Sumar
O privire scurtă, dar pătrunzătoare, aruncată asupra diversității de opinii creștine, ne indică o primă cauză a diversității – înțelegerea diferită a Scripturii (de fapt, neînțelegerea ei). Sunt dese situațiile când revelația din Torah și Nevi’im (Legea și Profeții) nu a fost înțeleasă și s-a căutat înțelegerea ei prin scrierile apostolilor. În general, Noul Testament este folosit ca un comentariu pentru Vechiului Testament. Nu cred că apostolii și-au imaginat vreodată că scrierile lor ar trebui considerate un interpret al Vechiului Testament și ei nu scriu indicând că așa ar trebui privite. De fapt, niciun profet nu a pretins că este interpretul și comentatorul suprem al altui profet; de aceea puțin probabil să o fi făcut apostolii.
În schimb, ei trimit permanent cititorul spre Scripturi – Vechiul Testament. Spre exemplu, chiar și atunci când îl prezintă pe Hristos, taina lui Dumnezeu, Petru nu insistă prea mult asupra experienței lor cu Hristos ca autoritate, ci trimite spre profeți:
„Într‑adevăr, v‑am făcut cunoscute puterea și venirea Domnului nostru Isus Hristos nu întemeindu‑ne pe niște mituri meșteșugit alcătuite, ci fiindcă am văzut noi înșine, cu ochii noștri, măreția Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste și slavă, atunci când pentru El s‑a auzit din Slava Minunată un glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.» Și noi înșine am auzit acest glas venind din cer când eram cu El pe muntele cel sfânt. Și avem cuvântul profeției făcut și mai tare, la care bine faceți că luați aminte, ca la o făclie care strălucește într‑un loc întunecos până se va lumina de ziuă și va răsări luceafărul de dimineață în inimile voastre. Dar să știți, înainte de toate, că nicio profeție din Scriptură nu se explică singură. Căci nicio profeție n‑a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, cârmuiți de Duhul Sfânt.” (2 Petru 1:16-21).
Pavel, are aceeași abordare:
„Vreau să vă reamintesc, fraților, Evanghelia pe care v‑am propovăduit‑o, pe care ați primit‑o, în care ați rămas și prin care sunteți mântuiți, dacă o țineți după cuvântul pe care vi l‑am vestit; altfel, degeaba ați crezut. V‑am învățat, înainte de toate, ceea ce și eu am primit, anume că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, că a fost îngropat și a înviat a treia zi, după Scripturi, și că i S‑a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece.” (1 Corinteni 15:1-5).
„Hristos este ținta Legii, în vederea îndreptățirii fiecăruia care crede.” (Romani 10:4).
Nu ar trebui uitat nici că Hristos, Profetul, a vorbit despre Sine tot prin Scripturi:
„Voi cercetați Scripturile pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică, și tocmai ele mărturisesc despre Mine! Și nu vreți să veniți la Mine, ca să aveți viață. […] Căci, dacă l‑ați crede pe Moise, ați crede și în Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar, dacă nu credeți cele scrise de el, cum veți crede cuvintele Mele?” (Ioan 5;39, 46-47, EDCR).
Însă Scripturile lui Moise, spre care Hristos îi trimitea pe cei la care venise, erau citite fără a fi înțelese – „nu facem ca Moise, care își punea un văl pe față pentru ca fiii lui Israel să nu‑și ațintească privirea asupra sfârșitului slavei trecătoare. „Dar mintea lor s‑a împietrit, căci, până în ziua de astăzi, la citirea vechiului legământ rămâne același văl, neridicat, fiindcă vălul este dat la o parte în Hristos” (2 Corinteni 3:13-14, EDCR). Nici creștinii, citind Vechiul Testament[1] nu înțeleg mai mult sau mai bine. Oricine vrea să cunoască pe Hristos trebuie să înceapă cu Scriptura lui Hristos și a apostolilor Săi, și apoi să continue cu lucrarea apostolilor.
Toate tradițiile și sistemele teologice creștine au luat ființă prin interpretarea revelației Scripturii, nu prin înțelegerea ei. Prin aceasta, vreau să spun că o mare parte a crezurilor creștinismului sunt doar speculații pe baza textului biblic, a lipsei sau a prezenței unui concept. Aceste speculații au ajuns să definească și să identifice o denominațiune sau un curent teologic și cu greu mai pot fi reanalizate pentru a li se testa corectitudinea. Dacă am face asta am simți că am trăda biserica. Dacă cineva analizează critic vreun crez, în general e cineva din afara lui, care cercetează Scriptura pentru a invalida crezul respectiv și a recomanda altul.
Ca să ne fie mai ușor să vedem unde am putea greși, am putea arunca o privire peste gard, în ograda iudaică. Opiniile iudeilor despre Scriptură erau diverse: în secolul I farisei aveau o înțelegere, saducheii alta, iar în Alexandria, filosoful evreu Filon încerca să creeze prin alegorizarea Scripturii o legătură între revelația lui Yahwe și raționamentele filosofice grecești. Lângă farisei, saduchei și Filon s-au adăugat în acest complex de idei și alte secte sau grupări iudaice, care au primit un anume Hristos ca pe profetizatul Mesia. Trecerea timpului nu a adus un acord în iudaism. Deși înțelegeau diferit Scriptura, faptul că aveau în comun naționalitatea evreiască le conferea o apartenență, o siguranță – erau sămânța lui Avraam. În rândul celorlalte neamuri, care au ales să creadă Scriptura și pe Dumnezeul ei, diferența de opinii crește direct proporțional cu diversitatea lor. Însă aici apare o mică problemă – nu există liantul național, apartenența de Avraam, Isaac și Iacov. Ea va fi rezolvată; artificial și cu consecințele de rigoare prin inventarea instituției bisericești.
