Partea înălțătoare și nobilă a creștinismului este că fiecare creștin, al fiecărei generații de oameni, poate și trebuie să reia personal Textul Scripturilor, până la fiecare yōd[1], pentru a pătrunde fiecare gând al acestora ca și cum în momentul citirii ar fi fost scrise pentru prima dată pentru mântuirea lui. Nu doar responsabilitatea pentru mântuirea propriului suflet, ci și cea pentru aproapele său, îl îndatorează să cunoască Scriptura pentru a se asigura că transmite mai departe doar Cuvântul care dă viața, nu propriile cuvinte lipsite de putere și viață. Creștinul bisericii lui Hristos se asigură că tinerii acestei bisericii nu primesc, pentru a transmite mai departe, o tradiție în care nu au săpat cu responsabilitate; acesta îi educă să primească numai după cum stă scris, prin înălțătoarea și nobila cercetare a Textelor unde sunt scrise cuvintele vieții veșnice. Creștinul oricărei alte biserici, pe de altă parte, se asigură că tradiția acesteia este dusă mai departe neschimbată sau, în anumite cazuri, adaptată după necesități.
Poporul despre care Dumnezeu spusese: „[…] pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viața ta” (Isaia 43:4, VDC) ne stă ca pildă. Atașamentul pe care îl avea pentru învățătura care i-a fost transmisă, ca adevăr a Scripturii, din generație în generație și pentru identitatea impregnată în conștiință sa era de neclintit, chiar în fața descoperirilor oferite de Cuvântul întrupat, de adevărul absolut, de cel ce inspirase Scriptura și care venise să o împlinească.
Isus Hristos a murit pe cruce ca Împărat al iudeilor. Aceasta i-a fost vina și, de asemenea, titlul scris deasupra capului pe o pancartă[2] în ebraică, latină și greacă (Matei 27:37; Marcu 15:26; Luca 23:38 și Ioan 19:19). Inscripția cerută de Pontius Pilatus, „Acesta este Isus Hristos, Împăratul iudeilor”, nu sugerează o ironie din partea prefectului roman. Ar trebui să avem dovezi serioase că guvernatorul provinciei Iudeea s-a coborât în actul și procesul judecății lui Hristos la nivelul unui om de rând și, prin această inscripție, a ironizat moartea lui Hristos și declarația Sa că este Împărat, așa cum au făcut soldații romani după ce a fost dat în mâinile lor pentru execuție. Prefectul nu l-a găsit vinovat în urma judecății, fapt comunicat atât reprezentaților sinedriului, cât și poporului (Ioan 18:38, 19:4, 6; Matei 27:24; Luca 23:4). Pe Pontius Pilatus nu l-a deranjat pretenția lui Isus că este Împărat și nu L-a văzut ca o amenințare pentru Tiberius, așa cum insinuau preoții făcând lobby pentru interesele lor perfide. Soția sa l-a avertizat să nu se implice în intriga sinedriului, iar Pilatus a căutat să găsească o cale prin care să-L elibereze (Ioan 19:12), și ar fi făcut aceasta dacă nu i-ar fi fost amenințată cariera de către iudei. Eliberarea unuia care se declara împărat era interpretată de liderii iudei ca o trădare a cezarului (Ioan 19:12), nu pentru că erau supuși fideli ai acestuia, ci pentru că religia pe care și-o făuriseră le permitea compromisul și se simțeu liberi să forțeze mâna lui Pilatus pentru a-și vedea realizate planurile. Pilatus nu a dorit să fie pârât înaintea lui Tiberius de elita religioasă a iudeilor, mai ales că pretenția lui Isus că este Împărat era cunoscută pretutindeni în Palestina. Teama care l-a cuprins atunci când a aflat de la preoți că Isus s-a declarat Fiul lui Dumnezeu a fost înlocuită cu teama de politicienii religiei iudaice (Ioan 19:7-8 conform v. 13). Chiar și așa, Pilatus se referă la Isus înaintea poporului ca Împăratul lor, iar ca ultimă poziție a sa – că este nevinovat de ceea ce face – prefectul pune vina și titlul lui Isus pe o pancartă: „Acesta este Isus, Împăratul iudeilor”. El este cel despre care au vorbit Zaharia, Simeon, Ana și mai apoi Ioan Botezătorul, ca de altfel legea și profeții – Scriptura –, iar acum pancarta lui Pilat. Împărăția lui Isus nu este altceva decât țara promisă lui Avraam, Isaac și Iacov, mai apoi urmașilor lor, lui David, Solomon, Isaia, Daniel, Ezechiel și așa mai departe – singura patrie (sau împărăție, sau țară) promisă vreodată de Dumnezeu vreunui om.
