezi sau de care să asculți. Scopul suprem al religiilor orientale este detașarea.
Meditația creștină depășește cu mult noțiunea de detașare. Există, și-aici, nevoia de detașare – de un «sabat al contemplației», cum o numește Pierre de Celles, un călugăr benedictin din secolul al XII-lea. Dar este periculos a lua în considerare doar detașarea, lucru arătat de Isus în pilda omului golit de rău, fără să fie umplut de bine. […]
Detașarea nu este suficientă, ea trebuie urmată de atașare. Ne detașăm de confuzia din jurul nostru, pentru a ne atașa mai mult de Dumnezeu. Meditația creștină ne conduce spre plenitudinea interioară necesară pentru a ne dărui de bună voie lui Dumnezeu.” (Foster 2008, 32).
Pentru creștinismul primar, a cărui teologie și spiritualitate s-a dezvoltat prin absorbția categoriilor și ideilor din filosofia greacă, acest fel de meditație este justificat. Pentru orice tip de creștinism care afirmă că folosește doar Scriptura, această meditație ar trebui să fie absolut greșită. Din păcate nu este. Deși Scriptura nu învață niciunde aceste practici, acest tip de disciplină este considerat spiritualitate biblică. Multe dintre bisericile protestante cu renume folosesc disciplinele. I-am amintit mai devreme pe adventiști și baptiști, dar nu lipsesc penticostalii, prezbiterienii, metodiști, quakerii și așa mai departe.
Ca una dintre disciplinele spirituale cele mai importante, meditația este considerată a fi un mijloc ce oferă ajutor creștinului să facă ceea ce nu poate face prin efort conștient (Ortberg 2019, 47), numai cu ajutorul voinței ( Ortberg 2019, 48); meditația în sine ajutându-l să trăiască o viață plină de roada Duhului (Ortberg 2019, 48). Scopul meditației nu este numai acela de a scăpa de stres (Melgosa 2000, 145), ci implică de asemenea aptitudinea de a auzi vocea lui Dumnezeu (Foster 2008, 28), permițându-i lui Isus să inaugureze un templu în inima practicantului (Foster 2008, 31). Cât de mistică este această tehnică spirituală e la latitudinea fiecăruia să determine. Pentru Foster experimentarea lui Dumnezeu este o experiență mistică cu el (Foster și Beebe 2009, 162). Însă cât de mistic, în sensul exercițiilor spirituale filosofice și a religiilor estului, este ceea ce Foster, Ortberg, Melgosa, Willard și alții ne propun? Detașarea și atașarea despre care vorbește Foster trebuie luate în considerare în identificarea formei de misticism pe care o implică meditația și a profunzimii acesteia. Quakerul afirmă: „Meditația este, în cea mai mare măsură, o disciplină pasivă, fiind caracterizată mai mult de reflectare decât de studiu, de ascultare decât de gândire, de detașare decât de încordare. În cadrul Disciplinei meditației, mai puțin suntem noi cei care acționăm, cât, mai degrabă, ne deschidem pentru a ne lăsa modificați.” (Foster 2008, 43). Foster este convins că astfel invită Duhul Sfânt și te face și pe tine să crezi la fel. Mai departe el asigură că nu este pasionat de meditația exotică, ci de cea biblică practicată de Avraam, Moise și Ilie. Dar unde ne spune Biblia că Avraam s-a așezat confortabil cu un tablou în față pentru a se detașa și atașa? Unde scrie că Moise s-a așezat cu picioarele încrucișate, că și-a așezat mâinile în sus și în jos pentru a auzi vocea lui Dumnezeu și pentru a primi harul lui Dumnezeu? Dar despre Ilie? Faptul că Avraam, Moise și Ilie sunt amintiți în această retorică dovedește politicul ce-l caracterizează pe maestrul spiritual Foster. El apelează la personaje biblice extraordinare și-i face practicanții propriei sale spiritualități. Nu, Moise, Avraam și Ilie nu au primit harul pentru că au practicat meditația sau alte discipline, ci pentru că Dumnezeu este dragoste.