Diversitatea de biserici creștine este, printre alți factori, rezultatul diverselor înțelegeri a revelației Scripturii. Creștinismul a ales morala și etica Scripturilor pe care le-a adaptat și adoptat în Imperiului Roman, dar a repetat istoria evreilor într-un alt cadru. După cum fiecare grupare iudaică striga, prin însăși existența ei, că ea a înțeles bine Scriptura, tot așa, fiecare biserică creștină încearcă să convingă că la ea este depozitat adevărul.
În această diversitate de interpretări teologice aș vrea să propun o soluție care nu poate fi refuzată, teoretic, de nicio biserică creștină care îl consideră pe Pavel un apostol al lui Isus Hristos – reevaluarea poziției teologice a bisericilor creștinismului în lumina evangheliei pauline și renunțarea la orice poziție care nu este afirmată clar de apostol. În această viziune, Pavel și epistolele sale oferă singurul liant care poate uni creștinii într-o biserică și pe creștini și iudei în aceeași rădăcină. Condiția necesară și suficientă este acceptarea evangheliei pauline, fără distorsionări, cu toată ființa renăscută prin puterea Duhului Sfânt. În momentul de față fiecare îl are pe Pavel așa cum apostolul nu a fost. Pavel nu a fost creștin grec sau latin și nici luteran, calvinism sau arminian. Dar cine a fost Pavel și Hristosul său?
Problema de fond a evreilor și creștinilor, nerecunoscută sub nicio formă, este faptul că nu înțeleg Scriptura și o interpretează după propriile opinii. Fiecare o alegorizează într-un fel. Creștinii și-au însușit elementele biblice pe care le-au spiritualizat, iar evreii au găsit pentru ei și prozeliții lor o mulțime de soluții pentru a da impresia că ascultă de Yahwe.
Aici intervine Pavel. Însă Pavel nu poate fi folosit, în felul în care este folosit acum, pentru a rezolva conflictele dintre Augustin și Pelagius sau Calvin și Arminius. De ce? Pentru că Pavel nu a scris cunoscând problematica ridicată de ei și argumentarea lor. Atât Augustin și Pelagius, cât și Calvin și Arminius, ca de altfel toți oamenii, trebuie să se întoarcă la Pavel și la contextul în care el a scris, la problemele pe care el le-a ridicat. Personal mă îndoiesc că în mintea unei persoane care îl va înțelege pe Pavel vor mai rămâne problemele mari ale creștinismului și conflictele acestuia. Augustin și Pelagius, și Calvin și Arminius rămân în spate ca niște oameni mari, care s-au luptat pentru idei străine de evanghelia apostolului. Există un risc mare atunci când Pavel este citit și înțeles. Dispar granițele instituționale bisericești, identitatea și individualitatea bisericilor, și cade orice este omenesc.
Cine își va asuma riscul să îl descopere pe Pavel și pe Hristosul său, dacă ar fi adevărat ceea ce spun?; anume că fiecare biserică trebuie să dărâme ce a construit, unii în mii, alții în sute de ani. Nu mai bine spunem că nu poate fi adevărat, iar afirmațiile noastre să slujească drept demonstrație?
De ce Pavel?
Seria de prelegeri, Pavel și Hristosul său (Hristos și apostolul Său), ne va conduce prin textul Scripturii la lumea în care Hristos se prezenta prin apostolul Său, iar apostolul predica evanghelia Hristosului său. Vom urmări lucrarea misionară a lui Pavel pentru a descoperi evanghelia pe care marele apostol al creștinismului o predicase în lucrarea sa și, în centru ei, așa cum dorea apostolul, pe Hristos răstignit. Voi folosi pentru acest scop toate epistolele care apar în Biblia noastră ca fiind scrise de Pavel – 13 la număr –, plus epistola către evrei care nu poartă numele lui Pavel, dar a fost considerată în creștinismul răsăritean ca aparținând apostolului. Cruciadele specialiștilor în teologie și manuscrise biblice, care luptă pentru a demonstra că Pavel este autorul a doar 7 epistole, nu mă conving. Sunt doar zgomotul industriei religioase și al presupunerii academice care găsește în acest subiect un alt element de senzație; o demonstrație nu e construită din presupuneri, ci de fapte veridice și palpabile.
Vă rog să rețineți că Hristos și evanghelia Sa, studiate prin lucrarea misionară a apostolului Pavel, fac obiectul central al acestei serii pe care o începem astăzi.