Însă, stăpâniți de visul tradiției pentru o patrie temporală, transmis în conștiința și identitatea națională a iudeilor, evreii nu au văzut în Hristos jertfa care confirmă legământul avraamic și nici că el este Sămânța căreia i se făcuse făgăduința, așa cum avea să vadă mai târziu Pavel, apostolul lui Hristos:
„Fraților, ca om vorbesc; chiar și testamentul întărit al unui om nimeni nu-l nesocotește, nici nu-i mai adaugă porunci. Iar făgăduințele au fost rostite lui Avraam și sămânței lui; nu zice: și sămânțelor, ca de mai mulți, ci ca de unul: și sămânței tale, Care este Hristos. Și aceasta zic: Legea, care s-a făcut după patru sute treizeci de ani, nu desface, ca să desființeze făgăduința, un testament mai dinainte întărit de Dumnezeu întru (în) Hristos. Căci dacă din Lege este moștenirea, nu mai este din făgăduință; dar lui Avraam prin făgăduință i-a dăruit Dumnezeu.” (Galateni 3:15-18, Noul Testament, traducerea Mănăstirii Vatoped).
Dacă înțelegem, asemenea apostolului Pavel, că Isus este Sămânța din făgăduințele avraamice și Cel prin care Dumnezeu a ratificat legământul avraamic – promisiune unei singure patrii; patria cerească a cărui Împărat este Hristos – ne va fi mai ușor să urmărim raționamentele din epistolele apostolului și lucrarea pentru care a suferit atât de mult din partea iudeilor, dar și a neamurilor. Dacă înțelegem, asemenea apostolului, că niciunul dintre cei ce au trăit credința în perioada Scripturii nu a primit ce i-a fost făgăduit, pentru că toți vor primi în același timp cu noi patria promisă, ne va fi mai ușor să urmărim în epistolele sale evanghelia, ca solie a Împărăției lui Israel, și să nu fim nevoiți să ne întrebăm, așa cum au făcut mulți cu onestitate, dacă Hristos a predicat sau nu evanghelia. Sau, să declarăm că Isus nu a predicat niciodată evanghelia ca Pavel, așa cum fac alții, sau să nu vedem că evanghelia noastră nu se regăsește în cuvintele lui Isus și să nu adresăm întrebarea: De ce?
„8Prin credință Avraam, când a fost chemat să plece într‑un loc pe care urma să‑l ia drept moștenire, a ascultat și a plecat fără să știe încotro merge. 9Prin credință a peregrinat el prin țara făgăduinței ca printr‑un ținut străin și a locuit în corturi ca Isaac și Iacov, care erau moștenitori împreună cu el ai aceleiași făgăduințe. 10Căci el aștepta cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu. […] 13În credință au murit toți aceștia, fără să fi primit lucrurile făgăduite; doar le‑au văzut de departe, le‑au salutat și au mărturisit că sunt străini și călători pe pământ. 14Cei ce vorbesc astfel dau de înțeles că sunt în căutarea unei patrii. 15Dacă le‑ar fi stat gândul la cea din care ieșiseră, ar fi avut vreme să se întoarcă. 16Dar ei își doresc o patrie mai bună, adică una cerească. De aceea lui Dumnezeu nu‑I este rușine să Se numească Dumnezeul lor, căci le‑a pregătit o cetate. […] 39Toți aceștia, deși au fost apreciați pentru credința lor, n‑au primit ce le fusese făgăduit, 40căci Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârșire fără noi.” (Evrei 11:8-10, 13-16, 39-40, EDCR).
Apostolii au fost trimiși ca martori (Fapte 1:8) în lume, pentru a face ucenici (Matei 28:19) predicând evanghelia Împărăției lui Israel (Matei 24:14). În lucrarea sa apostolică, la care fusese chemat de însuși Hristos, Pavel nu a primit o altă evanghelie, ceea ce înseamnă că bisericile plantate de el au fost ridicate prin predicarea evangheliei împărăției lui Israel. Prezbiterilor din Efes le-a spus: „Și acum, știu că voi, toți cei în mijlocul cărora am umblat propovăduind Împărăția [lui Dumnezeu], nu‑mi veți mai vedea fața.” (Fapte 20:25, EDCR), iar bisericii din Corint i-a spus: „Fac totul pentru Evanghelie ca să am și eu parte de ea.” (1 Corinteni 9:23). Așadar, Pavel a umblat propovăduind Împărăția și făcând totul pentru evanghelia Împărăției.