Da, una din afirmațiile cele mai uluitoare ale acestor maeștri spirituali este că disciplinele spirituale sunt un mijloc de a obține harul, adică favoarea lui Dumnezeu: „Dumnezeu ne-a dat Disciplinele vieții spirituale ca mijloc prin care putem primi harul Său. Disciplinele ne permit să ne înfățișam înaintea lui Dumnezeu pentru ca El să ne poată transforma.” (Foster 2008, 16). Scopul meditației și a celorlalte discipline spirituale este creșterea spirituală (Foster 2008, 17), adică formarea chipului lui Hristos în noi (ibidem). Oare de ce a omis Pavel rogojina și poziția mâinilor, tabloul sau florile atunci când încerca să refacă chipul Hristic în membrii bisericilor din Galatia? De ce a omis mandalele și mantrele când le-a scris colosenilor? De ce le-a scris numai despre evanghelie pentru a reface în ei imagine lui Hristos și de ce a spus că aceasta fusese numai lucrarea Duhului la auzirea evangheliei? Știm de ce, dacă am da ascultare concluziilor ce se desprind clar: creștinismul primar a primit o tonalitate pe care nu o avusese în creștinismul timpuriu, apostolic, prin absorbția exercițiilor spirituale ale filosofilor. Acestea au fost preluate de marii oameni religioși ai catolicismului și ortodoxiei, îngrădite în mănăstiri, redescoperite de Ignațiu și servite protestantismului ca drum al harului, cale a transformării, antrenament care permite refacerea chipului hristic. Meditația și întreaga suită a disciplinelor spirituale sunt doar tehnici de auto-influențare asemenea exercițiilor spirituale elene, făcând parte din principiile elementare ale lumii, un antrenament fără putere în fața problemei umane: natura omului căzut și păcatul ce se sprijină pe lege.
Dacă până acum v-am oferit câteva indicii pentru a descoperi originea și scopul disciplinelor spirituale înrădăcinate în spiritualitate greacă, mai departe vă sugerez încă două zone spre care trebuie să priviți pentru a înțelege ce fel de mistică se promovează în acest tip de meditație și în unele dintre celelalte discipline. Pornind de la afirmația de mai devreme, că exercițiile spirituale elene erau doar tehnici de auto-influențare, cu un oarecare impact asupra sufletului și minți, dar fără efect asupra firii omenești, vă îndrept atenția spre imaginație, o altă formă de meditație promovată de acești maeștri spirituali. Sfătuind creștinii, pe un fundal ecumenic (Foster 2008, 7), să meargă pe calea maturității creștine, Foster ghidează mintea:
„Încearcă […] în imaginația ta, să privești mulțimea plecând și pe Isus retrăgându-Se în munți. Ai rămas singur. Stai așezat pe o stâncă, privind deasupra apei, rememorând evenimentele zilei. După un timp, pe când ești deja liniștit, Isus Se întoarce și Se așează (sic.) pe o stâncă din apropiere. Rămâneți amândoi tăcuți un timp, privind poate deasupra apei și bucurându-vă unul de prezența celuilalt. După puțin timp, Domnul Se întoarce către tine și te întreabă: «Ce-aș putea face pentru tine?» Și începi să-I povestești ce ascunzi în inimă: nevoile, temerile, speranțele tale. Dacă îți vine să plângi sau te încearcă alte emoții, nu le reține. După ce ai terminat de vorbit, rămâi un timp tăcut. […] Nu ai nevoie de nici o îndrumare, ți-e îndeajuns bucuria de a fi în prezența lui Hristos.” (Foster 2008, 44).
Aceasta este o formă de imaginație ghidată, nicidecum spiritualitatea lui Avraam, Moise și Ilie. Imaginația ghidată poate genera liniște și relaxare și poate influența emoțiile deoarece este o tehnică de hipnoză. Un psiholog clinic, recunoscut internațional pentru activitatea sa în domeniul tratării depresiei și aplicațiilor clinice ale hipnozei în terapie, poate aduce repede un creștin cu picioarele pe pământ, dacă nu cumva acesta a fost fermecat prea tare, asemenea galatenilor:
„Există diferite tipuri de stări hipnotice și diferite moduri de a induce hipnoza. […] De multe ori, terapeuții nici măcar nu sunt conștienți că practică hipnoza. Ei practică ceea ce numesc imaginație ghidată sau meditație ghidată, care sunt toate tehnici hipnotice foarte comune.” (Yapko 1993, 3).
