Pavel, văzut prin ochii tradițiilor creștine
Fie că vrem, fie că nu Pavel este o persoană care trebuie să prezinte interes pentru creștinism... și reprezintă, dar din nefericire predominant academic și nu pentru firul ierbii, adică pentru creștinul din strană sau băncile și scaunele bisericilor. Concluziile teologice sunt înmânate, într-adevăr, la firul ierbii, dar nu sunt primite în general așa cum iudeii din Berea au primit cuvântările directe ale lui Pavel – „Aceștia erau mai deschiși la minte decât cei din Tesalonic. Au primit cuvântul cu toată bunăvoința și cercetau Scripturile în fiecare zi ca să vadă dacă lucrurile erau așa cum li se spunea.” (Fapte 17:11, EDCR). Descrierea iudeilor bereeni de către doctorul Luca, prin cuvintele din EDCR, „mai deschiși la minte”, care traduce grecescul „εὐγενέστεροι” (născut într-o familie bună, de rang înalt) ne indică noblețea, calitatea aleasă a celui ce deschide Scripturile pentru a vedea dacă ce i se spune este așa. Dacă Pavel era verificat cu Scriptura de simplii evrei din Berea, cu atât mai mult ar trebui verificați comentatorii lui (părinți apostolici sau bisericești, precum și oricare alții); dacă există noblețe și deschidere de minte. Adică, evreii aceia nobili, cu mintea deschisă judecau ei Textul Sacru și constatau că Pavel este pe Text. Nu știu cum ar putea cineva, care se identifică creștin – excepție făcând cazul prevalenței identității confesionale, pe care o văd des mai puternică decât identitatea dată în Hristos –, să nu dedice o parte importantă din timpul său înțelegerii lui Pavel, mai ales cunoscând declarația apostolului:
„Iar dacă Evanghelia noastră este acoperită, ea este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, anume pentru necredincioși, a căror minte a orbit-o dumnezeul veacului acestuia ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei glorioase a lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 4:3-4, EDCR).
Cei ce nu înțeleg evanghelia lui Pavel sunt pe calea pierzării, orbiți de dumnezeul acestui veac? Nu văd ei slava evangheliei dacă nu înțeleg la fel ca Pavel? Pentru că înțelegem bine sensul acestor cuvinte, fiecare dintre noi își identifică concepțiile despre evanghelie cu cele ale apostolului Pavel, făcându-l pe Pavel sursa evangheliei sale.
Creștinismul bizantin
Astfel, Pavel este sursa evangheliei creștinismului bizantin răspândit în bisericile ortodoxe autocefale. Pentru creștinismul răsăritean participarea euharistică în trupul înviat al lui Hristos, la viața divină, la sfințirea prin energia lui Dumnezeu sunt centrul evangheliei[1]. Răsăritul creștin îl vede pe Pavel ca pe un promotor al unor stagii de dezvoltare spirituală care au loc în Biserica Ortodoxă, sub nicio formă în afara ei, care încep cu botezul, când omul nou ia locul omului vechi care a murit, și se încheie cu ultimul stagiu al sfințirii, théōsis (îndumnezeirea)[2]. Hristos nu este prezent doar la primirea credinței, botezul sau euharistiei, ci în fiecare pas spre théōsis, ceea ce pune un accent puternic pe participarea credinciosului prin suferință la crucea lui Hristos[3]; dar nu numai. Înțelegem, prin aceasta, că îndreptățirea prin credință, sistematizată în procesul juridic al harului irezistibil și predestinării, dar și iertarea păcatului moștenit de la Adam (păcatul originar), nu prezintă interes pentru evanghelia ortodoxă[4]. Îndreptățirea prin credință, o expresie atât de îndrăgită Reformei Protestante și soră cu sola fide și sola gratia, nu este pentru mintea ortodoxă o ficțiune juridică, ci un proces în desfășurare, de la botez la îndumnezeire, care implică efortul voluntar al credinciosului în urmarea și trăirea vieții creștine în sânul și sub rânduiala Bisericii Ortodoxe. Privind din această perspectivă spre evanghelia Reformei Protestante, o evanghelie pe care protestanții o identifică, desigur, cu solia lui Pavel, mintea ortodoxă poate concluziona:
„Reforma protestantă s-a învârtit în jurul respingerii tradițiilor catolice care au fost denunțate de reformatori drept erori și abateri de la credința și practica Bisericii de la începuturi. Reformatorii au susținut «Sola Scriptura», iar Biserica Catolică a răspuns cu «Scriptura și Tradiția». Deoarece catolicii au insistat asupra autorității Tradiției, conceptul de Tradiție ca bază pentru orice în Biserică a ajuns să fie respins în lumea protestantă. Acum, «chiar anti-tradiționalismul Reformei a devenit el însuși o tradiție». […] Un spirit subtil de legalism prevalează în multe cercuri protestante în ceea ce privește comportamentele și credințele așteptate.”[5]
Contrastând mintea ortodoxă cu mintea protestantă, profesoara Eugenia Constantinou a evidențiat că îndreptățirea, un cuvânt în care se concentrează, într-adevăr, evanghelia pentru mintea protestantă, are „o conotație legalistă”[6] în teologia protestantă.
Apusul protestant
Ceea ce s-a înțeles în secolul al XVI-lea ca fiind evanghelia paulină a fost încapsulat de Reformă în termenul îndreptățire, definită ca fiind declarația lui Dumnezeu conform căreia păcătoșii care cred în Hristos sunt pe deplin iertați, absolviți de orice vină și se află într-o poziție juridică corectă în fața Lui, pe baza a ceea ce a făcut Dumnezeu în Isus Hristos. Atât de importantă a fost îndreptățirea pentru Reforma Protestantă, încât, în 1615, teologul luteran Balthasar Meisner a spus (ca un proverb compus de Luther): „justificatio est articulus stantis et cadentis ecclesiae” (îndreptățirea este articolul prin care biserica stă sau cade)[7]. Într-o lucrare[8] apărută la trei ani mai târziu, realizată de teologul reformat Johann Heinrich Alsted, se afirmă: „Articulus iustificationis dicitur articulus stantis et cadentis ecclesiae” („Se spune că articolul îndreptățirii este articolul prin care biserica stă sau cade”). Fie că această ideea a fost exprimată de Luther în mod exact, dar a rămas transmisă doar prin viu grai, fie că este o adaptare a ideii sale nu are importanță. Îndreptățirea este, într-adevăr, articolul prin care Reforma Protestantă stă sau cade. Luther spusese: „quia isto articulo stante stat Ecclesia, ruente ruit Ecclesia” („Pentru că dacă acest articol stă în picioare, biserica stă în picioare; dacă acest articol se prăbușește, biserica se prăbușește”).[9] Fără a poposi asupra lui Augustin se cuvine să știm acum incontestabila realitate că „niciun scriitor teologic nu a exercitat o influență atât de mare asupra dezvoltării gândirii creștine apusene precum Augustin din Hipona. Această influență este asociată în special cu renașterea teologică din secolul al XII-lea și cu Reforma din secolul al XVI-lea, deși nu se limitează în niciun caz la acestea. […] Toată[10] teologia medievală este «augustiniană», într-o măsură mai mare sau mai mică.”[11] Influența lui Augustin asupra gândirii bisericii latine a fost atât de puternică, încât din partea ortodoxă s-a lansat ideea că teologia episcopului african a condus la separarea Apusului creștin de biserică: „Dacă sola scriptura este fundamentul creștinismului protestant, «credința și rațiunea» este mantra și principiul determinant al teologiei catolice. Bazele au fost puse de Sfântul Augustin (d. 430), ale cărui scrieri au dominat atât de mult Biserica Latină încât au schimbat fundamental gândirea occidentală. […] Un stil teologic bazat aproape exclusiv pe raționamentul deductiv nu fusese folosit în Răsărit. Augustin a inițiat traiectoria care a dus în cele din urmă la ruptura dintre Răsărit și Apus[12]. […] Augustin a încercat să urmeze Tradiția apostolică și de multe ori a reușit, dar a aplicat și logica umană la întrebările teologice. El a introdus anumite inovații teologice care s-au răspândit în Apus și care contribuie până în prezent la separarea dintre Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă.”[13]
Articol despre îndreptățire al Reformei a fost redactat de protestanți ca urmare a conflictelor teologice din interiorul creștinismul apusean, pe care reformatorii îl vedeau deviat de la Pavel și Augustin. Reforma a fost considerată o întoarcere la evanghelia lui Pavel și o redeșteptare a augustinianismului în creștinismul apusean,[14] iar cei ce au lucrat pentru răspânirea ei au avut în minte planul de a revitaliza teologia augustiniană, pe care o considerau acoperită de legalismul catolic. Biserica mama era însă de altă părere și pentru ea, Pavel chiar conta.