De ce Pavel, nu Petru sau Iacov? Sau de ce nu Matei, Marcu sau Ioan? Pavel și Hristosul, Hristos și apostolul său ar trebui studiat din cel puțin două motive importante:
Doctorul Luca, cel de la care avem o mică parte a istoriei apostolilor după înălțarea lui Hristos, a dedicat cea mai mare parte a relatării sale pentru lucrarea apostolică a lui Pavel. Așadar, despre Pavel știm mai mult decât despre ceilalți apostoli. Epistolele pauline compun cea mai mare parte din scrierile apostolilor și acoperă mai multe subiecte decât ceilalți. Astfel, din relatarea doctorului Luca și din epistolele pauline ne putem face o imagine mai clară asupra creștinismului apărut, în special, în afara Palestinei în a doua jumătate a secolului I.
Datorită lui Luca, a preponderenței epistolelor pauline și de ce nu, pentru că a fost numit apostolul neamurilor, Pavel a devenit emblema creștinismului dezvoltat în lumea greco-romană, dar în afara Palestinei. Toate ramurile mari ale creștinismului pretind că păstrează evanghelia transmisă de Pavel; afirmând prin aceasta că ceea ce se predică de la amvoanele lor sau se transmite în cărți, reviste sau radio, televiziune și internet este nimic mai mult sau mai puțin decât vestea bună care s-a auzit de pe buzele lui Pavel sau din epistolele sale. Dacă este adevărat ce spun toți, niciodată evanghelia paulină nu a fost mai răspândită ca astăzi și niciodată mai diversă și contradictorie. Pavel și conceptul său teologic, așa cum sunt percepuți, sunt pretinși de creștinism, dar în același timp de o parte a iudaismului mesianic sau chiar de iudaismul modern[2]. Însă Pavel este privit și perceput diferit în creștinism și iudaism; evreul care îl pretinde pe Pavel îl înțelege diferit de creștinul care are aceleași pretenții asupra apostolului și veștii sale bune. Epistolele sale sunt înțelese diferit de cei ce-l pretind și chiar de cei ce îl contestă. În creștinism, Pavel este zugrăvit ca fariseul care a înțeles deșertăciunea Israelului și a religiei sale, precum și a legii. Ceea ce au presupus creștinii secolelor al II-lea și al III-lea a fi teologia apostolului a fost conceptualizat într-un imperiu creștin care trebuia să coboare cerul pe pământ, după ce Israel eșuase și, în consecință, a fost respins. Imperiul a luat locul Israelului, ajutat de aparatul teologic, care a fost elaborat prin absorbția conceptelor filosofice și alegorizarea Scripturii. Învățătura lui Pavel despre Hristos și evanghelia Sa a fost percepută ca o metodă alegorică, prin care realitățile literale ale Scripturii despre Israel au fost alegorizate pentru a identifica Israelul spiritual; i.e. biserica creștină și imperiul acesteia. Unele dintre reformele și schismele creștinismului sunt o reevaluare a teologiei pauline, cea mai cunoscută fiind Reforma Protestantă inițiată de Martin Luther și continuată de Jean Calvin, care l-au folosit pe Augustin pentru a-l înțelege pe Pavel. Și ei, urmând visul lui Eusebiu de Cezarea și Constantin, au dorit să construiască o națiune creștină, uitând că până și Avraam, Isaac și Iacov au fost străini și călători pe pământ, deși ei au fost primii din istoria biblică care l-au auzit pe Dumnezeu făgăduindu-le o țară. Citindu-l pe Pavel, comentatorii săi creștini au ajuns la concluzia că experiența întâlnirii cu Hristos pe drumul spre Damasc l-a determinat să compună doctrina îndreptățirii prin credință, o temă care, cred ei, a devenit tema dominantă a lucrări sale misionare. Însă, evanghelia lui Pavel, în care neprihănirea prin credință are un rol central, nu este separată de apostol de legământul lui Dumnezeu și cetățenia pe care El o oferă în împărăția lui Israel.
Așezarea scenei
Acum, după ce am prezentat obiectivul central al temei și am evidențiat două motive importante pentru susținerea unei astfel de abordări, mergem la relatarea lui Luca din Faptele apostolilor, deoarece acolo găsim o informație foarte prețioasă care va începe studiul nostru (Fapte 1:1-8). După ultimele patruzeci de zile petrecute cu ucenicii Săi, după înviere, Isus i-a condus până spre Betania. Urma să se ridice la dreapta lui Dumnezeu. Acolo, ucenicii au dat glas unui dor al sufletului lor, unei așteptări din pieptul lui Israel de mii de ani, a unei așteptări de care le-a vorbit profetul și împăratul David, dar care merge dincolo de Avraam spre zilele veșniciei, și care era pusă de familie sau națiune în inima oricărui copil: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să restaurezi Împărăția lui Israel?” (Luca 1:6 conf. Exodul 19:3-6[3]). Într-adevăr, preocuparea majoră a evreilor în timpul lucrării Domnului Hristos și a slujirii pastorale a apostolului Pavel era restaurarea completă a regatului lui Iuda. Firește, în mintea națiunii era vorba de împărăția preoțească, poporul și statul iudaic (semințiile lui Iuda și Beniamin), elenizate și romanizate de sute de ani. Torah și profeții erau cercetate la templu și sinagogi pentru a găsi răspunsuri și soluții pentru împlinirea acestei restaurări. Mesia era așteptat în Iuda tot pentru aceasta. Nu știu în ce măsură și în ce fel preocupările acestea aveau în vedere și Israelul (celelalte zece triburi care au fost colonizate de asirieni), Samaria acum, pentru că exista o ură puternică între iudei și samariteni. Pentru același vis se continuă rugăciunile evreilor la zidul plângerii sau în alte locuri de pe pământ.