„Există mulți clienți pentru care cuvântul hipnoză inspiră temeri și îndoieli, însă aceiași clienți sunt fericiți să învețe «relaxarea progresivă», o tehnică specifică de inducție hipnotică. Nu este foarte important să le vindeți clienților hipnoza; este important doar să îi ajutați să aibă experiențe pozitive și terapeutice cu ea. Dacă clienții reacționează negativ la întrebarea dvs. despre orice experiență pe care ar fi putut-o avea anterior cu hipnoza, puteți opta pentru utilizarea unui alt termen pentru a descrie intervenția dvs. Câteva alternative specifice posibile sunt: […] relaxare ghidată, […], imaginație ghidată, […] meditație ghidată, […] imaginație mentală.” (Yapko 2012, 298).
Ce diferențe există între imaginația descrisă de Foster și cea a psihologului Michael Yapko? Poată că există o oarecare diferență, dar asemănarea dintre ele este că nici una nu este o practică descrisă de Biblie pentru primirea harului, pentru transformarea omului și refacerea chipului hristic. Ambele sunt doar învățături elementare ale lumii, auto-influență sau hipnoză, fără putere efectivă în lupta spirituală în care este implicat creștinul.
Pastorul bisericii baptiste Crich Baptist Church din Derbyshire (dɑː.bɪ.ʃər), Alan Morrison, a experimentat înainte de a deveni creștin ocultismul, misticismul și experiența New Age și a remarcat că „dezvoltarea imaginației prin exerciții de vizualizare este una dintre cele mai vechi și răspândite tehnici oculte pentru deschiderea minții și deschiderea sufletului spre noi arii de cunoștiință” (Morrison 1994, 426). Dezvoltarea imaginației prin această tehnică este asemănătoare cu disciplina și hipnoza. Imaginația nu joacă un rol cheie doar în hipnoza clinică sau în ocultism. Ea a fost folosită de Ignațiu, unul din mentorii lui Foster sau Campolo: „Cea mai bună lucrare a sa, Exerciții spirituale, vorbește despre disciplinele pe care trebuie să le practicăm ca să devenim asemenea lui Cristos și să împlinim viziunea Lui pentru viața noastră și pentru lucrarea noastră în lume. […] Exerciții spirituale constituie piesa centrală a operei lui Ignațiu și influența sa îndelungată a fost impactul remarcabil pe care-l simt cei care practică retragerea de 30 de zile sugerată de Ignațiu, o serie de practici disciplinate menite să ne modeleze caracterul după cel al lui Cristos. […] Ignațiu începe cea de-a doua săptămână focalizându-ne pe rolul imaginației în «iluminarea» vieții noastre cu Dumnezeu. De-a lungul istoriei Bisericii, imaginația a avut un rol-cheie în direcționarea sau în distragerea noastră de la viața cu Dumnezeu. Imaginația este puterea pe care o avem de a genera explicații posibile pentru felul în care percepem viața așa cum o percepem. Imaginația creează înțelegere. […] Ignațiu considera că imaginația creează o legătură între noi și realitatea vie a lui Isus Cristos. Această redescoperire dramatică a vieții lui Cristos are scopul de a ne conduce spre o identificare deplină cu Mântuitorul.” (Foster și Beebe 2009, 150-152).
Cineva riscă să fie considerat ironic sau obraznic dacă cere un text biblic care să-i confirme rolul imaginației în crearea legăturii între noi și Hristos. Să sperăm că totuși cineva va cere textul.