Catolicismul roman
În teologia catolică, Pavel a fost sintetizat în jurul persoanei episcopului roman, în jurul căreia se produce și unitatea bisericii. Petru și Pavel sunt văzuți ca fondatori ai bisericii din Roma. Pentru că a găsit în Matei 16:16-19 un pasaj care putea fi instrumentalizat pentru a-l face pe episcopul Romei capul spiritual al bisericii, Petru a devenit sursa de la care pleacă șirul succesiunii apostolice în Apus. Însă Pavel, celălalt fondator, este privit ca cel care i-a dat Romei teologia, în special prin Augustin. Aș aminti aici, fără a detalia, cum a răspuns un apologet catolic față de problema ridicată de gazda unui podcast. Realizatorul podcastului a înaintat ideea că pe subiectul mântuirii protestanții folosesc extensiv pe Pavel și nu evangheliile, și că îndreptățirea pare un subiect mai degrabă paulin pentru ei. Răspunsul a fost:
„[…] Augustin, care scrie la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea, […] este primul teolog din tradiția catolică care se întoarce și analizează Epistola către Romani și Epistola către Galateni, și învățătura despre îndreptățirea prin credință, și le vede nu doar ca pe o întrebare locală despre neamurile convertite la legea iudaică, ci ca pe o întrebare globală, ca pe o imagine a mântuirii noastre, a mântuirii tuturor, pe măsură ce suntem împăcați cu Dumnezeu. Augustin introduce o abordare a lui Pavel prin care îndreptățirea devine metafora principală pentru înțelegerea modului în care ne raportăm la Dumnezeu. Până la Augustin, nu era așa. Acum, concluzia lui Augustin este că pentru Pavel și pentru creștini, modul în care suntem împăcați cu Dumnezeu este prin credință. Dumnezeu își revarsă iubirea în inima noastră, ne schimbă și ne face neprihăniți din punct de vedere moral. El ne face literalmente să fim drepți, iar cuvântul latin «iustificare»[15] înseamnă a face dreptate. Acesta este modul în care biserica l-a citit pe Sfântul Pavel, de la Augustin până la Martin Luther. Ceea ce a introdus Luther a fost o idee radicală, o idee nouă de care nimeni nu auzise până atunci, și anume că Dumnezeu îl face pe credincios să fie drept nu prin infuzia neprihănirii lui Hristos, nu prin schimbarea caracterului său, ci mai degrabă prin atribuirea neprihănirii lui Isus. Așadar, pentru Luther, Dumnezeu se uită la o persoană păcătoasă și spune: «O să te tratez ca și cum ai fi neprihănit, dar de dragul lui Isus», ceea ce se numește neprihănire atribuită. Asta este ceea ce inventează Luther. Acum, Luther crede că găsește această învățătură în Sfântul Pavel, dar o face doar prin interpretarea radical greșită a acestei învățături despre relația dintre har și lege.”[16]
Consecințe
Confesiunile creștine îl folosesc pe Pavel pentru a descrie cum mântuiește Dumnezeu, dar pentru că îl înțeleg diferit s-au creat lumi diferite, care, în cel mai bun caz, au un dialog definit de respect reciproc. Trecutul a fost însă marcat mai mult de discordie sau chiar războaie. Apostolul trimis de Hristos pentru a duce evanghelia păcii neamurilor a fost intrumentalizat în creștinism și transformat în principalul instrument de dezbinare al creștinilor; de parcă nu ar fi fost de ajuns atitudinea iudaică cu toate ramurile ei atât de diverse. Nu a fost nevoie ca Satana să ridice creștinismul împotriva lui Pavel, așa cum a făcut cu iudaismul. Pretinzându-l pe Pavel ca izvor al teologiei lor, creștinii sunt în continuare dezbinați și nu se vede la orizont nimic care ar putea produce unitatea. De aceea cred, dacă Pavel ar fi înțeles corect, creștinismul ar arăta astfel. Dar, din experiența de până acum văd că îi este greu unei singure comunități de credință, ca întreg, să îl accepte pe Pavel; cu mult mai greu unei denominațiuni sau întregului creștinism. Educarea creștinilor pentru a deveni la fel de nobili și cu mintea deschisă ca iudeii din Berea ar putea fi un mic pas înainte. Realizabil oare?
Modalitatea prin care Pavel a prezentat vestea bună (evanghelia) și natura veștii bune (natura evangheliei) sunt înțelese diferit și acuzațiile curg din toate părțile. Ortodoxia vede o nuanță puternică de legalism în bisericile protestante care au fugit spre har, și un clivaj produs de teologia lui Augustin între Răsărit și Apus. Catolici consideră că Augustin învață că îndreptățirea este un act prin care omul devine neprihănit în sensul pragmatic al termenului și-l acuză pe Luther că a inventat atribuirea neprihănirii doar în sens declarativ. Tarabele bisericești cu anunțuri menite să îți fure ochii, „Aici este adevărul”, „Noi avem adevărul”, „Biserica, Una”, „Rămășița” (nimeni nu mai e ca noi) sunt menite să spună că Pavel și solia sa poate fi înțeles numai prin apartenența de biserica N. Ecumenismul nu este nici de departe o soluție pe care o poți lua în seamă sau în care să speri atunci când vine vorba de rezolvare acestor probleme de înțelegere a evangheliei pauline.[17]
Ce am putea face noi?; în afară de a ne cuibări în identitatea noastră confesională ca puii sub aripile protectoare ale cloștii. Iudeii au făcut așa și la predicarea lui Isus și la cea a lui Pavel, dar nu i-a ajutat la nimic (Ioan 11:48, 50; Fapte 22:21-22 etc.), au rămas tot cu marama pe față. Să-l reevalueze pe Pavel, independent de paradigma (felul de a gândi, metodologia folosită, setul de idei) cu care au fost obișnuiți în cadrul teologic denominațional, toți credincioșii din băncile bisericilor, dar nu numai ei; aceasta ar fi cea mai potrivită soluție. Realizez că ceea ce cer este la limita absurdului și că vor fi foarte puțini creștini care vor accepta să facă aceasta, indiferent de confesiunea religioasă, mai ales dacă aceea confesiune este identificată irevocabil cu adevărata credință. Astfel de abordări sunt privite de obicei ca abordări liberale și progresiste, smintitoare, care îndepărtează de adevăr, credință și, mai ales, biserică. Impresia aceasta va fi amplificată exponențial de mintea creștinismului tradițional, fie el ortodox, catolic sau protestant. Totuși, insist că nu cer prea mult și prea periculos pentru periclitarea credinței dată sfinților odată pentru totdeauna. Pentru celelalte… nu există garanție. Pentru a putea fi independenți de paradigmele deja sălășluite în mintea noastră, dacă suntem de tradiție catolică sau protestantă, trebuie să-l lăsăm pe Augustin să moară, dacă suntem ortodocși trebuie să facem același lucru cu cei mai buni comentatori ai lui Pavel, dacă suntem protestați, Luther și Calvin (dar nu numai ei) trebuie lăsați să moară. Dacă nu azi, când este timpul ca noi să-l înțelegem pe Pavel și evanghelia sa, iar evanghelia Scripturii să fie descoperită de Dumnezeu unor oameni care au căutat să aibă mintea deschisă, să fie nobili.
Visul evreiesc și Împărăția
Pavel a fost mai înainte de toate un evreu, un descendent de-al lui Avraam și împărăția lui Israel nu a fost visul iudaic la care a renunțat când s-a întâlnit cu Hristos pe drumul Damascului. Chiar contrar, pentru evreul din seminția lui Beniamin, Împărăția a fost esența lucrării sale în mijlocul neamurilor. Am identificat de pe acum tema pe care o voi dezvolta mai departe, ca temă dominantă și principală e lucrării apostolului Pavel – Împărăția lui Israel.
Acesta este subiectul de astăzi și primul obstacol pe care îl avem în față. Știu că nu vor trece mulți peste el, de teamă că vor realiza că dacă trec peste acesta, trebuie implict să treacă peste celelalte.
Pavel a fost înainte de toate un evreu educat în vederea împărăției lui Israel. Mă voi referi la această împărăție, în care a fost pregătit Pavel ca evreu și fariseu, prin expresiile visul iudaic și visul evreiesc. Împărăția aceasta era culmea așteptărilor evreilor și avem motive întemeiate să nu îi condamnăm ușor și repede. De la jurământul (Geneza 22:16) făcut de Dumnezeu profetului Său, Avraam, care însoțea făgăduința unei țări promise acestuia și seminței lui (Geneza 12:1; 15:18 ș.a.m.d.), până la ultimii profeți ai lui Israel, Împărăția este prezentă pe paginile Scripturii și nu poți să o ocolești.
