Când creștinismul resimțea intens disonanța produsă de concurența patriarhiilor Romei și Constantinopolului, principale tronuri ecleziale ale Pentarhiei, dedicată pentru a fi vocea lui Dumnezeu, Roma nu s-a lăsat mai prejos înaintea prestigiului în creștere a Constantinopolului.
Caracterul apostolic al tronului episcopal al Constantinopolului a fost acceptat ca un fapt comun în Bizanț începând cu sfârșitul secolului al VII-lea. Credința că scaunul episcopal al Bizanțului a fost fondat de apostolul Andrei a început să se răspândească la sfârșitul secolului al VIII-lea. Legendele despre Andrei circulau tot mai mult și erau crezute. Tot pe atunci, undeva între anii 750 – 850, Roma a produs un alt stâlp de temelie pentru tronul apostolic roman, prin crearea și folosirea, pentru și în numele bisericii, a unuia din cele mai mari falsuri bisericești – Donația lui Constantin, un fals atât de terific încât lucrarea monumentală The Cambridge Medieval History îl numește „piatra de căpătâi a puterii papale” (1913, vol. 2, p. 586).
Nicio copie existentă a acelui act contrafăcut nu este mai veche decât cea de la Paris; manuscrisul Lat. 2777 de la Biblioteca Națională a Franței (datată începutul secolului al IX-lea), iar ceea ce majoritatea cercetătorilor au considerat a fi un citat din acesta de către Papa Adrian, în 778, nu poate fi explicat altfel. Se estimează, așadar, că falsul intitulat Donația lui Constantin a fost realizat între anii 750 – 850. Că Roma era în concurență cu Constantinopolul se știa încă de pe vreme celui de Al Patrulea Conciliu Ecumenic, când papa Leon I cel Mare a refuzat să accepte Canonul 28, care oferea Constantinopolului aceleași privilegii ca Romei, pentru că acesta era acum noua capitală. Așadar, odată cu legenda sfântului Andrei, merge aproape paralel, în aceeași biserică, dar pe latura apuseană, legenda donației lui Constantin.
Nu știm cine a realizat falsul, deși se bănuiește că a fost realizat chiar de cancelaria papală, dar știm pe unii care s-au folosit de el și pentru ce s-au folosit. Voi reveni la ei puțin mai târziu. Este acum momentul să știm ce a donat Constantin și cui i-a făcut donația ce urma peste secole să fie numită „piatra de căpătâi a puterii papale”.
Falsul Constitutum Constantini a fost creat pe baza unei legende ce circula încă din al cincilea secol, despre legătura dintre papa Silvestru I și împăratul Constantin cel Mare. Intenția autorilor falsului a fost de a crea impresia că actul a fost realizat în secolul al IV-lea și este de o importanță deosebită pentru biserică.
Falsificatorii au înălțat în actul creat bunătatea lui Dumnezeu și sfințenia bisericii, înainte de a purcede la realizarea în scris a falsului. Prima parte a donației conține relatarea împăratului Constantin despre vindecarea sa de lepră, instruirea sa în taina creștinismului, botezul său la Roma, toate efectuate de papa Silvestru. Deoarece împăratul a considerat nepotrivit să locuiască în același oraș cu succesorul Sfântului Petru, ne mai spune donația, el și-a mutat reședința la Constantinopol, care a devenit astfel noua capitală a imperiului. A doua parte conține detalii despre darurile făcute papei de Constantin, la patru zile după botezul său: coroana imperială, pe care papa refuză să o poarte, puterea și dominația peste regiunile apusene ale imperiului, pe care papa i le-a dat înapoi, supremație peste cele 4 scaune patriarhale și peste întreaga biserică, drepturi administrative peste toate posesiunile bisericii și dreptul de a pune împărăți în apus, onoare pentru papă ca pentru senatori și așa mai departe. În semn de reverență, Constantin se oferă să slujească papei ca grăjdar, ținând calul papei de frâu.
Tronul episcopal al Romei a fost considerat întâiul dintre toate chiar înainte de Niceea. Dar nici atunci, nici după sinoadele bisericești nu au acordat papei drepturi civile și nici nu l-au pus cap unic al bisericii. Știind aceasta, este ușor de înțeles unde bătea donația lui Constantin.
Prin donarea coroanei se subînțelege în mod clar că, dacă ar fi dorit acest lucru, Silvestru ar fi putut să o poarte și că, prin urmare, Constantinopolul devenise noua capitală doar prin voința și consimțământul Papei. În consecință, Papa putea retrage această permisiune și retransfera coroana de la Constantinopol la Roma: deoarece sediul guvernului imperial era locul unde se păstra coroana imperială. Nu există nicio îndoială că acesta a fost scopul principal al falsificatorului. Falsul era îndreptat clar împotriva Bizanțului și a pretențiilor fratelui lui Petru, Andrei.
