„[10]Vreau să‑L cunosc pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui și să mă fac asemenea cu moartea Lui, [11]numai să ajung cumva la învierea din morți.” (Filipeni 3:10-11, EDCR).
Dacă doar aceste două versete din epistola lui Pavel către biserica din Filipe ar fi ajuns să fie citite de cineva, iudeu sau grec, ar fi stârnit un potop de gânduri și întrebări cu privire la persoana despre care textul vorbește, religia autorului și cu privire la Omul care a înviat. Cine este acela pe care scriitorul vrea să-L cunoască? Când a înviat și cum se manifestă puterea învierii Sale în viața autorului? De ce a suferit și de ce să împărtășească cineva suferința Sa? Dar moartea Sa? De ce toate acestea pentru înviere? Există înviere? Pentru ce?
Textul acesta ar fi pornit o nouă discuție între cele două partide religioase ale Iudeii, fariseii și saducheii, pentru că poziția lor despre înviere diferea (Matei 22:23, Fapte 23:8). Totodată, nici grecii nu ar fi fost pe deplin dezinteresați de o nouă filosofie pe care să o dezbată pentru a-și petrece timpul și a-și satisface pasiunea (Fapte 17:18, 21), dar ar fi fost încurcați de terminologia folosită. Grecii nu aveau conceptul de înviere[1] și în consecință nu exista în vocabularul grecesc vreun terment care să semnifice învierea din morți.
Din fericire a ajuns până la noi nu doar contextul acestui umitor pasaj, ci mai multe epistole ale autorului – un fost sclipitor și promițător fariseu, unul dintre cei mai mari comentatori ai Legii și profeților; și nu ar fi prea mult să spun: singurul corect în interpretarea Legii și profeților, raportat la scrierile care au ajuns până la noi. Subiectul principal al fiecărei epistole este Fiul lui Dumnezeu, Omul Isus Hristos, de unde derivă celelalte teme uimitoare.
În evanghelia sa, Ioan a amintit în treacăt despre niște greci veniți la Ierusalim în timpul Paștelor ca să se închine și care au fost interesați să-L vadă[2] pe Isus (Ioan 12:21). Peste câțiva ani, un fost fariseu vrea să-L cunoască pe Hristos. Dar nu doar atât. El dorește să cunoască puterea învierii Lui și să se facă una cu moartea Sa. Înainte de înviere este moartea; nimeni nu poate învia dacă nu a murit mai întâi.
În prelegerea anterioară am vorbit despre Isus, Împăratul iudeilor (Matei 27:11; Marcu 15:2; Luca 23:3; Ioan 18:33, 36-37), Sămânța lui Avraam (Galateni 3:16), prin care Dumnezeu a ratificat legământul încheiat cu patriarhul (Galateni 3:17[3]).
Propovăduirea lui Isus și a Împărăției Sale de către Pavel includea prezentarea acestuia ca Împărat. În Tesalonic era o sinagogă evreiască la care Pavel, după obiceiul său, a mers trei Sabate la rând. Acolo a deschis Scripturile înaintea evreilor pentru a le arăta că acestea prezintă suferința și învierea Unsului, pe care ei îl așteptau pentru a fi împărat pe tronul lui David. Concluzia spre care dorea să-i conducă era aceea de a-i face să înțeleagă că Isus este Unsul. Unii evrei au crezut, de asemenea mulți greci care se temeau de Dumnezeu și multe femei de frunte din Tesalonic. Iudeii împotrivitori au încercat să scape de Pavel, dar negăsindu-l l-au luat pe Iason, care-l găzduise, și pe alți câțiva și i-au târât înaintea dregătorilor cu acuzația:
„lucrează împotriva poruncilor cezarului și spun că este un alt împărat: Isus” (Fapte 17:7, EDCR).
Nu voi reveni acum în mod direct acestei funcții hristice – Împărat – și nici asupra Sa ca Sămânță care confirmă legământul avraamic, ci voi aborda alt subiect. Isus este prezentat de Scripturi cu foarte multă claritate în trei funcții succesive: profet, preot și împărat. Acestea vor face obiectul unor studii viitoare, fie în această serie, fie în alte ocazii. Pentru moment însă mă voi opri asupra unei alte funcții hristice, aceea de paște.
„[7]Îndepărtați drojdia cea veche, ca să fiți un aluat nou, cum și sunteți, fără drojdie, căci mielul nostru de Paște a fost jertfit, și anume Hristos! [8]Să sărbătorim deci nu cu drojdia veche, nici cu drojdia răutății și a vicleniei, ci cu azimele sincerității și ale adevărului.” (1 Corinteni 5:7-8, EDCR).
Identificarea lui Isus de către Pavel cu mielul de Paște nu trebuie privită ca o alegorizare a scrierilor lui Moise (Torah) despre Paște, deoarece Pavel nu alegorizează Scriptura. Isus este cu adevărat Paștele și jerfirea Sa a avut loc. Dar ce este Paștele?