Ignațiu implică imaginația ca exercițiu spiritual în procesul devenirii asemenea lui Hristos. Exercițiile lui Ignațiu fac parte din pregătirea duhovnicească a iezuiților și au fost analizate chiar de Carl Jung, psihologul care a vorbit[ii] cu Ka și Philemon, spiritul înaripat, respectiv demonul pământului sau metalului (Jung 2008, 217-219).
Din toamna anului 1938 până în iunie 1939, Jung a tratat în obișnuitele sale prelegeri săptămânale de la Institutul Federal Elvețian de Tehnologie din Zürich (ETH) practicile imaginației active ca parte a procesului de individualizare și paralelelor acesteia în practica meditativă orientală (estică). Nu doar meditația estică a fost subiectul lui de analiză, ci și cea creștină practicată de Meister Eckhart sau Ignațiu de Loyola, ambii cu influență pentru activiștii disciplinelor spirituale. În semestrul dintre 1940/41 a folosit al treilea curs (22 noi. 1940) pentru a recapitula exercițiile lui Ignațiu. Psihologul a predat astfel:
„Astăzi vom recapitula Exercitia spiritualia a Sfântului Ignațiu. Exercițiile au fost inventate de Sfântul Ignațiu, dar există și o istorie în spatele lor. Au avut precursori. Au apărut din două surse, și anume din exercițiile de rugăciune și meditație ale așa-numiților Devoti, care au condus exerciții spirituale în mănăstiri cu secole în urmă. Aceasta este una dintre surse. Cealaltă sursă este islamul. La sfârșitul secolului al XI-lea, a existat un mare teolog și erudit, Al-Ghazâlî, care a murit în 1111. Acest teolog este adevăratul părinte spiritual al islamului. El a inițiat întreaga dezvoltare mistică în cadrul islamului. A creat exerciții care se întindeau pe trei sau patru săptămâni, pentru ca credincioșii să le practice și să-și aprofundeze viața mistică. […] Aceste exerciții se desfășoară pe parcursul a patru săptămâni. Acestea sunt cunoscute sub numele de exerciții mari. Există și exerciții mai mici, de trei zile, dar acestea nu sunt altceva decât predici ale misionarilor, în timp ce exercițiile mari sunt meditații adevărate. Meditațiile propriu-zise sunt precedate de praeparatio, pregătirile. […] Scopul acestei meditații este ca ideea și forma figurii lui Hristos – adică anima – să fie reprezentate prin imaginație activă atât de vivid încât, într-un fel, să fim transportați în prezența acestei imagini care există cu adevărat și, în cele din urmă, să fim absorbiți în ea, ca să spunem așa. Asta înseamnă că credinciosul […] dispare complet în figura creată de el însuși, care, desigur, conform viziunii oficiale sau ortodoxe, nu a fost creată de credincios: deoarece Hristos este o prezență eternă, pe care meditatorul o face pur și simplu vizibilă pentru sine prin imaginație. Într-un fel, el își susține pur și simplu convingerea deja existentă cu privire la existența absolută a lui Hristos și, printr-o implicare atât de intimă și intensă cu această figură, propria ființă sau sufletul meditatorului este transferat treptat în ideea și forma lui Hristos. Drept urmare, ființa umană este înălțată, ceea ce, până la urmă, este scopul final al unei astfel de meditații.” (Liebscher 2023, p. 243, 245).
Chiar și Jung, deși nu căuta să fie creștin spiritual, a avut o întâlnire cu Isus pe care o descrie astfel: „Când […] țineam seminarul despre Ignatius de Loyola – odată, în timpul nopții, am avut o viziune cu Hristos. Într-o noapte m-am trezit și acolo, la picioarele patului, am văzut o cruce! Nu era chiar în mărime naturală. Era foarte clară și învăluită într-o lumină strălucitoare. În această lumină, Hristos atârna pe cruce și apoi am văzut că era ca și cum întregul său corp era făcut din aur, ca și cum ar fi fost din aur verde. Arăta minunat. Eram speriat de moarte. Tocmai atunci eram deosebit de absorbit de «Anima Christi» [rugăciune]. Există o meditație foarte frumoasă a lui Ignatius despre aceasta.” (Liebscher 2023, p. xlvii).
