În primul episod al seriei despre spiritualitățile alternative care au penetrat creștinismul am amintit că însăși bisericile formate prin predicarea apostolului Pavel au adoptat spiritualități alternative în primi ani ai existenței lor. M-am referit la bisericile din provincia romană Galatia și cea din cetatea Colose deoarece în epistolele trimise acestor biserici Pavel vorbește despre aceste spiritualități care au substituit ceea ce el le-a prezentat. În al doilea episod am amintit una dintre aceste două spiritualități, iar acum, în cel de al treilea episod, o voi aminti pe a doua, și ea prezentă asemenea iudaismului în creștinismul contemporan protestant. O lecție indirectă trebuie însă desprinsă acum din istoria bisericilor din Galatia și Colose. Predicarea evangheliei de către cel mai ilustru predicator, primirea acesteia prin credință și confirmarea credinței prin coborârea Duhului Sfânt pot rămâne fără influență, pot fi uitate și lepădate sub carisma sau retorica unor spiritualități false, iar ceea ce fost la a început o lucrare a Duhului Sfânt se transformă într-o lucrare a cărnii (firii pământești); acțiunile rezultate din emoțiile și speculațiile ființei umane înlocuiesc acțiunea Duhului lui Dumnezeu. Când ajunge aici, creștinul sau biserica sunt ca sarea fără gust sau lumina sub obroc. Pentru că exemplul lor ne stă înainte ca pildă, iar sfaturile lui Pavel ne sunt încă disponibile, se cuvine să acordăm o atenție specială subiectului, cu atât mai mult cu cât acele spiritualități curtează biserici a căror contact cu evanghelia nu este așa de fericit ca în cele în care a predicat Pavel. Spiritualitatea iudaică propagată în primul secol în bisericile lui Pavel este predicată și astăzi de diverse grupuri iudaice, și cu siguranță mulți dintre dumneavoastră vă veți întâlni cu ea, dacă nu a luat deja contact, iar spiritualitatea greacă a trecut de zeci de ani de zidurile mănăstirilor și a penetrat biserici protestante ca cea luterană, calvinistă, metodistă, baptistă, adventistă sau prezbiteriană, printre altele.
Des folosiți pentru a reprezenta disciplinele spirituale sunt termenii „exerciții spirituale” și „formare spirituală”. În fond, disciplinele spirituale sunt reiterarea anticelor exerciții spirituale pentru formarea spirituală a individului. Subiectul acestui articol îl formează disciplinele spirituale, o formă de askesis și apatheia adaptată creștinismului protestant, de care fiecare trebuie să avem măcar o idee de bază și să o recunoaștem atunci când ne este recomandată. În mediul protestant, cei mai cunoscuți activiști pentru acest tip de spiritualitate sunt: Richard Foster, John Ortberg, Dallas Willard, Adele Ahlberg Calhoun și, deoarece cărțile primilor trei s-au tipărit în România, prin activitatea literală a baptiștilor și adventiștilor, aceștia vor fi cei amintiți mai des, iar argumentele lor luate în considerare.
În acest episod voi trasa originea antică și scopul de la origine al disciplinelor spirituale pornind de la sursele amintite de autorii mai sus menționați. Voi aborda această prezentare în general descriptiv, mai puțin demonstrativ, însă voi oferi surse de informare și indicii pentru cercetări personale pe care vă încurajez să le faceți pentru a vă crea propria imagine.