Cei trei ani și jumătate petrecuți cu Hristos nu au scos din mintea ucenicilor visul restaurării lui Israel, dar i-au făcut să înțeleagă că Hristos este împăratul și că împărăția va fi restaurată prin El, conform principiilor enunțate în predica de pe munte și alte cuvântări. Ei au știut că Hristos era împăratul trimis de Tatăl Său pentru a predica vestea bună a împărăție lui Israel. Nu a trecut prin mintea lor că ceva ce își va lua numele de biserică le va fura visul și făgăduințele și că va transforma împărăția lui Israel într-un concept creștin al împărăției lui Constantin, Charlemagne sau Vladimir Vladimirovich Putin, printre mulți alții. Când ucenicii, animați de promisiunea Duhului Sfânt și a veniri împărăției au plecat spre casele lor după înălțare, iar la zece zile au primit puterea făgăduită, ei au plecat spre templu și spre frații lor iudei pentru a le vesti venirea împărăției lui Israel cu împăratul ei – Isus Hristos. Cuvintele lui Isus, împăratul lor erau vii în mintea lor: „Adevărat vă spun că nu veți sfârși cetățile lui Israel până va veni Fiul Omului.” (Matei 10:23). După cincizecime, ei nu au plecat să facă creștini, în sensul întreg pe care cuvântului creștin îl implică astăzi. Ei au plecat să vestească zorii împărăției făgăduite prin profeți și a veniri ei împreună cu împăratul – Hristos. Dar, unde este Pavel în această scenă?
Drept urmare, vom căuta să aflăm cum s-a raportat Pavel la visul iudaic, fie cel al națiunii care tocmai Îl respinsese pe Hristos ca împărat, jertfă, fiu de Dumnezeu, fie al ucenicilor care îl așteptau să vină, tot așa cum a urcat spre cer. În ce măsură evanghelia lui Pavel, cu crucea lui Hristos în centrul ei, urma visul împărăției lui Israel? Cum a explicat Pavel promisiunile făcute lui David, iar mai înainte lui Avraam, Isaac și Iacov? În ce măsură putem încadra neprihănirea prin credință paulină în visul împărăției și ce legătură există între ele, dacă există vreuna? Iată unele din întrebările la care vom căuta răspuns.
Vă sugerez: citiți și observați în Scriptură și istorie preocuparea iudeilor pentru o împărăție israelită și în istoria creștinismului preocuparea creștinilor pentru o împărăție creștină (pentru a limita cercetarea – Niceea, Reforma Protestantă și curentele protestante conservatoare din SUA de azi și visul rusesc al Russkii Mir). Luați istoria din timpurile biblice până astăzi și observați aceasta, apoi aduceți-l pe Pavel în mijlocul scenei. Unde stă Pavel și Hristosul său în această lume, în care iudei și creștinii caută o țară, împinși de un vis profetic, citit în Scripturi carnal sau interpretat alegoric?
Perimetrul în care vom opera și elementele pe care le vom avea în vedere sunt acestea: Îl avem pe Hristos în centru, dar numai așa cum este prezentat de apostolul Pavel în epistolele sale – împăratul lui Israel răstignit în mijlocul galatenilor, colosenilor sau oriunde există un păcătos. Avem evanghelia împărăției și îndreptățirea prin credință, avem împărăția promisă în Scripturi, un neam făgăduit de oameni sfinți. Un lucru trebuie stabilit dinainte, desigur nu este obligatoriu și nici impus. De fapt, nu am cum să-l impun. Nu doresc să vorbesc unui auditoriu care ascultă doar, ci care se implică. Eu susțin aceste prelegeri pentru a vă da elemente vechi și noi, așezate în diferite unghiuri, pentru a privi la ele și pentru a studia acasă această temă în mod personal. Cred că este un subiect mai important decât identitățile denominaționale și temele fundamentale ale bisericilor. Sau, ca să nu vă las un gust amar – la fel de important. Și, dacă nu i-ați acordat niciodată atenție în acest fel, acum este o ocazie să începeți.
Revin la Luca și relatarea înălțării împăratului lui Israel. După ce au cerut informații despre timpul restaurării împărăției la care sperau, Mântuitorul le răspunde că timpul nu trebuie să fie preocuparea lor, în schimb vor primi altceva – puterea Duhului Sfânt pentru a fi martorii Lui în Ierusalim, Iudeea, Samaria și pe întregul pământ. Isus nu le distruge visul, dar îi face să înțeleagă că visul lor va fi realizat prin și după ce, în puterea Duhului Sfânt, mărturia lor va fi dusă până la marginile pământului. Ei au plecat, pornind de la Ierusalim, să vestească evanghelia împărăției și iertarea păcatelor. A fi martor al lui Hristos implica faptul că ei aveau un răspuns clar la întrebarea Lui: „Dar voi, cine ziceți că sunt?”. Răspunsul trebuia să vină tot de la Tatăl, cum a fost al lui Petru, nu de la carne și sânge, altfel ei nu mai puteau fi martori. Răspunsul la această întrebare trebuia, printre altele, să facă legătura între așteptările iudeilor cu privirea la împărăție și lucrarea fiului lui David, Fiul lui Avraam, fiul lui Dumnezeu. Pavel este cel care oferă răspunsuri bogate la întrebarea lui Isus: „Dar voi, cine ziceți că sunt?” Spre Damasc, Pavel L-a întrebat pe Isus cine este, iar ulterior Dumnezeu I l-a revelat. Primind răspunsul la întrebarea sa (expresiile creștine: Quis es, Domine? Tis eimi, Kurios?), Pavel se preocupă de întrebarea lui Hristos într-un mod special în lucrarea și epistolele sale.