Remarca lui Luca, de la sfârșitul cărții Faptele apostolilor, că Pavel „propovăduia Împărăția lui Dumnezeu și‑i învăța pe oameni despre Domnul Isus Hristos” (Împăratul), nu trebuie să rămână neobservată. Creștinismul și-a petrecut prea mult timp discutând evanghelia Bizanțului, transpusă în națiunile creștine care i-au urmat, cum de altfel și-a petrecut prea mult timp dezbătând evanghelia Apusului și a națiunilor creștine care i-au urmat. Apoi, în preocupările acestea a apărut Reforma Protestantă și urmările acesteia în întreaga lume. Desigur, nu au lipsit preocupările pentru statul Israel, construirea celui de al treilea templu, refacerea preoției levitice ș.a.m.d. De-a lungul secolelor creștine, Pavel nu a fost citit în contextul său – lucrarea sa de predicare a Împărăției lui Israel și a evangheliei acesteia –, ci în contextele create în interiorul creștinismului, chiar de acesta. Și, de cele mai multe ori s-a făcut teologie negativă, iar cele mai importante doctrine ale bisericilor au apărut din această teologie negativă. O parte a teologiei s-a dezvoltat ca reacție împotriva iudaismului, alta împotriva gnosticismului, alta împotriva neînțelegerilor, alta ca urmare a măririi distanței dintre Răsăritul și Apusul bisericii, alta ca reacție la apostazia Apusului etc. Este timpul să-l citim pe Pavel altfel; așa cum a fost el citit de destinatarii epistolelor sale: păgâni, cetățeni greci și romani ai cerului, frați de la Ierusalim sau chiar de cei pe care el îi numea pseudofrați[3].
Cum a fost citit Pavel înainte de părinții apostolici și bisericești, greci sau latini, înainte de Augustin, Luther și Calvin? Aceasta este întrebarea la care vom răspunde de aici înainte.
Nu cred că mai poate fi posibil să-l cuprindem pe Pavel și pe Hristosul său făcând ceea ce s-a tot făcut până acum; în special mă refer la teologie negativă și tensiuni intra și inter-confesionale, dar nu numai. Pentru aceste prelegeri și pentru a răspunde la întrebare nu voi face referire la conflictele dintre ortodoxie și catolicism sau între protestantism și primele două. Dacă nu putem discuta sau dezbate evanghelia paulină independent de conflictele și schismele care au dominat istoria creștinismului, nu vom discuta sau dezbate niciodată evanghelia aceasta a Împărăției, ci doar vom pune în contrast înțelegerile noastre limitate și confuze despre evanghelie și vom alimenta conflictele creștinismului, pe care le vom înmâna mai departe copiilor noștri.
Din cauza unor teorii și metodologii greșite (sau aplicate greșit) de interpretare a Scripturii, cum ar fi alegoria, dispensaționalismul, tipologia, filosofia, scolastica ș.a.m.d., creștinismul, cu bogata sa colecție de interpretări, nu construiește plecând de la nucleul lucrării lui Pavel, ci paralel, folosind terminologia paulină, dar nu esența și natura mesajului său – evanghelia împărăției lui Israel. Astfel, evanghelia paulină suferă transformări semnificative în mesajul creștin și își pierde natura, esența și sensul. Accentul va fi pus de creștini, aproape predominant, pe tipul de teologie, doctrina acesteia și pe structura administrativ-ecleziastică care îi conferă individului o anumită identitate. Însă creștinul nu trebuie să uite că evreii au renunțat la Hristos pentru identitatea pe care le-o conferea apartenența naturală de Avraam-Israel, învățătura de la templu și sinagogi, și structura sinedriu-preoție. La Hristos este cel mai ușor să renunți, în timp ce ai convingerea absolută că ești credincios lui Dumnezeu și Scripturii. Este adevărat că astăzi există un tip de creștinism care nu mai ține la identitate și la doctrină, ceea ce permite un dialog pașnic, dar acesta este „emasculat” și, astfel, lipsit de profunzime teologică și nu poate deschide perspective pentru evanghelie.
Abordarea pe care o am în această serie este menită să ajute creștinii, care pot participa împreună la proiecte sociale, dar nu pot să aibă același creștinism, să dea o direcție familiilor creștine mixte în care soții și-au acceptat diferențele în doctrină și apartenența de o biserică, dar nu știu cum să-și educe religios copiii și în care biserică; să dea un sens al nordului celui ce este în căutarea unei biserici și nu știe pe care să o aleagă.