Nu este de mirare că Jung a trecut prin această experiență spirituală. El folosea anumite tehnici și concepte din tradițiile orientale ca instrumente de explorare psihologică și simbolică și a venit cu o teză corectă: exercițiile spirituale ale lui Ignațiu de Loyola erau exemplul perfect al descrierii unei practici creștine comparabile cu tehnicile meditative orientale.
Așadar, filosoful Hadot și filologul Rabbow au remarcat că exercițiile spirituale ale lui Ignațiu și a creștinilor de dinainte de el sunt înrădăcinate în antrenamentul spiritual al grecilor. Psihologul Jung, care a cercetat ocultismul, a concluzionat că exercițiile iezuitului sunt comparabile cu tehnicile estice de meditație. Astfel, nu este normal ca cineva să ceară un text biblic pentru a confirma dacă disciplinele spirituale sunt într-adevăr spiritualitate biblică? Apoi, tehnica hipnotică a vizualizării ghidate și ceea ce propune Foster, nu cumva arată un grad de comparabilitate și între discipline și psihologie? Cu siguranță rudele meditației ca disciplină spirituală, dar nu numai ale meditației, pot fi întâlnite în spiritualitatea greacă, meditația estică și manipularea hipnotică. Mantrele (Campolo 2006, 26) sunt și ele comparabile, ca de altfel fiecare practică care îl determină pe Dumnezeu să facă ceva pentru noi, ca de exemplu să ne dea har, pentru că noi nu numai că ne-am antrenat cu aceste tehnici sau ne-am detașat, ci pentru că ne-am atașat. Dar oare de cine te atașezi în aceste practici? În cel mai bun caz e doar o autoamăgire, în cel mai rău…
Disciplinele spirituale sunt doar exerciții ascetice, care impun o disciplină oarecare. Ele nu au nicio putere asupra cărnii păcătoase așa cum are Duhul Sfânt. Din nefericire, cel ce practică aceste tehnici de auto-modelare spre zone mistice ce trec dincolo de lumea reală spre cea spirituală se avântă pe un teritoriu întunecat, nu spre slava lui Hristos. Evanghelia, pe de altă parte, are în ea puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede. Însă este limpede că cei ce se ocupă de astfel de tehnici au o altă evanghelie, una fermecată și au nevoie de Hristos și evanghelia Sa. Ei nu pot călăuzii pe alții, ci au nevoie de pocăință. Îi cunoști?
Sper ca prin citatele de mai jos să înlocuiesc superficial nevoia de a trece prin întreaga carte a lui Foster sau Ortberg și să vă reprezint o imagine destul de clară cu privire la ce sunt cu adevărat disciplinele spirituale ca spiritualitate ce substituie adevărata spiritualitate. Asocierea unor citate așa cum este făcută mai jos poate ridica suspiciunea că sunt alese special pentru a evidenția ceea ce autorii nu au spus. Dacă această suspiciune există, totul poate fi cercetat. Nu cred că omul evanghelic va ajunge la concluzii diferite. Chiar dacă unele idei sunt corecte, prezența învățăturilor de mai jos dacă nu anulează complet pe cele corecte, le pune cu siguranță în umbră.
„Stoicismul a avut o influență enormă asupra gândirii creștine timpurii. Această influență a venit […] prin accentul pus de ei pe disciplinarea pasiunilor și a emoțiilor de către rațiune. Această influență se resimte până în prezent și este utilă pentru viața noastră astăzi când discernem natura acestei influențe. […] Noțiunea stoică de apatheia i-a determinat pe primii părinți din deșert să promoveze practicile ascetice ale spiritualității creștine.” (Foster și Beebe 2009, 282, 283).
„Dacă nu există nici un element de ascetism în viețile noastre […] ne va fi foarte greu să ne formăm pentru a-L-sluji pe Hristos.” (Foster 2008, 159).