Nu știm de ce întrebarea adresată lui Isus înainte de înălțare apare doar în faptele lui Luca. Nu știm de ce vorbirea profetică despre împărăție a lui Zaharia (Luca 1:67-79), tatăl lui Ioan Botezătorul, apare doar în evanghelia după Luca. Putem intui că Luca a înțeles foarte bine viziunea și gândirea prietenului și tovarășului său în Hristos și evanghelie, Pavel, și a scris modelat de această viziune. Dacă acesta este cazul, relația lui Pavel și a soliei sale cu visul împărăției sunt pe deplin stabilite. Nu cred că ar trebui să-l citim pe Luca fără a avea în minte tovărășia sa cu apostolul Pavel, cu care unii de la Ierusalim erau în conflict. Luca a fost foarte apropiat de Pavel, l-a înțeles bine și a știut de aproape structura de gândire a lui Pavel, precum și evanghelia predicată de acesta. Faptul că întrebarea este prezentată în introducerea celei de a doua cărți pe care a scris-o doctorul este deosebit de important. Continuând prima sa carte, pe care noi o numim Evanghelia după Luca, cu a doua pe care noi o numim Faptele apostolilor, Luca a urmărit un scop pe care l-a trasat prin cărțile sale; care, deși nu e specificat se poate deduce. La sfârșitul cărții, Luca îl prezintă pe Pavel lucrând pentru împărăția așteptată de cele 12 seminții ale lui Israel. Găsesc că este important că doctorul Luca își începe a doua carte cu întrebarea despre așezarea împărăției și o încheie prezentându-l pe Pavel lucrând pentru aceasta, în timp ce își începuse prima carte cu viziunea profetică a lui Zaharia și o încheiase cu cererea tâlharului. Ce ar fi trebuit să facă Luca pentru ca subiectul împărăției lui Israel să fie văzut ca un subiect important al cărților sale? Afirmând că Ioan este cel ce va merge înaintea Domnului – pentru Luca, Hristos –, doctorul afirmă despre vestea bună a împărăției următoarele:
„Când s‑a luminat de ziuă, Isus a ieșit și a plecat într‑un loc pustiu. Mulțimile Îl căutau și, când au ajuns la El, voiau să‑L oprească să plece de la ei. Dar El le‑a zis: «Trebuie să vestesc[4] Împărăția lui Dumnezeu și în alte cetăți, fiindcă pentru aceasta am fost trimis.»” (Luca 4:43).
„Curând după aceea, Isus umbla din cetate în cetate și din sat în sat propovăduind și ducând vestea bună[5] a Împărăției lui Dumnezeu.” (Luca 8:1).
„Legea și Profeții sunt până la Ioan; de atunci, Împărăția lui Dumnezeu este vestită[6] și toți dau năvală către ea.” (Luca 16:16).
„Dar când l‑au crezut pe Filip, care le aducea vestea bună a Împărăției lui Dumnezeu și a Numelui lui Isus Hristos, au fost botezați atât bărbați, cât și femei.” (Fapte 8:12).
Vești despre împărăția lui Israel care trebuia să vină, despre pocăință și neprihănire erau veștile bune ale împărăției, evanghelia împărăției care trebuiau să aducă bucurie și pace. Felul acesta de a scrie; a începe o carte cu subiect și de a o încheia cu același subiect, mă obligă să cred că există o legătură, care nu poate fi omisă, între împărăție și neprihănirea care vine prin credința lui Hristos și în Hristos, fără faptele legii, conform lui Pavel, principalul apostol al evangheliei împărăției în a doua carte a doctorului grec. Ca profet al lui Dumnezeu, Isus străbătuse cetățile evreilor și predicase vestea bună (evanghelia) a împărăției (Luca 4:43, 8:1). Pavel, ne spune Luca, a făcut la fel (Fapte 11:19-26). Așadar, împărăția, pocăința, neprihănirea, evanghelia, cine este Hristos și cum se împletesc aceste subiecte vor fi parte a interesului nostru.