Ceea ce am scris în prelegerile anterioare a așezat cadrul pentru ceea ce va urma. Importanța pe care o au epistolele pauline, prin conținutul lor, și motivele pentru care trebuie să îl studiem pe Pavel, atinse în prima prelegere, împreună cu descrierea visului iudaic cu privire la împărăția lui Israel au creat o parte a cadrului pentru prelegerile care urmează. Ceea ce afirm în următorul paragraf este concluzia primelor două prelegeri și teza tuturor prelegerilor din această serie. Evident, această concluzie are nevoie de elaborare.
Importanța epistolelor pauline derivă din conținutul și mesajul lor. Așa cum am văzut, apostolul propovăduia Împărăția lui Israel și evanghelia acesteia, și învăța despre Hristos. Veștile bune predicate de Pavel nu trebuie înțelese separat de Împărăția lui Israel și Împăratul ei deoarece evanghelia este despre Împărăție și Împărat. Conform lui Pavel, un om al Scripturii, evanghelia i-a fost predicată lui Avraam atunci când i s-a spus că toate familiile pământului vor fi binecuvântate în el și în Sămânța sa, binecuvântare rostită atunci când a fost chemat să plece din Ur spre o țară care urma să-i fie arătată (Galateni 3:8 conform Geneza 12:1-3). Apostolul ne spune că evanghelia a fost predicată ulterior urmașilor lui Avraam la ieșirea din Egipt (Evrei 4:2), atunci când au fost scoși din țara robiei (Egipt și Canaan[4]) pentru a merge spre patria făgăduită părinților lor, dar pe care aceștia nu au primit-o. Țară făgăduită lui Avraam și Seminței lui – Isus Hristos (Galateni 3:16) – a fost patria cerească (Evrei 11:10) a noului pământ pe care o va primi la înviere (Geneza 15:8 conform v. 15). Împăratul acestei patrii este Mare Preot, este Domnul Isus Hristos (Evrei 6:20-7:1). Patria făgăduită lui Avraam și spre care toți oamenii credinței au privit îmbrățișând-o, dar murind fără să o primească (Evrei 11:13-14), este o țară pe care nu o pot moștenii carnea și sângele, adică oamenii născuți, dar nenăscuți de sus (1 Corinteni 15:50). Putrezirea nu poate moștenii neputrezirea, iar patria făgăduită lui Avraam, Isaac și Iacov a fost patria neputrezirii. Oamenii care nu vor putrezi deloc și cei care vor scăpa de putrezire, prin înviere, sunt cei ce au primit prin credința lui[5] Isus Hristos neprihănirea lui Dumnezeu (Romani 4:13-14 conform Romani 3:21) și vor moșteni țara ca moștenitori ai lui Avraam, prin Hristos (Galateni 2:29 conform Efeseni 1:11).
Ceea ce învață Pavel despre evanghelie nu ia formă corectă și completă în niciuna din teologiile facțiunilor creștinismului și nu se regăsește nici în teoria misiunilor evreiești sau islamice. Aceasta ne arată că nu numai evreii au înțeles greșit natura Împărăției lui Israel, ci și creștinii, și islamiștii, de asemenea.
În epistolele sale, Pavel corectează visul iudaic indicând că Împărăția făgăduită de Dumnezeu lui Avraam – și prin el ca profet, și cu fiecare sol profetic al Scripturii –, este lumea noului pământ; nu o împărăție temporală, așa cum o vedea și o visa iudaismul. Pavel predică aceeași evanghelie ca Hristos – evanghelia Împărăției. Astfel, vestea bună a acestei împărății străbate toată Scriptura, iar apoi este prezentată în scrierile care compun Noul Testament, începând cu apostolul Pavel. Hristos s-a născut pentru a fi Împăratul Împărăției lui Israel, o împărăție care nu este din lumea aceasta. Creștinismul a preluat interpretarea iudaismului, că Dumnezeu a făgăduit lui Avraam și Seminței lui o țară temporală, și a căutat să alegorizeze această țară, aplicând o tipologie între o făgăduință temporală și una spirituală, între un Israel temporal și unul spiritual, între o țară geografică și una cerească, între un paște real și unul spiritual. Mesajul teologic al creștinismului a pierdut prin aceasta din sensul, esența și natura evangheliei și s-a împărțit în mai multe evanghelii care identifică și definesc astăzi marile părți ale creștinismului ca ortodoxia, catolicismul, protestantismul și orientările teologice ca théōsis, arminianismul, calvinismul, legalismul ș.a.m.d. Explicațiile cu privire la evanghelie care sunt prezentate de aceste confesiuni sunt considerate de ele a fi evanghelia, iar orice altă prezentare a veștilor bune, realizată de alți creștini, este considerată erezie și viceversa.