„Evagrie […] era o legendă în vremurile sale. El a sprijinit în […] ideea monasticismului ca cea mai înaltă expresie a iubirii noastre și a devotamentului nostru față de Dumnezeu. […] Prima carte, Tratatul practic, are o sută de capitole dedicate vieții ascetice și disciplinei. Aceasta prezintă procesul prin care ne înhămăm trupul pentru a putea orienta în mod corect viața activă spre Dumnezeu. Aici, dezvoltăm virtuți care ne redirecționează emoțiile și pasiunile spre ceea ce este bun. Ne căim de o viață îndreptată împotriva lui Dumnezeu și învățăm să ne vedem ca pe niște creaturi în obiectivele mai largi ale iubirii lui Dumnezeu. […] Ideea importantă în teologia spirituală a lui Evagrie este că capacitatea noastră de a-L cunoaște și iubi pe Dumnezeu este legată direct de capacitatea noastră de a cultiva virtuți religioase. Această cultivare se produce în etape.” (Foster și Beebe 2009, 54, 56-57)
„Filosoful precreștin favorit al lui Dumnezeu: influența lui Platon
A doua influentă precreștină semnificativă este cea a lui Platon. […] Asemenea stoicismului, învățătura lui Platon și o formă puternic spiritualizată a ei erau folosite de primii creștini pentru a se apăra împotriva oponenților lor. Acest neoplatonism este influent chiar și în prezent.” (Foster și Beebe 2009, 284).
„Interpretarea literală și alegorică a Scripturii.
În secolul al XIII-lea, Biblia era citită cu scopul de a i se recunoaște adâncimile și complexitatea de-a lungul timpului. Vorbim adesea despre interpretarea «alegorică» a Scripturii, însă această expresie diminuează interacțiunea dinamică dintre Duhul lui Dumnezeu interpretativ, duhul nostru și Duhul lui Dumnezeu inspirator care a produs textul original. În cele din urmă, această metodă a devenit standardizată și cunoscută sub numele de lectio divina, metoda cea mai veche și mai răspândită de a citi și înțelege atât sensul literal cât și cel alegoric.” (Foster și Beebe 2009, 133).
„Cântarea-cântărilor citită la un nivel spiritual este extrem de importantă, iar învățarea noastră este ghidată de filosofie. Scopul nostru spiritual este acela de a atinge „apatheia” o stare imperturbabilă, complet absorbită în Trinitate și necontrolată de dorințe. Scopul la acest nivel este acela de a intra într-o uniune cu Dumnezeu prin contemplație.” (Foster și Beebe 2009, 23).
„Cum creștem? Cum intrăm într-o comuniune intimă și continuă cu Dumnezeu? Răspunsul este simplu: prin practică.” (Foster și Beebe 2009, 25).
„Sursele de inspirație variază, cea de bază fiind Sfânta Scriptură, urmată de clasicii devoționali unanim recunoscuți, însă autorul nu se limitează doar la aceste izvoare. Cititorul atent va recunoaște de îndată că textul datorează la fel de mult și gânditorilor laici […] Scopul nu este sectar, ci, din contră, unul profund ecumenic, deoarece studiile pătrunzătoare nu trebuie niciodată limitate la gruparea în care au prins viață. Drept urmare, ne aflăm în fața unui mesaj ce poate fi universal împărtășit.” (Foster 2008, 7; Elton Trueblood în Cuvânt înainte).
„Pe lângă studierea Bibliei, e bine să nu neglijați studiul unor cărți din literatura creștina clasică. […] Nu trebuie să uităm nici literatura valoroasă a scriitorilor aflați pe căi ale vieții diferite de ale noastre. Mulți dintre aceștia au dat dovadă de o cunoaștere deosebit de adâncă a condiției umane. Câteva exemple de astfel de scriitori sunt Lao-tse din China, Zarathustra din Persia, Shakespeare și Milton, Cervantes și Dante, Tolstoi și Dostoievski și, în secolul XX, Dag Hammarskjöld. Este necesară o singură atenționare. Nu vă lăsați copleșiți sau descurajați de numărul mare de cărți pe care nu le-ați citit.” (Foster 2008, 89).