„[12:1]DOMNUL i-a spus lui Avram: «Ieși din țara ta, din rudenia ta, din familia tatălui tău, și du-te în țara pe care ți-o voi arăta […].» [7]Seminței tale îi voi da țara aceasta. […] [13:14]DOMNUL i-a zis lui Avram, după ce s-a despărțit Lot de el: «Ridică-ți ochii și privește, din locul în care ești, spre miazănoapte și spre miazăzi, spre răsărit și spre apus; [15]căci toată țara pe care o vezi v-o dau ție și seminției tale în veac. [16]Îți voi face seminția ca pulberea pământului, încât, dacă poate număra cineva pulberea pământului, și seminția ta va putea fi numărată. [17]Scoală-te, străbate țara în lung și în lat, căci ție ți-o voi da!» […] [15:7]Dumnezeu i-a zis: «Eu sunt DOMNUL, care te-am scos din Ur, din Caldeea, ca să-ți dau în stăpânire țara aceasta.» […] [18]În ziua aceea, DOMNUL a făcut legământ cu Avram și i-a zis: «Seminței tale îi dau țara aceasta, de la râul Egiptului până la Râul cel Mare, râul Eufrat […].»” (Geneza 12:1, 7; 13:14-17; 15:7, 18, EDCR).
„[16][…] Pe Mine Însumi jur – zice Domnul – pentru că ai făcut lucrul acesta și n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, [17]te voi binecuvânta foarte mult și-și voi înmulți foarte mult sămânța, și anume: ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării, și sămânța ta va stăpâni cetățile vrăjmașilor ei. [18]Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!” (Geneza 22:16-18, VDC).
„Țara pe care le-am dat-o lui Avraam și lui Isaac ție ți-o voi da și seminției tale.” (Geneza 35:12).
„[6:6]De aceea, spune-le fiilor lui Israel: «Eu sunt DOMNUL. Eu vă voi scoate de sub asuprirea egiptenilor, vă voi izbăvi din robia lor și vă voi răscumpăra cu braț întins și cu mari pedepse. [7]Vă voi lua ca popor al Meu și voi fi Dumnezeul vostru, și veți cunoaște că Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul vostru, care vă scot de sub asuprirea egiptenilor. [8]Eu vă voi duce în țara pe care am jurat că le-o voi da lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov; Eu o să v-o dau în stăpânire – Eu, DOMNUL.» […] [19:4]«Voi ați văzut ce am făcut Egiptului și cum v-am purtat pe aripi de vultur și v-am adus la Mine. [5]Acum, dacă veți asculta cu adevărat de glasul Meu și dacă veți păzi legământul Meu, veți fi ai Mei, comoara Mea dintre toate popoarele. Deși al Meu este tot pământul, [6]voi Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt.» Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune fiilor lui Israel.» […] [33:1]DOMNUL i-a spus lui Moise: «Du-te și pornește de aici împreună cu poporul pe care l-ai scos din țara Egiptului, spre țara pe care le-am jurat-o lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, zicând: ‚Seminței tale i-o voi da’! [2]Voi trimite înaintea ta un înger și-i voi izgoni pe canaaniți, amoriți, hitiți, fereziți, hiviți și iebusiți. [3]Porniți spre țara unde curge lapte și miere! Dar Eu nu Mă voi sui în mijlocul vostru, ca nu cumva să vă nimicesc pe drum, căci sunteți un popor încăpățânat.” (Exodul 6:6-8; 19:4-6; 33:1-3).
„[3]Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi-l dau, cum i-am spus lui Moise.
[4]De la pustiu și din Liban până la Râul cel Mare, râul Eufrat, toată țara hitiților și până la Marea cea Mare, spre apusul soarelui, atât de mult se vor întinde hotarele voastre. [5]Nimeni nu-ți va putea sta împotrivă în toate zilele vieții tale. Cum am fost cu Moise, voi fi și cu tine; nu te voi lăsa și nu te voi părăsi. [6]Fii tare și viteaz, căci tu îi vei da în stăpânire poporului acestuia țara pe care le-am jurat părinților lor că le-o voi da!” (Iosua 1:3-6).
„Casa ta și domnia ta vor dăinui veșnic înaintea Mea, și tronul tău va fi întărit pe vecie!»” (2 Samuel 7:16).
„[21]Și să le spui: «Așa vorbește Domnul Dumnezeu: ‚Iată, voi lua pe copiii lui Israel din mijlocul neamurilor la care s-au dus, îi voi strânge din toate părțile și-i voi aduce înapoi în țara lor. [22]Voi face din ei un singur neam în țară, pe munții lui Israel; toți vor avea un singur împărat și nu vor mai fi două neamuri, nici nu vor mai fi împărțiți în două împărății.
[23]Nici nu se vor mai spurca prin idolii lor, cu urâciunile lor și cu toate fărădelegile lor. Îi voi scoate din toate abaterile cu care au păcătuit și-i voi curăți; ei vor fi poporul Meu și Eu voi fi Dumnezeul lor. [24]Robul Meu David va fi împărat peste ei și toți vor avea un singur păstor. Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile mele și le vor împlini. [25]Vor locui iarăși în țara pe care am dat-o robului Meu Iacov și pe care au locuit-o și părinții voștri. Da, vor locui în ea ei, copiii lor și copiii copiilor lor pe vecie și Robul Meu David va fi voievodul lor în veci.
[26]Voi încheia cu ei un legământ de pace, care va fi un legământ veșnic cu ei; îi voi sădi și-i voi înmulți și voi pune Locașul Meu cel Sfânt în mijlocul lor pentru totdeauna. [27]Locuința Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu. [28]Și neamurile vor ști că Eu sunt Domnul, care sfințește pe Israel, când Locașul Meu cel Sfânt va fi pentru totdeauna în mijlocul lor.’»” (Ezechiel 37:21-28).
„[2:44]În zilele acelor împărați, Dumnezeul cerului va ridica o împărăție care nu va fi nimicită niciodată și care nu va trece sub stăpânirea altui popor. Ea va sfărâma toate aceste împărății și le va pune capăt, dar ea va dăinui în veci. […] [7:18]Dar sfinții Celui Preaînalt vor primi împărăția și o vor stăpâni în veac și în vecii vecilor. […] [22]până când a venit Cel-vechi-de-zile și a fost rostită judecata în favoarea sfinților Celui Preaînalt. Apoi, a venit vremea când sfinții au luat în stăpânire împărăția. […] [27]Dar domnia, stăpânirea și mărirea tuturor împărățiilor de sub cer vor fi date poporului sfinților Celui Preaînalt. Împărăția Lui este o împărăție veșnică și toate stăpânirile Îi vor sluji și-L vor asculta!” (Daniel 2:44; 7:18, 22, 27).
„[11]În vremea aceea voi ridica cortul lui David; îi voi drege spărturile, îi voi ridica dărâmăturile și-l voi rezidi ca altădată, [12]ca să moștenească rămășița Edomului și a tuturor neamurile care poartă Numele Meu, zice DOMNUL, care va face acest lucru. […] [14]Voi schimba soarta poporului Meu, Israel: vor rezidi cetățile pustii și le vor locui, vor sădi vii și le vor bea vinul, vor planta grădini și le vor mânca roadele. [15]Îi voi sădi în țara lor și nu vor mai fi smulși din țara lor pe care le-am dat-o, zice DOMNUL, Dumnezeul tău.” (Amos 9:11-12, 14-15).
Făgăduința repetată de Dumnezeu de la Avraam până în zilele ultimilor profeți a devenit visul oricărui evreu religios. Țara sau Împărăția promisă era așteptată cu mult dor. Venirea lui Isus Hristos a fost prezentată iudeilor contemporani în acești termeni ai împărăției davidice veșnice și a victoriei peste orice putere de pe pământ:
„[26]În luna a șasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea numită Nazaret, [27]la o fecioară logodită cu un bărbat pe nume Iosif, din casa lui David. Numele fecioarei era Maria. [28][Îngerul] a intrat la ea și i-a zis: «Plecăciune ție, căreia ți s-a făcut har! Domnul este cu tine! [Binecuvântată ești tu între femei!]» [29]Tulburată foarte mult de cuvântul acesta, ea se întreba ce fel de salut este acesta. [30]Îngerul i-a zis: «Nu te teme, Maria, căci ai găsit har înaintea lui Dumnezeu! [31]Iată, vei zămisli și vei naște un Fiu, căruia Îi vei pune numele Isus. [32]El va fi mare și va fi numit Fiul Celui Preaînalt; și Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui David, părintele Său. [33]El va domni peste casa lui Iacov în veci, și împărăția Lui nu va avea sfârșit.» […] [54][Domnul] a venit în ajutorul robului Său Israel, căci Și-a amintit de mila Sa – [55]după cum le-a vorbit părinților noștri – față de Avraam și urmașii lui în veac. […] [67]Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duhul Sfânt, a profețit și a zis: [68]«Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că Și-a cercetat și Și-a răscumpărat poporul [69]și pentru că ne-a ridicat un Mântuitor puternic în casa robului Său David, [70]după cum vestise prin gura sfinților Săi profeți din vechime: [71]mântuire de vrăjmașii noștri și din mâna tuturor celor ce ne urăsc! [72]Astfel Se îndură El de părinții noștri și Își aduce aminte de legământul Său cel sfânt: [73]jurământul cu care S-a jurat părintelui nostru Avraam că, [74]după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmașilor, ne va lăsa să-I slujim fără frică [75]în sfințenie și dreptate [neprihănire], înaintea Lui, în toate zilele noastre. [76]Și tu, copile, vei fi numit profet al Celui Preaînalt, căci vei merge înaintea Domnului ca să-I pregătești căile [77]și să-i dai poporului Său cunoștința mântuirii, spre iertarea păcatelor lui. [78]Prin mila cea mare a Dumnezeului nostru, ne va cerceta Soarele din înălțime, [79]ca să-i lumineze pe cei ce zac în întuneric și în umbra morții, și să ne îndrume pașii pe calea păcii!»”(Luca 1:26-33; 54-55; 67-79).