Cărțile Noului Testament nu au fost scrise cronologic în ordinea în care sunt redate în Biblie. Nu știm și nu putem specifica cu exactitate anii în care au fost redactate toate, dar putem presupune anumite intervale. Pavel este primul care a început să scrie despre evanghelia Împărăției lui Israel și despre Hristos ca Împărat, Galateni fiind prima sa epistolă. Evangheliștii vin ulterior și ne oferă informații care să completeze evanghelia pe care, deja, Pavel o clădea în sinagogi, case sau adunări publice și o întărea prin epistole. Împăratul și Împărăția lui Israel din evanghelii sunt sinonime Seminței lui Avraam și Împărăției neputrezirii din epistolele pauline.
Sugestia care, frățește, trebuie făcută fiecărui credincios, indiferent de confesiunea și mărturisirea sa de credință, este să acorde atenție cadrului în care Pavel scrie, precum și mesajului pe care apostolul îl transmite cu privire la Împărăția lui Israel și moștenirea acesteia atât de evrei, cât și de creștini; toți fii ai lui Avraam prin credință. Pentru că fiecare creștin s-a născut sau a fost făcut creștin într-un mediu deja predefinit, acesta a primit deja toate instrumentele care îi definesc convingerile. Postmodernismul permite și facilitează accesul la alte medii deja predefinite, iar convertirea unui creștin dintr-un mediu predefinit la un altul, tot predefinit, se face ușor. Provocarea pe care o lansez este ca Pavel să fie studiat în afara oricărui mediu confesional, predefinit și predeterminat. Nu este ușor, dat nu este imposibil. Rezultatele vor surprinde. Poate că e nevoie să recunoaștem, mai întâi, că evanghelia noastră poartă o anumită amprentă, lăsată de conjuncturile în care s-a dezvoltat. Poate că e nevoie să recunoaștem, mai întâi, că evanghelia noastră nu e scrisă negru pe alb în cuvintele cu roșu ale lui Isus din Biblii, și nici în cuvintele lui Pavel, ca mai apoi să putem distinge amprenta omului lăsată pe evanghelie. Evident că trebuie să vedem această amprentă omenească asupra evangheliei prin munca titanică și sinceră depusă, precum și prin sacrificiul făcut, care au construit teologia bisericilor din expresiile lui Isus și argumentele și expresiile lui Pavel. Apoi, să ne întoarcem cu umilință spre narațiunea Scripturii, semnificativ diferită de poveștile care ni s-au spus la cateheză. O întrebare la care nu vom căuta răspuns aici, dar care trebuie să primească atenție este: Când și cum s-a transformat evanghelia lui Isus Hristos despre Împărăția lui Israel în evanghelia justificării, îndumnezeirii, cooperării divino-umane, théōsis sau alte forme bisericești de prezentare a ei?
Pavel, așa cum nu l-am cunoscut niciodată, este o provocare pentru a descoperi veștile bune, așa cum nu le-am cunoscut niciodată, și pe Hristos, așa cum nu l-am cunoscut niciodată – Pavel și Hristosul său, altfel decât am aflat până acum prin expunerile creștinismului despre théōsis, îndreptățire, sfințire, asceză, discipline și exerciții spirituale, ș.a.m.d.
Evanghelia paulină nu iese din cadrul lansat de Mântuitorul în cei trei ani și jumătate de predicare în Palestina, când aducea veștile bune ale împărăției Sale. Totuși, unii creștini evanghelici au adresat o problemă și au întrebat: A predicat Hristos evanghelia, așa cum a predicat-o Pavel? Îți pare că evanghelicii au remarcat că există în teologia lor un dezechilibru; în sensul că viața și învățătura lui Hristos din evanghelii ocupă un loc sudsidiar[6] evangheliei îndreptățirii prin credință (justificării) din epistolele pauline. Ei știu că împărăția care vine nu este o temă centrală a predicării evanghelice atunci când se discută evanghelia, iar când este amintită, este subsidiară temei fundamentale evanghelice – justificarea (îndreptățirea). Astfel, evanghelicii au remarcat corect că dacă apelezi la un evanghelic să definească evanghelia, el îți va vorbi despre îndreptățirea aleșilor, nu despre împărăție. Însă Isus a vorbit despre împărăția când a predicat evanghelia. Totuși, deși ceva îi determină să răspundă la această întrebare, nu există niciun indiciu că ar sesiza adevăratele motive care ridică întrebarea.