Foster numește disciplinele spirituale, discipline „clasice”[1] (Foster 2008, 11) pentru a evidenția vechimea lor, precum și rolul lor central în viața creștinilor de-a lungul secolelor (Foster 2008, 238), pentru ca împreună cu Beebe să afirme că „în fiecare epocă, mari sfinți creștini și-au cultivat trăirea cu Dumnezeu folosindu-se de […] disciplinele spirituale” (Foster și Beebe 2009, 15). Se vede cu ușurință din aceste două cărți că disciplinele spirituale pe care autorii le promovează sunt un termen pentru spiritualitatea practicată de-a lungul secolelor creștine. Din nefericire, deși specifică superficial originea disciplinelor spirituale, niciun autor menționat anterior nu detaliază originile grecești, sinteza practicilor filosofice cu noțiuni creștine și evoluția acestora prin părinții deșertului, cei bisericești, mănăstiri și apoi prin mari denominațiuni protestante. Simpla lor prezență în librăriile creștine, recomandarea cărților de la amvon și utilizarea lor în pregătirea spirituală a studenților la teologie par a fi de la sine o acreditare care nu permite contestare. Deși această lipsă poate fi resimțită, cercetătorul atent va vedea că aceste cărți prezintă câteva verigi din lanțul necurmat al istoriei disciplinelor spirituale: Thomas Merton, Toma de Aquino, Ignațiu de Loyola, Ioan Casian, Origen, Evagrie Ponticul, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa sau Ioan Hrisostom, printre alții (Foster și Beebe 2009, 81, 91, 149, 203, 20, 54, 313, 314; Foster 2008, 185; Campolo 2006, 31). Aceste nume sunt o cheie care va descifra ușor originea disciplinelor spirituale. Chiar dacă Foster sau Ortberg sunt oarecum zgârciți în informații, ei și Tony Campolo dezvăluie totuși că viața lor spirituală a fost pe deplin influențată de spiritualitățile creștine antice și că protestanții trebuie să recupereze aceste spiritualități (Foster și Beebe 2009, 15; Campolo 2006, 30-31, ). Acești autori nu sunt numai activiștii acestei spiritualități, ci chiar maeștrii spirituali ai unui nou creștinism, care nu este nici apusean, nici răsăritean, nici protestant, ci rezultatul unei reacții în creuzetul sincretismului religios.
Dar ce sunt disciplinele spirituale și care a fost originea lor rămâne să aflăm din altă parte. Observați că, deși am spus că în acest articol voi scrie despre al doilea tip de spiritualitate alternativă, criticat de Pavel în epistolele către galateni și coloseni, nu am făcut acest lucru până acum. Motivul este simplu: am vorbit despre disciplinele spirituale moderne practicate de adventiști, baptiști, prezbiterieni ș.a.m.d. a căror origine și scop trebuie să le găsim și le vom găsi în cel de-al doilea tip de spiritualitate din bisericile lui Pavel – spiritualitatea filosofiei ca mod de viață și pregătire pentru cea viitoare prin transformarea sinelui și atingerea apatheia prin asceză.
Un salt în lumea cărților, din Statele Unite, de unde se importă o sumedenie de credințe și practici bisericești protestante, la Paris și la München va aduce înaintea noastră originea și scopul disciplinelor spirituale. Pierre Hadot, un filosof catolic francez, a trăit și a lucrat cea mai mare parte a vieții sale într-o suburbie selectă din sudul Parisului și a fost director la Şcoala practică de înalte studii. O mare parte a timpului său a dedicat-o cercetării stilului de viață a filosofilor eleni și a impactului pe care exercițiile practicate de aceștia și scopul acestora au fost preluate de creștinism. Deși Foster și ceilalți autori sunt tăcuți, Hadot a prezentat pe îndelete puntea dintre spiritualitatea filosofilor și cea creștină. Fost preot, supărat pe enciclica Humani Generis și pe dogma asumpțiunii, Hadot a devenit un istoric de renume al filosofiei antice (stoicism, epicureism), fosta profesie explicând probabil interesul său pentru exercițiile spirituale ale filosofilor cu scopul obținerii metanoiei atingerii apathiei și metamorfoza acestora în practici creștine. Urmărind cercetările și ideile filologului german Paul Rabbow, expuse în lucrarea Seelenführung: Methodik der Exerzitien in der Antike (Ghidarea sufletului: metodologia exercițiilor în antichitate) Hadot și-a format propria concluzie, de care mă voi folosi fără a mă osteni să o demonstrez aici, de vreme ce doi cercetători iluștri au făcut deja aceasta:
„Paul Rabbow a avut meritul deosebit de a arăta, în lucrarea sa Seelenführung, în ce sens metodele de meditație expuse și practicate în Exercitia spiritualia a lui Ignațiu de Loyola erau profund înrădăcinate în exercițiile spirituale ale filosofiei antice. […] Rabbow oferă o analiză remarcabilă a exercițiilor practicate de stoici și epicurieni, subliniind faptul că acestea erau exerciții spirituale de același fel cu cele pe care le găsim la Ignațiu de Loyola. […] citind pe Rabbow se creează impresia că Ignațiu de Loyola a redescoperit exercițiile spirituale datorită renașterii studiilor retorice din secolul al XVI-lea. În realitate, însă, retorica pentru antici era doar unul dintre numeroasele ingrediente ale exercițiilor care erau în primul rând filosofice în sensul strict al termenului. Mai mult, încă din primele secole de existență a bisericii, spiritualitatea creștină a fost moștenitoarea filosofiei antice și a practicilor sale spirituale. Nu era deci nimic care să-l împiedice pe Ignațiu să găsească metodologia pentru Exercitia sa în cadrul tradiției creștine înseși. În paginile următoare, sperăm să arătăm, cu ajutorul câtorva citate, în ce mod exercițiile spirituale antice au fost păstrate și transmise de un întreg curent al gândirii creștine antice: acel curent care a definit creștinismul însuși ca o filosofie. […] Identificarea creștinismului cu adevărata filosofie a inspirat multe aspecte ale învățăturii lui Origen și a rămas influentă în întreaga tradiție origenistă, în special printre părinții cappadocieni: Vasile din Cezareea, Grigorie de Nazianz și Grigorie din Nyssa. Este evidentă și la Ioan Hrisostom. Toți acești autori vorbesc despre »filosofia noastră«, despre »filosofia completă« sau despre »filosofia conformă cu Hristos«. Ne putem întreba dacă o astfel de identificare era legitimă și dacă nu a contribuit în mare măsură la celebra »elenizare« a creștinismului, despre care s-a scris atât de mult. Nu voi intra aici în această problemă complexă, ci mă voi limita la a sublinia că, în prezentarea creștinismului ca filosofie, această tradiție era moștenitoarea – aproape sigur în mod conștient – a unei tendințe deja prezente în tradiția iudaică, în special la Filon din Alexandria! […] Când, câteva secole mai târziu, monahismul a ajuns să reprezinte culmea desăvârșirii creștine, și acesta putea fi descris ca o philosophia. Începând cu secolul al IV-lea, acesta a fost exact modul în care a fost descris de către Părinții Bisericii, precum Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa și Ioan Hrisostom și, în special, de către Evagrie Ponticul. Acest punct de vedere era încă actual în secolul al V-lea, de exemplu la Teodoret din Cir. […] Importanța acestei asimilări între creștinism și filosofie nu poate fi subliniată îndeajuns. Să fim însă clari asupra unui aspect: nu se poate pune problema negării originalității incomparabile a creștinismului. Vom reveni asupra acestui aspect mai târziu; în special, vom sublinia caracterul specific creștin al acestei »filosofii«, precum și grija pe care creștinii au avut-o pentru a o conecta cu tradiția biblică și evanghelică. Mai mult, tendința de asimilare a fost limitată la strictele limite istorice și a fost întotdeauna legată, mai mult sau mai puțin strâns, de tradiția apologeților și a lui Origen. Această tendință a existat totuși; importanța ei a fost considerabilă, iar rezultatul ei a fost introducerea exercițiilor spirituale filosofice în creștinism. Odată cu absorbția exercițiilor spirituale, creștinismul a dobândit un stil de viață specific, o atitudine spirituală și o tonalitate care nu a fost prezentă în creștinismul timpuriu.” (Hadot 1995, 126-130).
Deși complexă, concluzia lui Hadot poate fi ușor formulată pe scurt fără a pierde esențialul: Începând cu cel de al II-lea secol al erei noastre, creștinismul a asimilat de la greci o spiritualitate cu care nu a fost înzestrat de apostoli. Evident, aceasta este o spiritualitate alternativă, care a substituit încă de atunci spiritualitatea evangheliei. Cărțile amintite mai înainte, pe care editurile baptist-evanghelice și adventiste din România le-au publicat, nu fac altceva decât să determine protestantul de azi să asimileze și el aceste spiritualități alternative, tot așa cum iezuitul Ignațiu de Loyola le-a descoperit și asimilat pe timpul său și cum Campolo le-a asimilat de la Ignațiu.
La origine, exercițiile spirituale au fost un mod de viață, arta de a trăi (Hadot 1995, 83) însă una care transformă individul în sinele său (Hadot 2019, 137) pregătindu-l pentru moarte. Astfel, meditația, mărturisirea greșelilor, cititul, ascultarea, auto-controlul sau limitarea dorințelor pregăteau filosoful ce le practica și se antrena în aceste exerciții pentru detașarea finală, când sufletul se detașa de trup prin moarte. Astfel, exercițiile spirituale care transformă sinele au fost atât un stil de viață, cât și o pregătire pentru cea care urmează deoarece ajută la reținerea pasiunilor și purifică. Concepțiile grecilor cu privire la nevoia de transformare a ființei umane din cauza pasiunilor și implicarea exercițiilor spirituale pentru a atinge apatheia, o stare de perfecțiune spirituală caracterizată de lipsa pasiunilor (Hadot 1995, 136), s-au metamorfozat în practicile ascetice ale părinților deșertului și ale părinților bisericești, astfel încât pentru Evagrie Ponticul împărăția cerurilor este apatheia (ibidem).