„Schimbarea interioară de care avem nevoie este lucrarea lui Dumnezeu, nu a noastră. Este nevoie de o lucrare interioară, pe care numai Dumnezeu o poate realiza. Noi nu putem atinge sau obține această neprihănire a împărăției lui Dumnezeu; ea ne este dăruită prin har. […] Dar, în momentul în care înțelegem acest uimitor adevăr, suntem expuși pericolului de a comite o altă eroare, diametral opusă. Suntem tentați să credem că nu putem face nimic. […] Din fericire, putem face ceva. […] Dumnezeu ne-a dat Disciplinele vieții spirituale ca mijloc prin care putem primi harul Său. Disciplinele ne permit să ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu pentru ca El să ne poată transforma.[…] Disciplinele sunt modul în care Dumnezeu ne plantează in locul în care El poate lucra în noi și ne poate transforma. Disciplinele spirituale în sine nu pot face nimic, ci doar ne pot aduce în punctul în care se poate acționa asupra noastră. Ele sunt mijloacele harului lui Dumnezeu. […] Dumnezeu a rânduit Disciplinele vieții spirituale ca mijloace prin care să ne plasăm acolo unde El ne poate binecuvânta.” (Foster 2008, 16-17).
„Există o a patra formă de meditație […] Este meditația asupra evenimentelor timpului nostru, pentru a le putea pătrunde semnificația. […] Această formă de meditație se realizează cel mai bine cu Biblia într-o mână și cu ziarul în cealaltă!” (Foster 2008, 42).
„Adesea, imaginația deschide ușa către credință.” (Foster 2008, 55).
„În domeniul spiritual, postul […] este un mijloc de primire a harului și binecuvântării lui Dumnezeu care ar trebui să nu mai fie neglijat.” (Foster 2008, 75).
„În Vechiul Testament li se poruncește israeliților să scrie Legea pe porți, pe ușiori și să o lege la încheietura mâinii lor pentru ca «să fie ca niște fruntarii între ochii voștri» […] Scopul poruncii era să le dirijeze mintea în mod repetat și regulat spre anumite tipare de gândire cu privire la Dumnezeu și la relațiile dintre oameni. Mătăniile sau alte obiecte destinate rugăciunii au același scop.” (Foster 2008, 81).
„Disciplina solitudinii sau Disciplina tăcerii, atât de strâns legate sunt ele în literatura devoțională de primă mărime. Este necesar, deci, să înțelegem și să experimentăm puterea transformatoare a liniștii, dacă vrem să cunoaștem solitudinea. […] Dacă vom practica cu seriozitate Disciplina solitudinii, atunci, în pelerinajul nostru spiritual, vom intra la un moment dat, sau de mai multe ori, în ceea ce Sf. Ioan al Crucii descrie foarte plastic drept «noaptea neagră a sufletului». […] Este, de fapt, o întâlnire cu divinitatea, […].Noaptea întunecată este una din căile prin care Dumnezeu ne aduce la calmul și liniștea în care El poate realiza transformarea sufletului nostru.” (Foster 2008, 120, 124).
[i] „Nu dețin o listă completă a Disciplinelor creștine și, după câte știu, nici nu există vreuna. Ar putea, oare, cineva cuprinde în totalitate Duhul lui Dumnezeu?”
[ii] „Curând după această fantasmă, un alt personaj a răsărit din inconștient […]. L-am numit Philemon. Philemon era un păgân și a adus cu sine o atmosferă egipteano-elenistică de tonalitate gnostică. Figura lui mi-a apărut mai întâi în vis […]. Philemon și alte plăsmuiri ale imaginației mi-au deschis ochii asupra faptului, de o importanță decisivă, că există lucruri în suflet pe care nu eu le fac, și care au viața lor proprie […]. Din punct de vedere psihologic, Philemon reprezenta o înțelegere superioară. Era pentru mine o figură plină de mister. Uneori aproape că mi se părea că are realitate fizică. Mă plimbam cu el prin grădină încoace și încolo și el era pentru mine ceea ce indienii numesc guru […]. Mai târziu, Philemon a fost relativizat prin apariția unui alt personaj, pe care l-am numit Ka […]. Philemon are un picior paralizat, este însă un spirit înaripat, în timp ce Ka reprezenta un fel de demon al pământului sau metalului.”