Chestiunea ar trebui ridicată nu numai de evanghelici, ci și de celelalte ramuri ale creștinismului. Bradley Nassif, un profesor ortodox, a afirmat deseori în activitatea sa teologică că în tradiția ortodoxă credincioșii au fost sacramentalizați[7], însă nu evanghelizați. Un ortodox trebuie să se întrebe dacă Hristos a propovăduit la fel ca el atunci când a predicat evanghelia Împărăției. Catolici ar putea să vadă că educația fundamentală a bisericii lor în ceea ce privește evanghelia este papală și să se întrebe dacă Isus a învățat aceasta ca parte a evangheliei. Sunt convins că toți ar răspunde: Da, Isus a predicat aceeași evanghelie ca Pavel, ca noi. Dar un astfel de răspuns nu justifică întrebarea și semnalele care au lansat-o. Este privilegiul fiecărui creștin din generația de astăzi să descopere evanghelia din Scriptură, ca și cum vestea bună ar fi ieșit acum de sub tipar.
În lumea evanghelică, dezechilibrul dintre ceea ce evangheliile ne spun că a predicat Hristos (Împărăția, a doua venire, dreptate socială) și ceea ce creștinii cred că a predicat Pavel (îndreptățirea prin credință, ca exemplu) este nu doar vizibil, ci chiar strigă în gura mare, iar răspunsul „Da” nu ne oferă soluția. La fel este oriunde am privi în marea diversitate de opinii creștine.
„17Să nu credeți că am venit să desființez Legea sau Profeții; am venit nu să desființez, ci să împlinesc. 18Adevărat vă spun: câtă vreme vor dăinui cerul și pământul, nu va trece nicio iotă[8] sau frântură de literă din Lege înainte ca toate să se fi împlinit. 19Așa că oricine va strica fie și una din aceste porunci mărunte și‑i va învăța pe oameni astfel va fi considerat cel mai mic în Împărăția cerurilor, dar oricine le va împlini și‑i va învăța pe alții la fel va fi considerat mare în Împărăția cerurilor. 20Căci vă spun: dacă dreptatea voastră nu o va întrece pe cea a cărturarilor și a fariseilor, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor!” (Matei 5:17-20, EDCR).
În aceste cuvinte, din predica de pe munte, Hristos declară că lucrarea Sa este aceea de a împlini legea și profeții. Dar ce a spus prin aceasta? În ce sens lucrarea Sa de predicare a veștilor bune împlinesc legea și profeții? În ce fel îl împlinește pe Moise sau Isaia, de exemplu? Pavel afirmă că nu legea și litera ei conferă neprihănirea, ci legea și profeții mărturisesc, deopotrivă, despre o neprihănire pe care o dă Dumnezeu omului prin credință (Romani 3:20-22). Ce legătură este între Hristos și împărăția Sa, și apostolul Său, Pavel? Clădește Pavel pe profeți?
Conform raportului lui Luca, Pavel a fost ales de Hristos pentru a duce numele Lui „înaintea neamurilor, a împăraților și a fiilor lui Israel” (Fapte 9:15). Și chiar dacă nu am fi avut Descoperirea (Apocalipsa 19:16) dată lui Ioan, ucenicul iubit, pe Patmos, tot am fi înțeles Numele Lui ‑ Împăratul. Pavel a fost transformat de Dumnezeu, adică a fost născut de sus, dintr-un fariseu, activist feroce în vederea instaurării visului iudaic pentru împărăția temporală a lui Israel, într-un urmaș al lui Avraam și moștenitor al patriei cerești promise acestuia. De aceea, în arestul său din Roma, Pavel predica Împărăția și pe Hristos fără teamă. Hristos a lucrat atunci prin Pavel pentru a împlini legea și profeții. Hristos predica atunci prin Pavel evanghelia Împărăției. Prin cine lucrează acum? Evanghelia cărei biserici este evanghelia împărăției? Unii evanghelici sesizează o disonanță între ceea ce consideră ei a fi evanghelia și predicarea despre împărăție a lui Hristos, iar unii ortodocși și catolici deplâng și ei biserica lor. Cu toții însă ar trebui să ne adresăm întrebarea: Este evanghelia bisericii mele, evanghelia Împărăției lui Israel?