Conform istoriei care a ajuns până la noi, prima folosire oficială a falsului de către papalitate a avut incontestabil loc în anul 1054, când Papa Leon al IX-lea se folosește de drepturile acordate de Constantin într-o scrisoare pe care i-a expediat-o patriarhului Constantinopolului, Mihail Celuralie. Sunt presupuneri că donația exista încă din anul 753 și a fost folosită de papa Ștefan al II-lea pentru a-l determina pe regele francilor, Pippin al III-lea (cel Mic), să doneze papalității pământurile pe care le-a cucerit de la lombarzi și care aparținuseră Imperiului Bizantin. Deși nu există documente despre afacerea făcută de Ștefan al II-lea și Pippin, faptul că Pippin a donat papei ceea ce acesta i-a cerut a fost confirmat de fiul său, Charlemagne, în 778. Tot în 778, papa Adrian, măgulindu-l pe Charlemagne prin cuvintele: „în această zi, s-a ridicat un nou împărat foarte creștin, Constantin, prin care Dumnezeu a considerat vrednic să dăruiască totul sfintei biserici a lui Petru”, îi sugera acestuia să țină seama de ce a dat Constantin bisericii și să facă la fel. Împăratul Otto al III-lea a declarat donația un fals, dar biserica nu a recunoscut aceasta decât în secolul al XIX-lea. Nu avem dovezi ale folosirii donației în secolele al IX-lea și al X-lea, nici chiar în controversele religioase dintre Apus și Răsărit. Urban al II-lea a folosit-o însă fără scrupule. Din 1086 actul a intrat în legea canonică, dar nu mulți papi au făcut referire la el. O amintește Inocențiu al III-lea, Grigorie al IX-lea și Bonifaciu al VIII-lea. Prin Donația lui Constantin, biserica a fost lipsită de onestitate mai întâi față de credincioșii ei, iar mai apoi față de oricine altcineva.
Donația a influențat lumea într-o măsură mare și a ajutat papalitatea în chestiunile de dominație teritorială în special. Deși am putea spune că donația a adus papalității mai puține avantaje decât cheile lui Petru, faptul că a fost dovedită a fi un fals de care biserica s-a folosit este o lecție pentru fiecare om care se naște pe acest pământ. Invocarea lui Dumnezeu în acte criminale nu mărturisește despre evlavia invocatorului, ci chiar indică limpede că nu poate fi biserica cea care se folosește de fals.
Dar nu un fals descoperit este periculos, ci cel rămas în uz, care încă servește scopurilor obscure. Prezența unui fals creat de biserică și folosit cu interes indică spre existența altora și spre un obicei. Dumnezeu și biserica sunt instrumentalizate de indivizi și frății pentru a asigura aceleași griji carnale de care are grijă politica sau alte sisteme umane: siguranța, puterea, controlul, extinderea sau dominația fiind unele exemple.
Dacă cineva crede că biserica lui Hristos din secolul al VIII-lea a produs acest fals trebuie să reevalueze, în lumina Scripturii, poziția pe care o are despre biserică. Biserica a cărui cap este Hristos nu se ocupă cu falsuri.
Scene din Donația lui Constantin au fost pictate pe pereții mănăstirii augustiniene fortificate Santi Quattro Coronati. Operele artistice au fost create ca o voce autoritară a bisericii pe fundalul luptelor politice dintre Papa Inocențiu al IV-lea și împăratul roman Frederic al II-lea, proaspăt excomunicat. Frescele au fost menite să sublinieze suveranitatea Bisericii asupra problemelor temporale.
În cele din urmă, folosind istoria, umanistul renascentist Lorenzo Valla a demonstrat că Donația este un fals. Între ani 1439 și 1440, Valla a redactat lucrarea (De falso credita et ementita Constantini Donatione declamatio) care a analizat donația și a demonstrat-o falsă. În urma unor controverse iscate de faptul că a prezentat public că nu crede că apostolii au redactat Crezul celor 12 apostoli, în 1444 Inchiziția începe un proces împotriva lui, după ce a fost acuzat de prelați, găsește 8 acuzații de erezie de care este condamnat, dar este protejat de împăratul Alfonso al V-lea de Aragon și scapă de condamnare și rug.
Pentru tot ceea ce a primit de la Dumnezeu biserica nu are nevoie să producă falsuri și să se folosească de ele. Făgăduințele divine sunt Cuvântul lui Dumnezeu, iar Cuvântul este putere și împlinire. Pentru tot ceea ce Dumnezeu nu a dat bisericii, cum ar fi dominație temporală, orice încercare de a demonstra dominația este o demonstrație finală că nu biserica lui Hristos emite astfel de pretenții.