„[1]Domnul a spus către Moise și Aron în țara Egiptului, zicând: [2]«Luna aceasta să vă fie începutul lunilor; să vă fie cea dintâi dintre lunile anului. [3]Grăiți către toată adunarea lui Israel, zicând: ‚În [ziua] a zecea a acestei luni, luați-vă câte un miel pentru fiecare familie, câte un miel pentru fiecare casă. [4]Iar dacă într-o casă sunt prea puțini pentru un miel, să-l ia împreună cu vecinul cel mai apropiat de casa lui, după numărul de suflete. Să socotiți cât poate mânca fiecare din miel. [5]Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an; vă veți putea lua fie un miel, fie un ied. [6]Să-l păstrați până în a paisprezecea zi a acestei luni și atunci toată obștea adunării lui Israel să-l înjunghie pe înserat. [7]Apoi să luați din sânge și să ungeți amândoi ușorii ușii și pragul de sus al caselor în care îl veți mânca. [8]Și să mâncați carnea [mielului] în noaptea aceasta friptă la foc; cu azime și ierburi amare s-o mâncați. [9]Dar să nu mâncați din el [nici] crud, și [nici] fiert în apă, ci fript la foc, capul împreună cu picioarele și măruntaiele lui. [10]Și să nu lăsați nimic din el până dimineață, iar ce ar rămâne din el până dimineață să ardeți în foc. [11]Astfel să-l mâncați: cu coapsele încinse, cu încălțările în picioare și cu toiegele în mâini; și să-l mâncați în grabă: este Paștele [Pesah[4]] Domnului. [12]Căci în noaptea aceasta voi trece prin țara Egiptului și-i voi lovi pe toți întâii-născuți în țara Egiptului, de la om și până la dobitoc, și împotriva tuturor dumnezeilor Egiptului voi face judecată; Eu sunt Domnul. [13]Iar sângele vă va fi semn pe casele în care vă veți afla; Eu voi vedea sângele și voi trece pe lângă voi[5]: nici o lovitură spre nimicire nu va fi asupra voastră când voi lovi țara Egiptului.»” (Exodul 12:1-13, Biblia după textul ebraic[6], Humanitas, 2019).
Un verb cu acțiunea de a trece cu vederea, a trece pe lângă, a omite este folosit ca substantiv pentru a semnifica mielul jertfit, ce urma să fie mâncat între 14 și 15 Nissan. Domnul a trecut cu vederea casele care aveau sânge pe ușori și pe partea de sus a tocului, iar în momentul trecerii cu vederea în acele case se mânca trecerea cu vederea – Pesahul (Paștele Domnului). Ideea aceasta este prezentă și în versetul 27:
„[26]Și de va fi să vă întrebe fiii voștri: «Ce înseamnă pentru voi datina aceasta?», [27]voi să le răspundeți: «Aceasta este jertfa de Paște pentru Domnul, care a trecut pe lângă casele fiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul, dar a izbăvit casele noastre.»” (Exodul 12:26-27, Biblia după textul ebraic, Humanitas, 2019).
Semnificația mielului de Paște trebuia transmisă mai departe noi generații. Peste mii de ani de la ieșirea din Egipt, Împăratul lui Israel, în trup omenesc, stătea pentru a mânca Paștele cu ucenicii Săi. El a spus:
„[15]Am dorit mult să mănânc Paștele acesta cu voi înainte de patima Mea; [16]căci vă spun că nu‑l voi mai mânca până când nu se va împlini în Împărăția lui Dumnezeu.” (Luca 22:15-16, EDCR).
Aceste cuvinte, rostite de cel ce a instituit Paștele înaintea exodului, ridică întrebări; una însă e foarte importantă: Cum și de ce se împlinesc Paștele în Împărăția lui Dumnezeu (care nu este din lumea aceasta) și nu s-au împlinit atunci, dacă nu la ieșirea din Egipt măcar la intrarea în Canaan? Alături de această întrebare am putea pune altele: De ce a fost instituit Paștele prin sacrificarea mielului? Dar de ce trecea Dumnezeu cu vederea pe cei ce au uns tocul ușii cu sânge? Și dacă Isus este Paștele nostru, sacrificiul – ce înseamnă trecerea cu vederea? De ce este necesară trecerea cu vederea? Acestea sunt întrebări la care trebuie să răspundem, dar nu acum. Pentru tema noastră, „Pavel și Hristosul său”, ne vom opri acum numai la Hristos, Paștele nostru, și puterea învierii Sale.