„[28]Simeon L-a luat în brațe, L-a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis: [29]«Acum, dă drumul în pace robului Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, [30]căci ochii mei au văzut mântuirea Ta, [31]pe care ai pregătit-o în fața tuturor popoarelor, [32]lumină care aduce descoperire neamurilor și slavă poporului Tău, Israel.» […] [36]Mai era acolo și o profetesă, Ana, fiica lui Fanuel, din seminția lui Așer. […] [38]A venit și ea în același ceas și-I mulțumea lui Dumnezeu, vorbind despre Isus tuturor celor ce așteptau răscumpărarea Ierusalimului.” (Luca 2:28-32; 36, 38).
„[1]După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudeea, în zilele regelui Irod, iată că au venit niște magi din Răsărit la Ierusalim [2]și au întrebat: «Unde este Regele de curând născut al iudeilor? Căci I-am văzut steaua în Răsărit și am venit să ne închinăm Lui.» [3]Când a auzit regele Irod aceasta, s-a tulburat, și tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el.” (Matei 2:1-3).
Ceea ce se întâmplase în familia lui Iosif și a Mariei, în casa lui Zaharia și a Elisabetei, ce vești răspândise Simeon până în clipa morții și profetesa Ana, în discuțiile ei cu cei ce așteptau izbăvirea Ierusalimului, capitala țării făgăduite, venirea înțelepților din Răsărit pentru a se închina Împăratului erau subiecte care întețeau dorința pentru visul iudaic. Se va întâmpla acum? Acum se va așeza împărăția davidică veșnică?
În pustia Iudeii, în anul al 15-lea al domniei lui Tiberius Cezar, un profet umbla în calea neprihănirii (Matei 21:32) cu un mesaj de la Dumnezeu. Solia sa, pe lângă chemarea la pocăință, vestea că împărăția lui Dumnezeu vine. Pocăința era propovăduită de Ioan în vederea Împărăției (Matei 3:1[18]). Ioan, însă, mai făcea ceva nemaiauzit – 1) scufunda în apă pe cei ce primeau propovăduirea sa și se pocăiau de păcatele lor în vederea Împărăției și 2) vestea apropiata venire a Celui ce îi va scufunda în/cu Duhul Sfânt și care era mai mare decât el. Ioan fusese trimis să predice vestea bună (Luca 3:1-2 conform v. 18) și asta făcea. Raportul despre activitatea celui ce trebuia să pregătească căile Domnului este că aducea vestea bună a Împărăției și cerea pocăința acelora care o sperau. Mesajul lui era clar: Împărăția este aproape (Matei 3:2), iar Împăratul era în mijlocul lor (Ioan 1:26).
Când Isus și-a început lucrarea pentru care fusese trimis, pe lângă confirmarea Duhului Sfânt, era acreditat de mărturisirea profetică a lui Ioan despre El, iar Ioan era recunoscut de popor ca profet: „El este Acela despre care ziceam: «Cel ce vine după mine este înaintea mea, pentru că era înainte de mine.»” (Ioan 1:15). Hristos a continuat propovăduirea lui Ioan, după ce acesta a fost închis în temniță: „Auzind că Ioan fusese închis, Isus a plecat în Galileea. […] De atunci, Isus a început să propovăduiască și să zică: «Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape!»” (Matei 4:12, 17). Nu după multă vreme, în predica de pe munte, Hristos face referire la Împărăție, numind-o Împărăția cerurilor de cinci ori (Matei 5:3, 10, 19), iar când îi învață să se roage, include în rugăciune cererea ca Împărăția lui Dumnezeu să vină (Matei 6:10). Lucrarea lui Hristos era prezentarea veștilor bune despre Împărăția lui Dumnezeu, care este aproape: „Isus străbătea toată Galileea, dând învățături în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând orice boală și orice neputință din popor.” (Matei 4:23). Predicarea veștilor bune despre Împărăție era mandatul pentru care primise acreditarea divină a Duhului Sfânt. „Trebuie să vestesc Împărăția lui Dumnezeu și în alte cetăți, fiindcă pentru aceasta am fost trimis” (Luca 4:43), a spus Isus prezentându-și trimiterea. Poate că vorbirea arhaică va da o încărcătură potrivită: Hristos a venit să bine vestească Împărăția lui Israel sau Împărăția cerurilor, să dea buna vestire că Împărăția este aproape.
Trebuie observat că pentru prima dată, țara făgăduită lui Avraam, Isaac și Iacov, împărăția veșnică făgăduită lui David, împărăția Mea, împărăția Lui, împărăția lui Israel este numită Împărăția cerurilor. Nu Isus a fost primul care a folosit acest termen, ci Ioan (Matei 3:2). Lucrarea lui Isus a adus noi speranțe pentru visul evreilor legat de împărăție. Minunile sale garantau izbânda, învățătura Sa avea putere și uimea poporul. Ce Împărat! Nu numai că predica veștile bune ale Împărăției cerurilor, dar și-a trimis apropiații să facă la fel: „Mergeți și propovăduiți zicând: «Împărăția cerurilor este aproape!»” (Matei 10:7 și Luca 9:2). Denumirile Împărăției erau interschimbabile. Hristos propovăduia o singură Împărăție referindu-se la ea ca la Împărăția cerurilor (Matei 5:3), Împărăția lui Dumnezeu (Matei 12:28), Împărăția pregătită de la întemeierea lumii (Matei 25:23), Împărăția Tatălui Meu (Matei 26:29), Împărăția Mea (Luca 22:29, Ioan 18:36) și această Împărăție era însoțită de o veste bună: „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul.” (Matei 24:14). Nu doar că Ioan predicase evanghelia Împărăției, nu numai că Hristos bine vestise solia Împărăției; această veste bună a Împărăției (nu alta) trebuie să meargă în toată lumea, la păgâni pentru a face din ei ucenici ai Împăratului. Păgânii urmau să afle cum aveau să fie binecuvântați în Avraam și sămânța lui (Geneza 12:3) și că nu au de ce să se teamă pentru că Tatăl lor le dă „cu plăcere Împărăția” (Luca 12:32).
Mama fiilor lui Zebedeu L-a recunoscut ca Împărat și la fel au făcut și alții (Matei 20:21, Marcu 11:10, Luca 23:42). Din temnița în care era, probabil fără să se fi așteptat, Ioan trimite vorbă prin ucenicii Săi așteptatului Împărat: „Tu ești Acela care vine sau să așteptăm pe altul?” (Matei 11:3). Auzise despre lucrările lui Isus; i le-au povestit cei ce-l vizitau. E el Împăratul care vine sau să aștepte pe altul? Întrebarea a primit răspuns pentru Ioan, dar nu a fost un „Da” sau „Nu”, ci Ioan trebuia să reevalueze ce i s-a descoperit cu ceea ce făcea Isus și ceea ce scria Scriptura. Peste 3 ani, verișorul lui Ioan atârna între cer și pământ pe o cruce, cu vina scrisă pe un panou deasupra capului: „Împăratul iudeilor” (Marcu 15:26). Puteau citi inscripția toți evreii, căci era scrisă în evreiește; toți funcționarii latini, pentru că era scrisă și în limba în care se redactau actele și corespondența imperiului; și o putea citi oricine cunoștea limba de circulație internațională a vremii – greaca –, căci inscripția era scrisă de asemenea în greacă.