Atât de puternic era visul împărăției înrădăcinat în inima și mintea unui iudeu, încât tâlharul de pe cruce, condamnat la moarte de codul penal roman, era cu el în minte. Vestea bună a împărăției l-a impresionat și nu dorea să piardă împărăția. După câteva clipe de nebunie, în care Hristos este batjocura celor doi tâlhari (Marcu 15:32), unul dintre ei îl mustră pe colegul său și, apoi, i se adresează lui Hristos: „Isuse, adu‑Ți aminte de mine când vei veni în Împărăția Ta!” (Luca 23:42). Datorită credinței care a exprimat această rugăminte, tâlharul moare asigurat de Isus – împăratul recunoscut de acesta – că va fi un cetățean al Împărăției. Isus predicase despre împărăția lui Iuda un adevăr înțeles de tâlhar; o legătură între venirea/restaurarea împărăției lui Iuda și învierea morților. Fie că tâlharul a auzit el însuși veștile bune aduse de Hristos, ceea ce este probabil, fie că i-au spus alții ce a spus Isus pentru el a fost clar: Hristos se va întoarce în împărăția Sa și chiar dacă va muri, Hristos va putea să își aducă aminte de el. Ce legătură are împărăția lui Iuda cu învierea morților?
Preocuparea iudeilor pentru împărăție era justificată, deoarece era și preocuparea Duhului Sfânt, după cum vedem din relatarea doctorului Luca: „după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmașilor noștri, ne va îngădui să-I slujim fără frică”, a spus Zaharia de la Duhul Sfânt. Însă Duhul a continuat: „trăind înaintea Lui în sfințenie și neprihănire, în toate zilele vieții noastre”. Alte puncte de interes ale studiului sunt răspunsurile pe care trebuie să le găsim întrebărilor: Aveau evreii și Duhul Sfânt aceleași înțelegeri cu privire la împărăție? Dar Pavel? Ce legătură este între împărăție și o viață trăită necurmat în sfințenie și neprihănire? Ce este sfințenia și neprihănirea?
Pavel a scris extensiv despre neprihănirea prin credință în raport cu împărăția. Nu este sau nu ar trebui să fie pentru nimeni o surpriză că restaurarea lui Iuda (Israel) are de-a face cu neprihănirea. După probabilități, este posibil ca Pavel să fie primul autor al Noului Testament. Se presupune, cu ceva dovezi în sprijin, că Pavel este primul care a început să scrie. Poate, de aceea Petru vorbește în a doua sa epistolă dând impresia că epistolele lui Pavel sunt Scripturi. Pavel îmbină suspinul evreilor după libertate și împărăție cu descoperirea lui Isus Hristos, împăratul lui Israel, în, la și pe cruce. Predicarea lui Isus avea în vedere venirea împărăției, evanghelia predicată de Fiul lui Dumnezeu era vestea bună a împărăției, în care chiar El este împărat. Care este împărăția?, trebuie să fie cercetarea noastră.
Pavel a predicat evanghelia, nu cu cuvinte și înțelepciune măreață, ci prin cruce (1 Corinteni 1:17-24). Puterea lui și a soliei sale a fost puterea crucii. Mesajul lui e simplu, din punctul de vedere al erudiției umane, dar profund pentru că mesajul este Hristos răstignit, puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Dar, dacă ne amintim ce spunea Petru despre Pavel, nu există lucruri greu de înțeles în epistolele sale? Ba da, dar nu din cauza lui Pavel. Petru spune că nu din cauza apostolului, ci a celor ce îl citesc (2 Petru 3:14-16). Cititorii de atunci și de astăzi ai lui Pavel au dificultăți în înțelegerea Vechiului Testament și, de aceea, au probleme cu scrierile lui Pavel.
În mâinile oamenilor, Biblia a funcționat și continuă să funcționeze ca instrument de manipulare a ființei umane. Astfel, Biblia este folosită pentru crearea standardelor și regulilor confesiunilor. Astfel, Biblia este folosită pentru crearea standardelor și regulilor pentru alții. Desigur, utilizarea abuzivă a Scripturii nu este o invenție a creștinismului istoric, ci chiar Isus avertiza împotriva ei: „Cărturarii și fariseii stau pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vi le spun ei păziți‑le și faceți‑le, dar după faptele lor să nu faceți! Căci ei zic, dar nu fac. Leagă poveri grele și anevoie de purtat și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu un deget nu vor să le miște.” (Matei 23:2-4). Nici în Israel, nici în creștinismul istoric, Biblia nu este pusă înaintea oamenilor așa cum ar trebui. Eu nu vorbesc de teorie, de declarațiile iudeilor sau a bisericilor și a clerului, de propaganda lor pentru Biblie ș.a.m.d. Eu vorbesc de realitate. Cine și-a adresat întrebările: După cât timp de viața într-o biserică, prin cunoașterea Bibliei, un credincios laic nu mai trebuie să depindă de călăuzirea preotului și pastorului, căci a ajuns să se cunoască cu Dumnezeu printr-o relație mântuitoare Tată-fiu? Mai mult, când un credincios laic care îl cunoaște pe Dumnezeu devine învățătorul unui lider spiritual care nu-l cunoaște pe Dumnezeu? Când va permite organizația bisericii unui astfel de laic că fie credincios Bibliei și lui Dumnezeu, slujind bisericii cu darurile încredințate lui de Dumnezeu? Am ajuns la concluzia că dacă aceste lucruri nu sunt practicate și permise, Biblia nu este cartea fundamentală a bisericii respective. Biblia a fost transformată din cuvântul lui Dumnezeu în cartea bisericii, de unde aceasta extrage ceea ce i se potrivește și respinge ceea ce nu i se potrivește. Oamenii sunt educați să citească Biblia pentru a descoperi în ea biserica lor și crezul bisericii lor. Biblia a fost transformată din Cuvântul lui Dumnezeu în instrumentul apologetic al bisericii. După cum evreii nu citeau Torah sau Nevi’im (Profeții) ca să-L cunoască pe Isus, viața veșnică, ci pentru a da apă la moara conceptelor lor despre adevăr, tot așa a făcut și creștinismul, încă de la începutul perioadei sale primare și patristice.