Sfatul Mântuitorului, dat pe munte în cadrul uneia dintre cuvântările Sale despre Împărăție: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea (neprihănirea) Lui, și toate acestea vi se vor da pe deasupra!” (Matei 6:33, EDCR) are și astăzi aceeași semnificație ca atunci. Când îl auzeau pe Hristos vorbind despre Împărăție, evrei înțelegeau că vorbește despre patria făgăduită lui Avraam, Isaac și Iacov, dar o considerau temporală. El vorbea, într-adevăr, despre Împărăția făgăduită celor trei patriarhi și Seminței lor, adică Lui, dar le atrăgea atenția că este cerească, nu temporală, din altă lume, nu de aici. Cititorul postmodern al Scripturii trebuie să caute împărăția lui Dumnezeu, făgăduită lui Avraam, Isaac și Iacov, și neprihănirea lui Dumnezeu; nu altceva. Țara făgăduinței era pentru cei săraci în duhul (v. 3), pământul făgăduinței (lumea promisă lui Avraam – Romani 4:13) era pentru cei blânzi (v. 5), împărăția cerurilor este pentru cei persecutați pentru neprihănire (v. 10), pentru cei ce împlinesc legea și profeții (v. 19), pentru cei ce nu au o neprihănire a formei exterioare și a obiectului (v. 20). Când creștinii citesc acest sfat, ei cred că este vorba despre o împărăție care va fi instaurată pe tărâmul spiritual, pentru care patria făgăduită lui Avraam a fost doar un tip.
Astfel de cuvinte au atras atenția poporului, care a rămas uimit de învățătura lui Isus, dar au atras și atenția liderilor spirituali care au înțeles că învățătura Lui era diferită de teologia construită de-a lungul secolelor de strămoșii lor. Evanghelia Împărăției a fost atunci în luptă deschisă cu tradiția unui popor zelos pentru Dumnezeu, pentru ceea ce primise de la părinți și care aștepta instaurarea împărăției. Nu este de mirare că Pavel făcea prăpăd în rândul bisericii care începuse să înțeleagă câte ceva despre natura Împărăției, dar nu încă totul.
Evanghelia paulină a Împărăției prezintă moștenirea Împărăției lui Israel, i.e. a țării făgăduite lui Avraam, Isaac și Iacov, în termenii credincioșiei lui Dumnezeu față de făgăduința însoțită de jurământ înaintea lui Avraam și a credinței noastră în acea promisiune confirmată în Hristos – Garantul, Sămânța. Prin aceasta, Pavel concentrează solia sa astfel: Pentru a fi în biserică, adică în Împărăție, trebuie să fii în Hristos. Bisericile noastre îl reinterpretează pe Pavel astfel: Pentru a fi în Hristos, în Împărăție, trebuie să fii în biserică. Însă tezele acestea nu se pot inversa. Nu doar creștinismul răsăritean sau ortodox afirmă că nu-L putem avea pe Dumnezeu ca Tată, dacă nu avem biserica ca mamă, ci chiar unele dintre cele mai renumite confesiuni protestante. Dar, cum nu este nimic nou sub soare, acest nărav creștin este o reiterare a viziunii iudaice despre locul altor neamuri în împărăția visului lor. Cu greu au scăpat chiar și ucenicii de educația primită, nu doar Sabat de Sabat, ci cu fiecare prilej posibil, și care le-a inundat conștiința.
Pentru a-l pregăti pe Petru să predice evanghelia păgânilor, Dumnezeu i-a dat de trei ori aceeași viziune, spunându-i să nu numească necurat ceva de Dumnezeu a curățat – era vorba de cei la care urma să fie chemat. Însă Dumnezeu nu a dat această viziune întregii biserici. Când frații au aflat că Petru a intrat în casa unui păgân s-au cutremurat și i-au cerut socoteală. Petru, lăsat fără posibilitate de a se eschiva de viziunea repetată și de coborârea Duhului Sfânt peste cei ce auziseră predicarea sa, i-a botezat și a oferit explicațiile necesare fraților smintiți de acțiunile sale. Frații nu știau că Corneliu nu mai era păgân, ci cetățean cu sfinții în Împărăția lui Israel. Ciudat, nu? Centurionul care asigura de la Caesarea Maritima[9] stabilitatea stăpânirii romane peste Ierusalim, cetatea Marelui Împărat, primise făgăduința avraamică[10] a Duhului Sfânt și era cetățean cu ei ai Împărăției? Într-adevăr ceva uimitor!
Evreii nu ar fi trebuit să fie uimiți. Uimirea lor este o dovadă că nu au înțeles evanghelia vestită lui Avraam, Isaac și Iacov. Pavel aduce lămuriri neamurilor și evreilor. Nu toți cei ce se pogoară din Israel sunt Israel (Romani 9:6), fiii lui Avraam sunt cei ce au credință în Cuvintele lui Dumnezeu (Galateni 3:7 conform Romani 10:17), patria făgăduită lui Avraam și moștenită de el și fii săi, în Hristos, este patria cerească (Evrei 11:10 conform Galateni 3:29), cetățenia este una cerească, nu temporală (Efeseni 2:12 conform Filipeni 3:20).