Au circulat vorbe, era multă lume la Ierusalim cu ocazia aceea de Paște. Visul evreiesc, care se amplificase timp de trei ani cu fiecare minune făcută de Isus, se năruise peste noapte. Visul evreiesc murea încă o dată, așa cum murise după fiecare pretins mesia. Cuvintele lui Cleopa sau ale tovarășului său de călătorie spre Emaus, „noi nădăjduiam că El este Cel care îl va izbăvi pe Israel; totuși, este a treia zi de când s‑au petrecut toate acestea” (Luca 24:21) par mai încărcate de lacrimi decât plângerile lui Ieremia. Însă visul evreiesc nu se năruise pentru toți. A fost cineva care a înțeles natura Împărăție înaintea multora. Nu a fost fariseu, saducheu sau scrib, nici cărturar, preot sau bătrân înțelept. A fost unul dintre cei ce merg înaintea altora în Împărăția lui Dumnezeu. Ce subiect de discuție!, pentru toți cei ce au auzit întrebarea tâlharului și răspunsul Împăratului: „Isuse, adu-Ți aminte de mine când vei veni în Împărăția Ta! […] Adevărat îți spun astăzi, vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23:42). Ce este Împărăția Lui dacă nu Paradisul? Împăratul avea lângă Sine un om care tocmai se pocăise; ceea ce predicaseră Ioan și El – botezul pocăinței în vederea Împărăției, a Paradisului. În fața morții, când nu mai avea niciun folos din tâlhăriile sale, un tâlhar vrea să fie și el acolo când Împăratul va veni în Împărăția Sa, Împărăția cerurilor, Împărăția lui Israel, împărăția veșnică a casei lui David, țara spre care a plecat Avraam. Ce frumos surprinde doctorul Luca acest tablou și încadrează lucrarea lui Isus între profeția lui Zaharia și cererea tâlharului. Dacă Împărăția lui Isus ar fi fost aceea din visul evreiesc, pentru care tânjeau evreii, slujitorii Lui s-ar fi luptat atunci ca El să nu fie dat în mâinile iudeilor (Ioan 18:36). Împărăția Lui era din altă lume, de sus, era Împărăția cerurilor pentru oamenii născuți de sus[19].
După parcurgerea tuturor pasajelor biblice de până aici putem să observăm interesul lui Isus pentru Împărăție, pe care l-a transmis ucenicilor Săi, chiar și după înviere, când petrecea timp cu ei vorbind „despre lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu” (Fapte 1:3). Vestea bună despre împlinirea făgăduințelor făcute lui Avraam, Isaac și Iacov cu privire la țară, făgăduința pentru împăratul David cu privire la împărăția veșnică păreau a fi pe punctul de a se realiza cu Isus… dar la a doua sa venire. Deși poporul era gata să se îndrepte cu Împăratul care intra în Ierusalim călare pe un măgăruș, dând astfel un sens profeției din Zaharia 9:9, Isus avea alte planuri. Unul din ele era crucea. O Împărăție cerească cu supuși care nu erau născuți de sus nu reprezenta pentru El un plan sau o opțiune, oricât de mult i-au tot sugerat-o mulți. Și faptul că nu erau născuți de sus se vede din ușurința cu care s-au întors împotriva Lui la sugestia liderilor care i-au educat timp îndelungat.
Moartea lui Hristos, deși sfâșietoare pentru toți ucenicii, nu a oprit vestea bună a împărăției să meargă mai departe. După învierea Sa le-a deslușit Scripturile și ei au prins curaj. Israel urma conform profețiilor Scripturii să fie o singură națiune, într-o singură Împărăție, iar Filip s-a dus în Samaria pentru a predica evanghelia Împărăției (Fapte 8:5, 12), iar oamenii au primit vestea bună a lui Filip. Evanghelia Împărăției continua să fie vestită și după moartea lui Isus. Iacov vedea în întoarcerea neamurilor la Dumnezeu, împlinirea profeției din Amos 9: 11-12, 14-15 (Fapte 15:13-18).
Nu despărțiți niciodată evanghelia de Împărăția lui Israel. În Matei 13:19 Isus vorbește despre oamenii care aud cuvântul despre Împărăție, dar nu-l înțeleg – sămânța căzută lângă drum. Să veghem asupra înțelegerii noastre cu privire la evanghelia împărăției și să dăm năvală pentru a intra în ea, așa cum sfătuia Isus:
„Legea și Profeții până la Ioan; de atunci, Împărăția lui Dumnezeu este vestită și toți dau năvală către ea.” (Luca 16:16).
Legea și profeții au vestit până la Ioan, de atunci înainte este adusă vestea bună a Împărăției lui Israel.
Pavel, evreul
Nu l-am uitat pe Pavel, evreul. Tot ce am spus până acum a fost pentru a vorbi mai departe de el și Hristosul Său. Unde se încadrează Pavel, lucrarea sa și Hristosul său, în acest context al Împărăției lui Israel? Susține Pavel visul evreiesc sau merge cu Isus și Împărăția cerurilor?
Dacă doctorul Luca l-a prezentat pe Isus ca Împărat peste Împărăția lui Israel în prima carte scrisă de el (Evanghelia după Luca), prezentându-l propovăduind evanghelia Împărăției în teritoriile iudeilor și în Samaria, în a doua sa carte (Faptele apostolilor) el face același lucru cu Pavel, apostolul lui Isus printre neamuri. Dar a predicat Pavel aceleași vești bune ca Isus despre Împărăția lui Israel? Era evanghelia lui Pavel, vestea bună a Împărăției lui Israel? Faptele apostolilor începe cu întrebarea ucenicilor adresată Împăratului lor înainte de a se urca la cer: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să restaurezi Împărăția lui Israel?” (Fapte 1:6). Ei au înțeles că Isus urma să aducă Împărăția lui Israel, pe care o numise Împărăția cerurilor. Oh, da, desigur – Paradisul. Dar Pavel nu a fost de față, nici la înălțate, nici la răstignire și nici în acei trei ani petrecuți de Isus cu discipolii Săi. Urma el, după experiența de pe drumul spre Damasc, să predice „evanghelia aceasta a împărăției”, nu alta? Luca ni-l prezintă făcând acest lucru:
„[20]A doua zi, Pavel a plecat cu Barnaba la Derbe. [21]După ce au propovăduit Evanghelia în cetatea aceasta și au făcut mulți ucenici, s-au întors în Listra, în Iconium și în Antiohia Pisidiei, [22]întărind sufletele ucenicilor, îndemnându-i să rămână în credință și spunându-le: «În Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.»” (Fapte 14:20-22).
„Pavel a intrat în sinagogă și vorbea cu îndrăzneală. Timp de trei luni a discutat cu ei și căuta să-i înduplece cu privire la lucrurile Împărăției lui Dumnezeu.” (Fapte 19:8).
„Au hotărât cu el o zi și au venit mai mulți la locuința lui. Pavel le-a dat lămuriri și mărturie despre Împărăția lui Dumnezeu încercând, de dimineața până seara, să-i convingă cu privire la Isus pe baza Legii lui Moise și a Profeților.” (Fapte 28:23).
„Pavel a rămas doi ani într-o casă închiriată și îi primea pe toți cei care veneau la el. Propovăduia Împărăția lui Dumnezeu și-i învăța pe oameni despre Domnul Isus Hristos cu toată îndrăzneala și fără nicio piedică.” (Fapte 28:31).
Pentru doctorul Luca, Împărăția lui Dumnezeu pe care o predica Pavel era Împărăția lui Dumnezeu pe care o predicase Isus – Paradisul. A doua carte a doctorului Luca a început cu interesul ucenicilor pentru așezarea Împărăției pe care fuseseră trimiși să o predice și o încheie prezentându-l pe Pavel predicând la Roma aceeași Împărăție cu evanghelia ei, desprinsă din lege și profeți.
„Doamne, în vremea aceasta ai de gând să restaurezi Împărăția lui Israel?[…] Pavel a rămas doi ani într-o casă închiriată și îi primea pe toți cei care veneau la el. Propovăduia Împărăția lui Dumnezeu și-i învăța pe oameni despre Domnul Isus Hristos cu toată îndrăzneala și fără nicio piedică.” (Fapte 1:6; Fapte 28:32).
Pavel lucra, conform lui Luca, pentru restaurarea Împărăției lui Israel. Nu o restaura el, desigur, dar propovăduia restaurarea ei. Apostolul spune:
„Și acum, știu că voi, toți cei în mijlocul cărora am umblat propovăduind Împărăția [lui Dumnezeu[20]], nu-mi veți mai vedea fața.” (Fapte 20:25).
„[10]Aristarh, care este întemnițat împreună cu mine, vă trimite salutări; de asemenea, Marcu, vărul lui Barnaba (cu privire la care ați primit poruncă să-l primiți bine dacă vine la voi), [11]și Isus, zis Iust. Ei sunt dintre cei circumciși, singurii care au lucrat împreună cu mine pentru Împărăția lui Dumnezeu, oameni care mi-au adus îmbărbătare.” (Coloseni 4:10-11).
Și el, asemenea Domnului Său, a prezentat Împărăția în termenii pocăinței: 1 Corinteni 6:9; 15:24, 50; Galateni 5:21; Efeseni 5:5; Coloseni 1:13, Evrei 12:28 ș.a.m.d.