„Tatăl, care M‑a trimis, a mărturisit El Însuși despre Mine. Voi nu I‑ați auzit niciodată glasul și nici nu I‑ați văzut chipul, și Cuvântul Lui nu rămâne în voi, pentru că nu credeți în Cel pe care L‑a trimis El. Voi cercetați Scripturile pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică, și tocmai ele mărturisesc despre Mine! Și nu vreți să veniți la Mine, ca să aveți viață.” (Ioan 5:37-40).
Oamenii caută viața veșnică în Scripturi. Ei așază viața veșnică în dogme, legi, canoane, principii și mărturisiri de credință și așa mai departe, însă Scripturile vorbesc despre Hristos – viața veșnică. Cine l-a găsit pe Hristos și crede în El, a găsit și a primit viața veșnică. Dacă vrem să avem membri valoroși in bisericile creștinismului trebuie să încetăm să le mai dăm oamenilor dogme și să îi îndoctrinăm cu principiile bisericilor și identitatea confesională. Cei sinceri, dar îndoctrinați, le vor duce mai departe cu zel și asemenea lui Pavel vor merge până la violență împotriva bisericii lui Hristos în timp ce caută să-i fie plăcuți prin aceasta lui Dumnezeu. Întreaga ființă umană trăiește păcatul; întreaga ființă umană trebuie să trăiască neprihănirea. Din nefericire, creștinismul, din cauza abordării greșite a Bibliei, dar nu numai, este dovada superioară a puterii omenești (superioară față de celelalte scene ale puterii omenești - politica sau justiția de exemplu). Dacă vrem să avem creștini în biserici trebuie să le dăm Scriptura, să-i lăsăm să o cunoască, să-i încurajăm să-l caute pe Hristos în ea. O generație de creștini transmite următoarei generații de creștini un set de doctrine, în special evidențiază pe cele care o fac diferită de altă formă de creștinism. Noi nu punem Scriptura în mâinile noii generații și nu-i învățăm să-L caute acolo pe Hristos, ci să caute acolo creștinismul nostru. La punctul acesta de doctrină, biserica noastră crede astfel, vezi punctul nr. „n”, susținut de Biblie în „cartea”, versetele „x:y”. Unii dintre cei ce compun această generație părăsesc biserica. Fără a putea identifica greșeala, ei știu că nu pot continua așa și nu vor să continue așa – fără Hristos. Ceilalți, care rămân, continuă să practice aceleași forme seci, ca generația de la care au învățat, și nu știu că sunt la fel de lipsiți de Hristos ca cei ce au părăsit biserica. Prin har divin, unii vor naviga prin aceste valuri care se lovesc unul de altul și vor ajunge la țărmul mării de cristal. Ce bine ar fi dacă ne-am întâlni cu Scripturile – chiar ele mărturisesc despre Mine.
Ce va urma în celelalte prelegeri? Vom vedea că Pavel, în epistolele sale, păstrează așteptările ebraice legate de împărăția lui Israel, dar le înțelege diferit. Dacă evreii așteptau un timp când Palestina și întregul teritoriu dintre Nil și Eufrat avea să le fie încredințat de Dumnezeu, dacă așteptau un Mesia care să îi elibereze de sub dominația vrăjmașilor pentru a le da pacea, dacă sămânța lui Avraam erau ei, iar dacă dorea cineva să facă parte din aceea țară promisă trebuia să obțină cetățenia ebraică, iar neprihănirea era ascultarea de poruncile primite la Sinai, atât pentru sămânță, cât și pentru încetățeniți, la Pavel lucrurile stăteau cu totul diferit: împărăția sau lumea făgăduite de Dumnezeu lui Avraam era Canaanul de pe noul pământ, sămânța lui Avraam este Hristos și cei ce sunt în Hristos, Mesia venea mai întâi pentru a rezolva problema păcatului și a morții și apoi a moștenirii, neprihănirea este un dar primit prin credincioșia lui Dumnezeu și credința omului în Hristos fără faptele legii, cetățenia are legătură cu noul pământ, nu cu Palestina istoriei lumii păcatului. Îl vom vedea pe Pavel, un evreu, tânjind pentru mântuirea fraților lor de sânge, dar care a înțeles că binecuvântarea făgăduită lui Avraam este dată prin Hristos tuturor, așa că nu este nicio diferență în ochii lui Dumnezeu între un evreu și un creștin. Astfel, nici evreul nu se poate arăta superior creștinului, nici creștinul evreului.