Augustin de Hipona. Ten Homilies on the First Epistle of John. „Omilia VI” în Accordance Bible Software.
— Anti-Manichaean Writings, „Against the Epistle of Manichaeus Called Fundamental”. V.6 în Accordance Bible Software.
Behr, John. Irenaeus of Lyons: Identifying Christianity. Oxford: Oxford University Press, 2013.
Biblia, Ediția Dumitru Cornilescu Revizuită, SBIR.
Calvin, Jean. Calvin’s Commentary on the Epistle of James. Aberdeen: J. Chalmers and Co., 1797.
— Institutes of the Christian Religion, vol.2. Louisville: The Westminster Press, 1960.
Campolo, Tony. Letters to a Young Evangelical. New York: Basic Books, 2006.
Davy, Marie Magdeleine. Enciclopedia doctrinelor mistice, vol. I. Timișoara: Amarcord, 1997.
Egenter, Richard. „Rabbow, Paul: Seelenführung: Methode der Exerzitien in der Antike. – München: Kösel, 1954. Münchener Theologische Zeitschrift, vol. 7, nr. 4 (1956).
Eck, John. Enchiridion of Commonplaces: Against Luther and Other Enemies of the Church. Michigan: Baker Book House, 1979.
Enlow, Johnny. The Seven Mountain Prophecy. Lake Mary: Creation House, 2008.
Eusebiu de Cezarea. Istoria bisericească. București: Basilica, 2020.
Hadot, Pierre. Philosophy as a Way of Life: Spiritual Exercises from Socrates to Foucault. Oxford: Blackwell Publishers Ltd, 1995.
— Filozofia ca mod de viață: convorbiri cu Jeannie Carlier și Arnold I. Davidson. București: Humanitas, 2019.
Irineu de Lyon. Againts Heresies. Acordance Bible Software.
Iustin Martirul. Dialogue with Trypho. Acordance Bible Software.
Jung, Carl Gustav. Amintiri, vise, reflecții. Bucureşti: Humanitas, 2008.
Krawczuk, Aleksander. The Thirteenth Apostle: Constantine the Great. Mondrala Press, 2024. Kindle Edition.
Liardon, Roberts. God’s Generals: Why They Succeeded and Why Some Failed. Tulsa: Albury Publishing, 1996.
Liebscher, Martin. Jung on Ignatius of Loyola’s Spiritual Exercises: Lectures Delivered at the ETH Zurich, vol. 7. Princeton: Princeton University Press, 2023.
Migne, Jacques Paul. Patrologia Graeca, Tomus LIX, 1862.
Foster, Richard. Disciplinele spirituale: calea maturității creștine. Cluj-Napoca: Discipolul, 2008.
— și Beebe, Gayle. Tânjirea după Dumnezeu: șapte căi ale devoțiunii creștine. Oradea: Casa Cărții, 2009.
Melgosa, Julian. Fără stres. București: Editorial Safeliz și Casa de Editură Viață și Sănătate, 2000. Pentru ediția spaniolă, Sin estrés, 2000, vezi p. 145-148.
Morrison, Alan. The Serpent and the Cross: Religious Corruption in an Evil Age, Birmingham: K&M Books, 1994.
Ortberg, John. Viața pe care ți-ai dorit-o dintotdeauna: Discipline spirituale pentru oamenii obișnuiți. Oradea: Scriptum, 2019.
Wagner, Peter Charles. Apostles Today. Bloomington: Chosen Books, 2012.
— Churchquake!. Ventura: Regal Books, 1999.
— The Church in the Workplace. Ventura: Regal Books, 2006.
Yapko, Michael. „Therapists’ Understanding of Memory” apud. EMS Foundation Newsletter, august-septembrie 1993.
— Trancework: An Introduction to the Practice of Clinical Hypnosis. New York: Routledge, 2012.