Cu acest tablou al Împărăției lui Israel în fața noastră am putea înțelege mai ușor de ce sistemele teologice pe care le avem, oricare ar fi ele, nu ne ajută să înțelegem evanghelia fără a distorsiona anumite părți ale ei. Evanghelia este vestea bună a Împărăției lui Israel. Scoateți această axiomă și evanghelia va fi în pericol. Putem înțelege bine evanghelia dacă nu o separăm de Împărăția vestită de la Avraam până la ultimii profeții ai Scripturii. După ce legea și profeții și-au adus mărturia lor până la Ioan, evanghelia Împărăției a fost predicată de Ioan, Isus, ucenicii Săi și apostolul Pavel. În lucrarea lor, evanghelia nu a fost separată niciodată de Împărăția lui Israel. Dar, deși ar trebuit să rămână așa, creștinismul a adaptat-o la Imperiu. Biserica sau creștinismul a devenit noul Israel sau Israelul spiritual și, așa cum era de așteptat, după oficializarea creștinismului în Imperiul Roman și Împărăția lui Israel a fost înlocuită cu Imperiul și biserica. Înlocuirea aceasta poartă și un nume – teologia înlocuirii; și vine și pe fondul idei înlocuirii vechiului legământ cu noul legământ și a Vechiului Testament cu Noul Testament.
Evan Armatas, un preot ortodox din Statele Unite a declarat în timpul unei emisiuni podcast, citez:
„Noul Testament, așa cum îl numim noi, este ultima parte a Bibliei creștine, iar noi acceptăm atât Vechiul, cât și Noul Testament, deși credem că Noul Testament îl înlocuiește pe cel Vechi. […] Dacă nu aveți cadrul că Noul Testament îl înlocuiește pe cel Vechi, veți întâmpina unele probleme teologice. Oamenii fac asta tot timpul. Ei vor cita ceva din Vechiul Testament pentru a contrazice ceea ce învață Biserica, iar noi nu facem asta în Biserică. În Biserică, păstrăm ierarhia Bibliei prin modul în care o facem liturgic. Unde este Evanghelia? Pe masa altarului. Unde [sunt] epistolele și Vechiul Testament? Afară, pe margine.”[21]
Concluzia însă nu poate fi corectă. Problemele teologice apar când se dezvoltă această teologie a înlocuirii și se omite Împărăția lui Israel și natura ei. Noi, în timp ce căutăm să pătrundem taina evangheliei, să creștem ca biserică și să dezvoltăm lucrarea misionară trebuie să înțelegem natura Împărăției, iar Pavel este un ajutor imens pentru aceasta. Contestarea teologiei înlocuirii nu ne pune automat în categoria evreilor ortodocși, mesianici, karaiți sau talmidimi. Nu ar trebui să ne pună deloc în vreo categorie, ci pe un teren neutru, de unde să vedem mai limpede situația, pentru ca în cele din urmă să ne pună la piciorul crucii și în fața evangheliei păcii.
Natura Împărăției
Noi operăm cu doi termeni: poporul Israel și Israelul spiritual, prin care înțelegem biserica noastră, unde suntem membri, în care activăm și în care credem. Apoi, transferăm promisiunile și binecuvântările făcute poporului Israel spre biserica noastră. Ni le însușim. Am putea numi procesul teologia însușirii. Promisiunea intrări evreilor în Canaan este interpretată de teologia însușirii ca un tip pentru intrarea creștinilor în Canaanul ceresc. Metodologia înlocuirii și însuțirii, și rezultatele, diferă de la biserică la biserică. Ioan Gură de Aur îi ține pe evrei într-o robie permanentă până la sfârșitul lumii[22], iar evanghelicii au inventat teoria răpirii – evreii mai au o șansă după ce biserica este răpită. Pavel nu operează cu astfel de concepte, nici cu altele prezente în creștinism, dar omise aici.
În continuare voi încerca să evidențiez evanghelia Împărăției lui Israel, așa cum a scris-o Pavel în epistolele sale. Voi porni de la Romani 4:13-14, EDCR:
„[13]Într-adevăr, nu pe temeiul Legii li s-a dat lui Avraam sau seminței lui făgăduința că vor moșteni lumea, ci pe temeiul dreptății [neprihănirii] care se capătă prin credință. [14]Căci, dacă moștenitori sunt cei ce se bizuie pe Lege, credința este zădărnicită și făgăduința este desființată.”
Când creștinii citesc aceste două versete remarcă faptul că nu legea, ci credința este mijlocul prin care se ajunge la moștenire, evidențiind astfel conceptul veștii bune (evanghelia) că îndreptățirea, neprihănirea, cerul se primesc prin credință. Atenția le rămâne în special pe credință și încearcă să lege credința de lumea promisă lui Avraam și seminței lui. Cu privire la lume există o varietate de interpretări. Este ba o lume materială, ba una spirituală? Este, de fapt, una materială în tip sau simbol pentru a indica una spirituală? Lumea înseamnă toți urmașii lui Avraam, inclusiv creștinii. Dar teoriile sunt prea multe pentru a le amintit aici.
În argumentarea lui Pavel din Romani 4, lumea promisă lui Avraam și seminței lui – Hristos și cei ce sunt făcuți fii ai lui Avraam – este țara din Geneza 12, 15 sau 17, pe care Pavel o prezintă în Evrei ca fiind patria cerească. Lui Avraam și seminței lui nu li s-au promis două țări; doar una. Iar Pavel citează Geneza 15 și 17 nu pentru a alegoriza sau simboliza promisiunea, însușind pentru biserică ce a fost promis pentru Palestina, ci pentru a arăta că Avraam are aceeași moștenire ca noi, și toți o avem prin credință, nu prin lege. A doua parte a versetului 16 este foarte limpede: „De aceea este prin credință, ca să fie prin har și pentru ca făgăduința să fie întărită pentru toată sămânța lui Avraam: nu numai pentru cei care se bizuie pe Lege, ci și pentru cei care au credința lui Avraam, tatăl nostru al tuturor.” (EDCR). Ce făgăduință? Cea din v. 13 – lumea. Care lume? Cea care se obține prin credință (v. 16), care se obține de cei „blânzi, căci ei vor moștenii pământul” (Matei 5:5). Sau ce, vorbea Isus de vreun alt pământ decât cel al țării promise lui Avraam, împărăției lui David?
Pavel a prezentat situația neamurile înainte de a-l cunoaște pe Dumnezeu, spunând în epistola către credincioșii din Efes:
„[11]De aceea, voi, care altădată erați neamuri din naștere, numiți necircumciși de către cei care se cheamă circumciși și care sunt circumciși în trup de mâna omului, aduceți-vă aminte [12]că în vremea aceea erați fără Hristos, fără drept de cetățenie în Israel, străini de legămintele făgăduinței, fără nădejde și fără Dumnezeu în lume! [13]Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară erați departe, ați ajuns aproape prin sângele lui Hristos. [14]Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, după ce a surpat, prin trupul Lui, zidul vrăjmășiei care era la mijloc și care ne despărțea. [15]El a nimicit Legea poruncilor cu rânduielile ei, pentru ca din cei doi să creeze în El Însuși un singur om nou, făcând astfel pace, [16]și să îi împace pe amândoi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, după ce a nimicit vrăjmășia prin ea. [17]El a venit și a vestit pace pentru voi, cei de departe, și pace pentru cei de aproape. [18]Căci prin El și unii, și alții avem intrare la Tatăl într-un Duh. [19]Așadar, voi nu mai sunteți străini sau oaspeți, ci sunteți cetățeni împreună cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu, [20]fiind zidiți pe temelia apostolilor și a profeților, piatra din capul unghiului fiind Însuși Isus Hristos.
[21]În El toată clădirea, bine închegată, crește ca să fie un templu sfânt în Domnul, [22]prin care sunteți zidiți împreună ca locaș al lui Dumnezeu prin Duhul.” (Efeseni 2:11-22).
Pavel descrie starea neamurilor în cinci puncte: 1) fără Hristos, 2) fără drept de cetățenie în Israel, 3) străini de legămintele făgăduinței, 4) fără speranță și 5) fără Dumnezeu. În Hristos, ni se spune în versetul 13, prin crucea Lui, ni se spune în versetul 16, neamurile și evreii sunt zidiți de Hristos pentru a fi un templu pentru Dumnezeu prin Duhul. Alegerea sfinților din Efes și predeterminarea înfierii lor s-a făcut înainte de întemeierea lumii în Hristos (Efeseni 1:4, 5); în Hristos este realizată răscumpărarea noastră și păcatele ne sunt iertate prin sângele Său (v. 7) și tot prin El suntem făcuți moștenitori. Mai mult, ca o garanție că vor primi moștenirea, credincioșii efeseni au primit Duhul Sfânt.
„[13][…] ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit […] și care este arvuna moștenirii noastre […].”
Care este moștenirea pentru care Dumnezeu garantează cu Duhul Sfânt?