În epistolele sale, Pavel redă cu mai multe detalii constatarea lui Iacov din timpul întâlnirii de la Ierusalim:
„13Fraților, ascultați‑mă! 14Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu s‑a uitat să‑Și ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său. 15Și cu faptul acesta se potrivesc cuvintele profeților, după cum este scris: 16«După aceea, Mă voi întoarce și voi ridica din nou lăcașul prăbușit al lui David, îi voi zidi iarăși dărâmăturile și‑l voi înălța la loc, 17pentru ca și ceilalți oameni să‑L caute pe Domnul, și toate neamurile peste care a fost chemat Numele Meu, zice Domnul, care face aceste lucruri 18cunoscute din veșnicie.»” (Fapte 15:13-18, EDCR).
Dacă cortul lui David, adică împărăția lui Israel, este ridicat prin chemarea neamurilor la pocăință, iar cetățenia lor este cerească, nu este suficient de clar că Împărăția lui David trebuia să fie una cerească? Evreii au avut nevoie să fie treziți din visul lor. Aceasta a fost pentru ei chemarea la pocăință pentru că împărăția cerurilor este aproape. Neamurile au fost chemate să cunoască făgăduința împărăției și să se pocăiască în vederea stabilirii acesteia.
În acest context predică Pavel, apostolul lui Hristos, evanghelia Împărăției lui Dumnezeu. În acest context introduce el termenul îndreptățit (justificat), pentru a arăta cum poate Dumnezeu să primească în Împărăția Sa pe păcătoși. Cum intri în ea? Pe ce bază ești acceptat? Ce se întâmplă cu păcatul și ce este el? Dar cu moartea venită prin păcat? Cum poți stăpâni veșnic o țară veșnică? Acestea, precum și alte întrebări nu pot să primească un răspuns corect decât dacă sunt adresate și se răspunde le ele în contextul Împărăției lui Israel, patria cerească promisă lui Avraam, Isaac, Iacov și seminței lor, adică Hristos.
Dumnezeu a oferit păgânilor pocăința (Fapte 11:18) pentru a împlini față de ei promisiunea făcută lui Avraam, când i s-a predicat evanghelia și neprihănirea credinței (Galateni 3:8): „toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:3).
Note de subsol:
[1] . Cea mai mică literă a alfabetului ebraic (י), la care făcea referire Isus în predica de pe munte. ⤴︎
[2] . Termenul τίτλον (titlos) derivă din latină și înseamnă titlu (de carte), inscripție, placardă, pancartă. ⤴︎
[3] . Lb. gr. ψευδάδελφος (pseudadelphos); în Galateni 2:4. ⤴︎
[4] . Pentru un studiu despre aceasta vezi videoul Cât timp au stat evreii în Egipt? – https://youtu.be/XsontbRYbRI ⤴︎
[5] . „πίστεως °Ἰησοῦ Χριστοῦ” din Romani 3:22 se traduce prin „credința lui Isus Hristos” în KJV, ISV, NET, Darby, AFV, WBT, LSV, YLT, SLT, DRB, Catholic Public Domain Version, Godbey. Traducerea Lamsa redă expresia la fel. ⤴︎
[6] . Care se adaugă ca element secundar evangheliei, fără a fi parte a acesteia. ⤴︎
[7] . Educarea în cele șapte taine bisericești (botezul, nunta, spovedania, mirul, împărtășania, hirotonirea și maslul). ⤴︎
[8] . Lb. gr. ἰῶτα (iōta) ce desemnează litera yōd. Vezi nota de subsol 1. ⤴︎
[9] . Caesarea Palaestinae sau Caesarea Stratonis a fost un oraș-port construit de Irod cel Mare pentru Roma între anii 22 – 10 î.Hr. Orașul întrunea pe deplin caracteristicile unui oraș grecesc și a primit numele în cinstea primului împărat roman – Cezar Augustus (lat. Imperator Caesar Divi Filius Augustus). Când Imperiul Roman a anexat Iudeea în anul 6 d.Hr., Cezarea a devenit reședința guvernatorilor romani (inclusiv al procuratorului Pontius Pilatus) și astfel locul tronului roman care stăpânea Iudeea, de unde se desfășurau activitățile militare și comerciale ale imperiului. ⤴︎
[10] . Conform Galateni 3:14. ⤴︎