Cum, unde și de cine a fost citit Pavel a avut ca rezultat mai multe tipuri de creștinism, chiar iudaism, și încă apar noutăți. Scriptura rămâne o carte cu un singur mesaj, cu o singură evanghelie, dar care se adresează unei vaste și diverse comunități omenești care trebuie să învețe să o citească cum stă scris. Vă invit să-l mai citim o dată pe Pavel și, dacă cumva sentimentele noastre sensibile se alarmează la auzirea unor chestiuni noi, să purtăm în minte înțeleptele cuvinte ale episcopului anglican, N.T. Wright:
„Credința creștină este caleidoscopică, iar majoritatea dintre noi suntem daltoniști. Este multidimensională, iar cei mai mulți dintre noi reușim să avem în cap, în orice moment, cel mult două dimensiuni. Este simfonică, iar noi putem fluiera doar un ton. Prin urmare, nu ar trebui să fim surprinși dacă vine cineva și ne atrage atenția asupra altor culori și modele pe care nu le-am observat. Nu ar trebui să ne alarmăm dacă cineva schițează o a treia, o a patra sau chiar o a cincea dimensiune pe care noi am trecut-o cu vederea.”[7]
Desigur, nu am citat aceste cuvinte pentru a oferi un cec în alb oricărei versiuni despre evanghelie, ci doar pentru a atenționa cu privire la posibila reacție exagerată împotriva unei abordări a Scripturii și, în special aici, a epistolelor pauline care ne pot reda cu mai multă claritate evanghelia. În același timp, nu trebuie să pierdem din vedere că existența unor evanghelii false este un fapt normal în contextul păcatului, dar și că acestea pot fi un catalizator, care să declanșeze înțelegerea adevăratei evanghelii, prin însăși slăbiciunea lor care derivă din slăbiciunea celor ce le-au creat – oamenii. Însă, evanghelia de care Pavel nu se rușina era puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede (Romani 1:16-17).
Index texte biblice folosite în acest studiu:
2 Petru 1:16-21; 1 Corinteni 15:1-5; Ioan 5:39, 46-47; 2 Corinteni 3:13-14; Fapte 1:1-8; Luca 1:6; Exodul 19:3-6; Matei 10:23; Luca 1:67-79; Luca 4:43; Luca 8:1; Luca 16:16; Fapte 8:12; Luca 4:43, 8:1; Fapte 11:19-26; Marcu 15:32; Luca 23:42; 1 Corinteni 1:17-24; 2 Petru 3:14-16; Matei 23:2-4; Ioan 5:37-40; Romani 1:16-17
Note de subsol:
[1] Vechiul Testament de aici nu se referă la cărțile biblice care compun prima parte a Bibliei noastre, ci la legământul de la Muntele Sinai despre care este vorba în context. ⤴︎
[2] „Imaginea lui Pavel din această carte portretizează un om care, parafrazându-l pe Krister Stendahl, a fost «mai degrabă chemat decât convertit». Cu alte cuvinte, Pavel a fost chemat de Dumnezeu să îndeplinească o misiune specială, una care a fost prevestită de profeții evrei: să aducă cunoștința despre singurul Dumnezeu – Dumnezeul lui Israel – tuturor națiunilor lumii. Pavel credea că recunoașterea unicului Dumnezeu de către neamuri era necesară pentru ca acestea să poată avea parte de lumea viitoare. Astfel, Pavel nu era creștin – un cuvânt care, în orice caz, îi era complet necunoscut, deoarece nu fusese încă inventat. El era un evreu care se înțelegea pe sine într-o misiune divină. Ca evreu, Pavel se credea învestit cu cunoștințele speciale pe care Dumnezeu le dăduse doar evreilor. […] Contrar opiniei predominante, eu cred că orientarea teologică a lui Pavel față de lume poate fi folosită în mod productiv pentru a reflecta asupra pluralismului religios. […] În ceea ce privește identitatea religioasă, Pavel este reprezentativ pentru evreii care au produs scrierile care alcătuiesc acum Noul Testament. Erau, desigur, evrei care credeau în Isus, dar nu își proclamau identitatea religioasă drept creștină. Ei îl considerau pe Isus ca fiind realizarea speranțelor evreiești clasice și se considerau pe ei înșiși adevăratul Israel sau rămășița credincioasă a Israelului, deși aceste speranțe erau înțelese oarecum diferit în cadrul diferitelor grupuri de evrei. Această descriere a identității religioase a textelor Noului Testament în context istoric le face analoge cu alte scrieri sectare evreiești din acea perioadă, precum manuscrisele de la Marea Moartă. Avem zeci de texte evreiești din antichitate, multe dintre ele reflectând o perspectivă sectară, adică o perspectivă distinctă asupra a ceea ce înseamnă să fii evreu. Uneori această perspectivă se suprapune cu punctele de vedere ale altor evrei; alteori este idiosincratică.” – Pamela Eisenbaum, Paul Was Not a Christian, Harper Collins. ⤴︎
[3] Cuvintele acestea au venit prin Moise, iar Moise era o autoritate spirituală incontestabilă, încât, un scaun cu numele lui era alocat în sinagogă celor ce aveau autoritatea spirituală asupra congregației. ⤴︎
[4] Trebuie să bine vestesc împărăția lui Dumnezeu. Trebuie să duc vestea bună a împărăției lui Dumnezeu și în alte cetăți. ⤴︎
[7] N.T. Wright în prefața cărții lui Scot McKnight, The King Jesus Gospel: The Original Good News Revisited. ⤴︎