Punctele 2 și 3 sunt de interes acum pentru a putea înțelege ce moștenesc cei aleși și predeterminați înainte de întemeierea lumii. Ei erau separați de Hristos și străini de legămintele făgăduinței. Legămintele făgăduinței sunt în scrierile lui Pavel, fără a demonstra acum, legămintele încheiate cu Avraam, Isaac și Iacov (Rom. 4:13, 16, 20; 9:8; 15:8; 2 Cor. 1:20; Gal. 3:16-17, 19, 22; 4:28; Evrei 6:17; 7:6; 11:9). Pavel nu vorbește în toate epistolele sale de vreo altă făgăduință decât cea făcută lui Avraam și reluată apoi cu generațiile următoare, și nu vorbește despre o altă moștenire decât cea promisă lui Avraam prin făgăduință – țara spre care a fost chemat. Cei din Efes moștenesc, așadar, țara promisă lui Avraam, Isaac și Iacov pentru că pentru Pavel țara făgăduită era patria cerească, nicidecum o alta:
„[8]Prin credință Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care urma să-l ia drept moștenire, a ascultat și a plecat fără să știe încotro merge. [9]Prin credință a peregrinat el prin țara făgăduinței ca printr-un ținut străin și a locuit în corturi ca Isaac și Iacov, care erau moștenitori împreună cu el ai aceleiași făgăduințe. [10]Căci el aștepta cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu. […] [13]În credință au murit toți aceștia, fără să fi primit lucrurile făgăduite; doar le-au văzut de departe, le-au salutat și au mărturisit că sunt străini și călători pe pământ. [14]Cei ce vorbesc astfel dau de înțeles că sunt în căutarea unei patrii. [15]Dacă le-ar fi stat gândul la cea din care ieșiseră, ar fi avut vreme să se întoarcă. [16]Dar ei își doresc o patrie mai bună, adică una cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este rușine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate. […] [39]Toți aceștia, deși au fost apreciați pentru credința lor, n-au primit ce le fusese făgăduit, [40]căci Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârșire fără noi.” (Evrei 11:8-10, 13-16, 39-40).
Dacă țara promisă lui Avraam era o patrie cerească, implicit împărăția veșnică a lui David era tot cerească, de ce erau efesenii fără drept de cetățenie în Israel?
„[20]Dar cetățenia noastră este în ceruri, de unde Îl și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos, [21]care va schimba starea umilă a trupului nostru și îl va face asemenea trupului Său de slavă prin puterea pe care o are de a-Și supune toate lucrurile.” (Filipeni 3:20).
O astfel de cetățenie nu se obține prin circumcizie făcută de mâna omului, prin emiterea unui act statutar sau oricare alt mijloc folosit de națiunile pământului. O astfel de cetățenie se obține în Hristos prin nașterea de sus. Sfinții sunt cetățenii Ierusalimului ceresc, cetatea spre care a plecat Moise și despre care a cântat după trecerea Mării Roșii.
„[25]Agar este muntele Sinai din Arabia și corespunde Ierusalimului de acum, căci este în robie împreună cu copiii săi. [26]Dar cetatea Ierusalimului de sus este liberă, și ea este mama noastră. [27]Fiindcă este scris: Bucură-te, stearpo, care nu naști! Izbucnește de bucurie și strigă, tu, care nu suferi durerile nașterii! Căci mulți vor fi copiii celei părăsite, mai mulți decât ai celei care are bărbat. [28]Și voi, fraților, ca și Isaac, sunteți copii ai făgăduinței.” (Galateni 4:25-28).
Pavel nu vede în țara promisă lui Avraam, Canaanul acestui pământ, cu Ierusalimul de ieri și astăzi, el vede lumea noului pământ, Ierusalimul de sus, lumea făgăduită lui Avraam și seminței lui. Aceasta este pentru Pavel patria cerească, pe care Ioan o descrie ca un pământ nou. Astfel, împărăția lui David este lumea nouă, o lume veșnică, fără păcat. Toate în și prin Hristos.
Pentru liniștea lui Israel, evreii au decis că Isus trebuia să moară. Împărăția pe care El o propovăduia și a cărei Împărat se declara, precum și principiile ei morale, nu erau pe placul minții carnale a iudeilor și a modului în care alegorizaseră ei Scriptura; nu căutând un sens spiritul în textul ei, ci reducând realitatea cerească a făgăduinței avraamice sau davidice la visul evreiesc, speranța și puterea minții carnale, pentru moștenirea unui pământ deja blestemat, ca loc pentru dominația unei națiuni avraamice. Pentru liniștea multora din Israel, Pavel trebuia să moară. De ce? Pentru că bine vestea aceeași Împărăție și aceeași morală ca Domnul Său. Isus a trăit și a murit mărturisind că Împărăția Sa nu este din lumea aceasta. Dar cum Împărăția Sa este Împărăția lui Dumnezeu, Împărăția cerurilor înseamnă că țara promisă lui Avraam, tatăl Său și împărăția promisă lui David, tatăl Său, nu erau din lumea aceasta. Iar aici e șocul pe care nu dorim să-l suferim, nici noi și nici evreii. Pavel calcă pe urmele Domnului Său și prezintă aceeași evanghelie a Împărăției.
Concluzii
Sistemele teologice ale creștinismului încearcă să sintetizeze evanghelia, dar au fost create într-un creștinism care nu a remarcat legătura dintre Țara făgăduită lui Avraam, Împărăția davidică, Împărăția lui Israel, Patria cerească și Paradisul – toate indicând același lucru și același loc. Această omisiune este crucială. Biserica, se presupune, a înlocuit Israelul și și-a însușit binecuvântările promise acestuia de Dumnezeu. Dar aceasta nu s-a întâmplat niciodată în realitate și nu se va întâmpla, pentru că nu face parte din planul lui Dumnezeu. Atât evreii, cât și creștinismul au dat greș în a înțelege vestea bună a Împărăției cerești, pentru că nu au făcut legătura între primele bine vestiri ale Împărăției înaintea lui Avraam și Împărăția bine vestită de Ioan și Isus, iar apoi de apostoli.
În epistolele sale, Pavel face legăturile necesare între evanghelie și Împărăție și descoperă vestirea evanghelie de la Avraam până la Hristos. Scrierile sale nu susțin nici visul evreiesc, nici teologia înlocuirii și cea însușirii dezvoltate de neamuri. Țara promisă lui Avraam este ceea ce moștenesc cei care au credința lui Avraam, ne spune Pavel de atâtea ori. Și nu vorbește alegoric spunând că lui Avraam i s-a promis Palestina, iar nouă, prin alegorie, Cerul. Pavel nu trece de la tip la antitip, de la o țară a promisiunii la o țară cerească. El nu spiritualizează un concept pământesc și nu înlocuiește Israelul cu biserica și nici nu însușește pentru biserică, spiritualizând, promisiunile făcute lui Israel.
Pentru filosofii epicurieni și stoici din Atena, Pavel era o noutate. Participa la adunările evreilor și era evreu, dar nu predica împărăția lui Israel așa cum o făceau ei, nu făcea propagandă pentru lege și circumcizie, pentru obținerea cetățeniei de la Ierusalim și nici nu încerca să-i aducă pe greci cu care vorbea în piață sub legământul de la Sinai. Nici nu-i chema să poarte semne exterioare ale apartenenței la Dumnezeu, ci stigmata interioară a crucii. El le vestea pe Isus și învierea. Era nou, nemaiauzit. Niciun evreu nu le mai vorbise așa. Pentru mulți greci Pavel a fost un palavragiu, iar pentru cei mai mulți evrei un pericol pentru visul evreiesc, pentru Dumnezeu însă, Pavel a fost apostolul puterii lui Dumnezeu – crucea și evanghelia lui Hristos (Romani 1:16, 1 Corinteni 1:18).
Hristos nu a căutat să distrugă speranțele iudeilor legate de o împărăție care trebuia să vină, însă le-a descoperit natura cerească a acestei Împărății. Evreii au considerat că ieșirea din Egipt a avut loc ca urmare a făgăduinței făcute patriarhilor cu privire la moștenirea unui loc aici pe pământ, iar Paștele a fost considerat un semn al acestei realizări. Însă, Paștele nu s-au împlinit când ei au trecut Marea Roșie sau când au intrat în Canaan, nici când David a ajuns împărat, ci se vor împlini abia după așezarea Împărăției cerului, remarca tot tovarășul lui Pavel, Luca (Luca 22:15-16). Drept urmare, iudei au simțit că Isus le distruge așteptările. Pavel fusese unul dintre cei mai zeloși activiști ai împărăției, ai visului iudaic. Dar s-a întâlnit cu Hristos și a înțeles evanghelia și natura Împărăției.
Pavel a renunțat la visul iudaic, așa cum era vizualizat, conceptualizat și instrumentat de teologii națiunii și bisericii sale, și a înțeles natura adevărată a Împărăției. Împărăția lui Israel nu este o împărăție a acestui pământ, neprihănită pentru că are o lege bună, după care se guvernează și pe care o respectă în toate punctele fără nicio abatere, așa cum chiar această lege cere; plină de slavă pentru că Šəḵīna este în sfânta sfintelor templului și protejată datorită promisiunilor făcute lui Avraam și David. Împărăția cerurilor este chiar țara spre care a fost chemat Avram pe când era în cetate Ur din Haldea și singura făgăduită prin promisiune de Dumnezeu evreilor și celorlalte neanuri, în și prin Hristos. Atât de neclintită a fost făgăduința, încât nici legea venită cu atâta slavă pe Muntele Sinai nu a anulat-o (Galateni 3:15-18). Cu atât mai mult sistemele teologice ale omului create prin înlocuire, împrumut sau alegorie.