Concluziile desprinse citindu-i pe Hadot și Rabbow sunt oarecum rezumate și de Foster și Beebe într-o anexă din cartea lor. Ei recunosc că unii autori necreștini de dinainte de Isus au ajutat creștinii să aibă o înțelegere despre Dumnezeu, iar perioada de aur a filosofie grecești și-a adus cel mai mare aport (Foster și Beebe 2009, 281-283).
„Cu mult timp înainte de nașterea lui Isus, câteva șuvoaie de tânjire după eternitate s-au unit pentru a ne vorbi despre «Dumnezeul necunoscut». Acești scriitori au ajutat la realizarea unei înțelegeri mai bune a lui Dumnezeu. Noi nu suntem întotdeauna siguri dacă știm ce să facem cu religiile precreștine sau necreștine. Cu toate acestea, Scriptura ne învață că anumite scrieri și personalități care nu fac parte din Scriptură contribuie la cunoașterea lui Dumnezeu. […] Convergența acestor șuvoaie a ajutat la formarea multor impresii despre Dumnezeu, însă niciunul nu a slujit această cauză mai bine decât perioadele dominante din viața iudaică șı epoca de aur a filosofiei grecești.” – Richard Foster și Gayle Beebe, Tânjirea după Dumnezeu: șapte căi ale devoțiunii creștine, Casa Cărții, 2009, p. 15.
„După Reforma Protestantă, noi, protestanții, am lăsat în urmă multe aspecte tulburătoare ale catolicismului roman din secolul al XV-lea. Sunt convins că am lăsat în urmă prea multe lucruri. Metodele de rugăciune folosite de oameni precum Ignatius au devenit prețioase pentru mine. Cu ajutorul unor sfinți catolici, viața mea de rugăciune s-a adâncit. Ignatius și alți mistici catolici, precum Teresa de Avila, m-au ajutat incredibil în dezvoltarea unui tip de rugăciune în care Dumnezeu devine o prezență reală și simțită.” – Tony Campolo, Letters to a Young Evangelical, Basic Books, 2006, p. 31.
Având aceste cunoștințe despre stoicism și alte filosofii elene ne este mai ușor să înțelegem reacția lui Pavel din epistola către coloseni:
„Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, atras de asceză și închinare adusă îngerilor, complăcându-se în lucruri pe care le-ar fi văzut, umflat de o mândrie deșartă, din pricina gândurilor firii lui pământești. […] Dacă ați murit împreună cu Hristos față de învățăturile elementare ale lumii, de ce, ca și cum ați trăi încă în lume, vă supuneți la rânduieli precum: «Nu lua, nu gusta, nu atinge»? Acestea privesc lucruri menite să piară prin întrebuințare și sunt întemeiate pe porunci și învățături ale oamenilor; ele trec drept înțelepciune prin așa-zisa închinare, prin asceză și prin asprimea față de trup, dar nu au nicio valoare împotriva răsfățării firii pământești.” (Coloseni 2:18, 20-23).
Pavel abordează aici o parte din antrenamentul filosofic, mult mai complex în practică și teorie. Însă fiecare exercițiu al acestui antrenament era fără putere împotriva cărnii. De fapt, aceste exerciții filosofice care s-au transformat în discipline spirituale doar gâdilau firea pământească și creau impresia unei evlavii superioare. Dar dacă pentru apostolul care a făcut față acestor spiritualități alternative nu conta nici măcar spiritualitatea ce izvora din legământul de la Sinai, cum să ne așteptăm să vedem la Pavel cea mai mică urmă de acceptare a disciplinelor spirituale?
În ciuda acestui fapt, de la autor la casele de editură și amvoanele bisericilor răsună promisiuni cu privire la puterea pe care o au disciplinele spirituale asupra celor ce se antrenează cu ele pentru primirea harului și refacerea chipului christic. Promisiunile autorilor, caselor de editură și ale pastorilor ce le promovează ca mijloace ale harului vor fi amintite în articolul următor care va analiza scopul hărăzit disciplinelor spirituale în creștinism, după modelul grecesc.