Pe acest Pavel trebuie să îl înțelegem bine și pe Hristosul său, în contextul lucrării sale de a predica evanghelia Împărăției lui Israel. Deși mort, Pavel încă ne primește prin epistolele sale, așa cum îi primea pe cei ce veneau să-l viziteze în arestul său la Roma pentru a ne bine vesti Împărăția lui Dumnezeu, Paradisul spre care a fost chemat să plece Avram. Pentru Pavel, nici etapele până la théōsis, nici articolul Reformei și nici impresia apuseană că Augustin a susținut realizarea neprihănirii în ființa umană nu sunt evanghelie. Evanghelia lui a fost tot evanghelia Împărăției lui Isus Hristos. Credința și îndreptățirea, care vine ca rezultat al ei, sunt parte a promisiunii Împărăției. Ele nu se pot separa. Una din întrebările cele mai grele, la care nici nu am vrea să ne gândim, este dacă Hristosul lui Pavel este chiar cel pe care creștinismul și l-a imaginat, sau, de ce nu, și iudaismul prin toate ramificațiile sale.
Apostolul Pavel nu este greu de înțeles, așa cum spuneam în introducerea subiectului, însă dacă nu este observată legătura pe care fostul fariseu o face prin predicarea evangheliei Împărăției lui Dumnezeu între țara promisă lui Avraam și Ierusalimul de sus al Împărăției cerurilor, scrierile sale devin foarte complicate. Dacă cineva se încurcă în acest subiect va avea probleme în a le înțelege pe celelalte, pentru că sunt dependente între ele și nu pot fi tratate separat. Ca sugestie: pentru un ajutor real în studiul lui Pavel avem nevoie de cele două cărți ale lui Luca, scrieri care ne vor ajuta să-l înțelegem pe Pavel atât general, cât și particular în anumite puncte. Și ceilalți autori ai Noului Testament pot fi folosiți în particular pentru a ne ajuta să cuprindem viziunea apostolului Pavel cu privire la vestea bună a Împărăției.
Nu-l lăsați pe Pavel să moară, pentru că este printre puținele legături pe care le avem cu Scriptura, cu sensul ei real și cu Cel ce a inspirat-o. Epistolele sale aduc până astăzi mărturia că un creștin se naște cu durere, dar că Hristos poate lua chip în noi (Galateni 4:19). Pavel ne poate ajuta să înțelegem, din Scripturi, dacă chipul Hristic în om este théōsis, așa cum spus creștinii răsăriteni, îndreptățire atribuită, cum spun protestanții apuseni sau îndreptățire împărtășită, cum spun catolicii apuseni.
Note de subsol:
[1] . Vezi John Meyendorff, Byzantine Theology, Fordham University Press, 1974, p. 146. ⤴︎
[2] . Vezi Stelian Tofană, „Treasure in Earthen Vessels…” în Participation, Justification, and Conversion Eastern Orthodox Interpretation of Paul and the Debate between „Old and New Perspectives on Paul”, ed. Athanasios Despotis, p. 120. 121. ⤴︎
[3] . Tofană, idem, p. 121. ⤴︎
[4] . Meyendorff, idem, p. 146. ⤴︎
[5] . Eugenia Scarvelis Constantinou, Thinking Orthodox: Understanding and Acquiring the Orthodox Christian Mind, Ancient Faith Publishing, 2020, p. 38. ⤴︎
[6] . Constantinou, ibidem. ⤴︎
[7] . Anthropôlogia sacra disputation 24, Wittenberg: Johannes Gormannus, 1615. ⤴︎
[8] . Theologia scholastica didacta, Hanovra, 1618, p. 711. Johann Heinrich Alsted a fost un pastor calvinist german care, pe fondul convertirii familiei regale de la unitarianism la calvinism, s-a mutat din Germania la Alba Iulia în 1629 pentru a fonda o academie calvinistă. ⤴︎
[9] . D. Martin Luthers Werke (WA – Weimarer Ausgabe), vol. 40, 3.352.3. ⤴︎
[10] . Sublinierea autorului. ⤴︎
[11] . Alister E. McGrath, Iustitia Dei: A History of the Christian Doctrine of Justification, Cambridge University Press, 2005, p. 38. ⤴︎
[12] . Sublinierea îmi aparție. ⤴︎
[13] . Constantinou, idem, p. 43, 44. ⤴︎
[14] . „Sistemul de doctrina învătat de Calvin nu este decât augustinianismul comun întregului corp al reformatorilor.” - Benjamin Warfield, Samuel Craig (ed.), Calvin and Augustine, Philadelphia, Presbyterian and Reformed Publishing Co., p. 22. ⤴︎
[15] . Sublinierile îmi aparțin. ⤴︎
[16] . David Anders în dialog cu Cy Kellett, „How to Understand St. Paul”, 1 martie 2023, https://www.catholic.com/audio/caf/how-to-understand-st-paul. ⤴︎
[17] . Un exemplu de diferență doctrinară și întâlniri ecumenice este redat de Michael G. Azar: „În august 1977, reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Ruse (aflată pe atunci sub privirile comunismului sovietic) și ai Bisericii Evanghelice Luterane din Finlanda s-au întâlnit la Kiev, ca parte a unui dialog continuu. În cadrul întâlnirii, cele două tradiții au ajuns la multe puncte comune (mult mai multe decât vor apărea în dialogurile dintre ortodocși și luterani germani). Totuși, două puncte majore de divergență s-au evidențiat: 1) relația dintre har și liberul arbitru și 2) relația dintre lege și evanghelie în mântuire. După cum aveau să arate dialogurile ulterioare, participanții ortodocși au rămas refractari la o delimitare prea fermă între lege și evanghelie. Tradiția ortodoxă, inspirându-se din predica de pe munte, au subliniat reprezentanții săi, era caracterizată de o îmbinare conceptuală a legii și a evangheliei, în timp ce inspirau normele etice ale vieții creștine. Tradiția luterană, pe de altă parte, considerase în mare măsură predica de pe munte ca o dovadă a legii vechi care a fost împlinită de Hristos, servind acum nu ca standard al eticii creștine, ci ca mijloc de condamnare a păcătosului.” („The Law and New Life in Rom 7:1–6: Eastern-Western Dialogue and Romans”, în Participation, Justification, and Conversion Eastern Orthodox Interpretation of Paul and the Debate between „Old and New Perspectives on Paul”, p. 243). ⤴︎
[18] . „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 3:2). ⤴︎
[19] . Ioan 3:7 în lb. gr., γεννηθῆναι ἄνωθεν, tradus în lb. română prin „născut din nou”. ⤴︎
[20] . „Lui Dumnezeu”apare în Textul Bizantin (Textul Majoritar): „βασιλείαν τού Θεού”. ⤴︎
[21] . „Formation of the New Testament Canon” – http://ancientfaith.com/podcasts/transforminglives/formation_of_the_new_testament_canon. ⤴︎
[22] . „Dacă actuala captivitate a evreilor ar urma să se încheie, profeții nu ar fi tăcut în această privință, ci ar fi spus-o mai înainte. Am oferit o dovadă adecvată a acestui lucru atunci când am arătat că toate robiile lor au fost aduse asupra lor după ce fuseseră prezise: robia în Egipt, robia în Babilon și robia în timpul lui Antioh Epifanul. Am dovedit că pentru fiecare dintre acestea, Sfintele Scripturi au proclamat dinainte atât un timp, cât și un loc. Dar niciun profet nu a definit o durată pentru robia actuală, deși Daniel a prezis că va veni, că va aduce pustiire totală, că va schimba vechea lor comunitate și modul lor de viață și la cât timp după întoarcerea din Babilon se va întâmpla.
Dar Daniel nu a dezvăluit că se va sfârși și că aceste necazuri vor înceta vreodată. Nici vreun alt profet nu a făcut-o. Daniel a prezis însă contrariul, și anume că această robie îi va ține în sclavie până la sfârșitul timpului. Numărul mare de ani care au trecut și au venit de atunci sunt martori ai adevărului spus de el. Și anii nu au arătat nici urmă, nici început al unei schimbări în bine, chiar dacă evreii au încercat de multe ori să își reconstruiască templul. Nu o dată, nu de două ori, ci de trei ori au încercat. Au încercat în timpul lui Hadrian, în timpul lui Constantin și în timpul lui Iulian. Dar de fiecare dată când au încercat au fost opriți. Primele două ori au fost opriți de forța militară; mai târziu au fost opriți de focul care a izbucnit din temelii și i-a oprit din obstinarea lor intempestivă.” (Ioan Gură de Aur, Discourses Againts Judaizing Christians, VI, II, 1, 2 în Fathers of the Church, vol. 68, The Catholic University of America Press, p. 150). ⤴︎