[1] „Disciplinele clasice ale vieții spirituale […] Poate vă întrebați de ce disciplinele prezentate în această carte sunt numite »clasice«. Sunt »clasice« nu pentru simplul fapt că sunt vechi, deși au fost practicate, de-a lungul secolelor, de oamenii sinceri, ci fiindcă ocupă o poziție centrală în viața creștină. Toți învățătorii spirituali au susținut, într-un fel sau altul, necesitatea acestor discipline.” ⤴︎
Augustin de Hipona. Ten Homilies on the First Epistle of John. „Omilia VI” în Accordance Bible Software.
— Anti-Manichaean Writings, „Against the Epistle of Manichaeus Called Fundamental”. V.6 în Accordance Bible Software.
Behr, John. Irenaeus of Lyons: Identifying Christianity. Oxford: Oxford University Press, 2013.
Biblia, Ediția Dumitru Cornilescu Revizuită, SBIR.
Calvin, Jean. Calvin’s Commentary on the Epistle of James. Aberdeen: J. Chalmers and Co., 1797.
— Institutes of the Christian Religion, vol.2. Louisville: The Westminster Press, 1960.
Campolo, Tony. Letters to a Young Evangelical. New York: Basic Books, 2006.
Davy, Marie Magdeleine. Enciclopedia doctrinelor mistice, vol. I. Timișoara: Amarcord, 1997.
Egenter, Richard. „Rabbow, Paul: Seelenführung: Methode der Exerzitien in der Antike. – München: Kösel, 1954. Münchener Theologische Zeitschrift, vol. 7, nr. 4 (1956).
Eck, John. Enchiridion of Commonplaces: Against Luther and Other Enemies of the Church. Michigan: Baker Book House, 1979.
Enlow, Johnny. The Seven Mountain Prophecy. Lake Mary: Creation House, 2008.
Eusebiu de Cezarea. Istoria bisericească. București: Basilica, 2020.
Hadot, Pierre. Philosophy as a Way of Life: Spiritual Exercises from Socrates to Foucault. Oxford: Blackwell Publishers Ltd, 1995.
— Filozofia ca mod de viață: convorbiri cu Jeannie Carlier și Arnold I. Davidson. București: Humanitas, 2019.
Irineu de Lyon. Againts Heresies. Acordance Bible Software.
Iustin Martirul. Dialogue with Trypho. Acordance Bible Software.
Jung, Carl Gustav. Amintiri, vise, reflecții. Bucureşti: Humanitas, 2008.
Krawczuk, Aleksander. The Thirteenth Apostle: Constantine the Great. Mondrala Press, 2024. Kindle Edition.
Liardon, Roberts. God’s Generals: Why They Succeeded and Why Some Failed. Tulsa: Albury Publishing, 1996.
Liebscher, Martin. Jung on Ignatius of Loyola’s Spiritual Exercises: Lectures Delivered at the ETH Zurich, vol. 7. Princeton: Princeton University Press, 2023.
Migne, Jacques Paul. Patrologia Graeca, Tomus LIX, 1862.
Foster, Richard. Disciplinele spirituale: calea maturității creștine. Cluj-Napoca: Discipolul, 2008.
— și Beebe, Gayle. Tânjirea după Dumnezeu: șapte căi ale devoțiunii creștine. Oradea: Casa Cărții, 2009.
Melgosa, Julian. Fără stres. București: Editorial Safeliz și Casa de Editură Viață și Sănătate, 2000. Pentru ediția spaniolă, Sin estrés, 2000, vezi p. 145-148.
Morrison, Alan. The Serpent and the Cross: Religious Corruption in an Evil Age, Birmingham: K&M Books, 1994.
Ortberg, John. Viața pe care ți-ai dorit-o dintotdeauna: Discipline spirituale pentru oamenii obișnuiți. Oradea: Scriptum, 2019.
Wagner, Peter Charles. Apostles Today. Bloomington: Chosen Books, 2012.
— Churchquake!. Ventura: Regal Books, 1999.
— The Church in the Workplace. Ventura: Regal Books, 2006.
Yapko, Michael. „Therapists’ Understanding of Memory” apud. EMS Foundation Newsletter, august-septembrie 1993.
— Trancework: An Introduction to the Practice of Clinical Hypnosis. New York: Routledge, 2012.