Pentru a putea răspunde măcar într-o mică măsură la aceste întrebări și în mod special la cele referitoare la tema aflată acum în studiu trebuie să mergem la începutul Scripturii, la cărțile lui Moise. O astfel de abordare nu este caracteristică doar lui Pavel, care face trimitere la Moise ori de câte ori vorbește despre și în apărarea evangheliei. Isus însuși a îndemnat printr-o parabolă spre un astfel de studiu – de parcă era sfatul lui Avraam:
„[29]Îi au pe Moise și pe Profeți; să asculte de ei! […] [31]Dacă nu ascultă de Moise și de Profeți, nu vor fi convinși nici dacă ar învia cineva din morți.” (Luca 16:29, 31).
un îndemn venit chiar și indirect:
„[39]Voi cercetați Scripturile pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică, și tocmai ele mărturisesc despre Mine! [40]Și nu vreți să veniți la Mine, ca să aveți viață. […] [45]Să nu credeți că Eu vă voi învinui înaintea Tatălui; cel care vă învinuiește este Moise, în care v‑ați pus nădejdea. [46]Căci, dacă l‑ați crede pe Moise, ați crede și în Mine, pentru că el a scris despre Mine. [47]Dar, dacă nu credeți cele scrise de el, cum veți crede cuvintele Mele?” (Ioan 5:39-40, 45-47, EDCR).
În Geneza 12:1-3[7] aflăm că Dumnezeu i-a dat lui Avram 1) făgăduința unei țări, și 2) făgăduința unui neam mare, a unei națiuni, a unui popor. Țară făgăduită și poporul promis erau parte a legământului pe care l-a făcut Dumnezeu cu Avraam, legământ care conținea făgăduința aceleiași țări și pentru neamul lui Avraam. În geneza 12:7 este introdusă o făgăduință pentru sămânța lui Avraam, care trebuie să moștenească aceeași țară ca Avraam. Ambele promisiuni sunt repetate în diverse momente ale vieții patriarhului (Geneza 12:7; 13:15, 17; 15:4-5, 7, 18-20; 17:8-9). Așadar, lui Avraam i se promite o patrie, o sămânță și un popor, iar, ca moștenitori ai patriarhului, sămânța și poporul moștenesc patria promisă lui Avraam. În ceea ce privește celelalte familii ale pământului nu suntem în necunoștință. Dacă vreo familie dorește binecuvântarea pe care o dă Dumnezeu trebuie să o caute la Avraam, pentru că toate familiile pământului se vor binecuvânta în el. Dacă aș spune acum că binecuvântarea familiilor pământului în Avraam înseamnă că acestora Dumnezeu le-a făcut aceeași promisiune cu privire la țară ca patriarhului, adică că le-a promis aceeași țară, ați putea crede? Probabil că nu. Dar pe Pavel de ce nu l-ați crede?
Când Pavel a plecat spre Damasc, acreditat de scrisorile preoțimii iudaice pentru a lega pe urmașii lui Hristos, el a fost un fariseu zelos, plin de râvnă pentru identitatea națională și religiosă pe care o avea și în care fusese educat de Gamliel și alții. Când a intrat în Damasc, Pavel nu a intrat cu fariseu; el deja se pusese în slujba lui Hristos când, căzut la pământ a întrebat: „Doamne, ce vrei să fac?”. Când a plecat spre Damasc era „omul acesta” ce făcea rău sfinților din Ierusalim, plecat la Damasc să facă rău sfinților de acolo. Dar la Damasc a ajuns vasul lui Dumnezeu, chemat, ales să ducă Numele lui Hristos înaintea neamurilor, a împăraților și a fiilor lui Israel (Fapte 9:13-15). La punerea mâinilor unuia dintre credincioșii din Damasc, Pavel primește Duhul Sfânt, iar apoi este botezat tot de Anania. În următoarele zile se însoțește cu biserica lui Hristos, îl predică pe Hristos, crește în cunoștința Adevărului și îi pune în încurcătură pe iudeii din Damasc (Fapte 9:17-22).
După această convertire realizată de harul lui Dumnezeu, când Pavel citește Scripturile – Legea și Profeții – le citește altfel decât atunci când era fariseu.
„Nu toți cei din Israel sunt Israel, nici copiii lui Avraam nu sunt toți sămânța lui Avraam” (Romani 9:6-7). A fi israelit și a fi fiul lui Avraam înseamnă a fi fiul lui Dumnezeu, iar a fi fiul lui Dumnezeu nu este o chestiune de naștere, ci de făgăduință (v. 8). Fiii lui Avraam sunt cei ce au credință (Galateni 3:7) și pentru că Dumnezeu dorea îndreptățirea neamurilor i-a predicat lui Avraam evanghelia[8] atunci când i-a spus: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine” (Galateni 3:8). Neamurile care se încred în credință sunt binecuvântate împreună cu Avraam (Galateni 3:9) și, pentru că sunt în Hristos, primesc moștenirea patriarhului pentru că sunt sămânța lui (Galateni 3:29). Țara promisă lui Avraam este lumea, patria cerească, aici chiar Avraam a fost străin (Romani 4:13, Evrei 11:8-10). Știind acestea, dar fără a intra în detalii pentru a aprofunda, putem continua să descoperim cine este Hristos, Paștele lui Pavel.
La circa 100 de ani de la primirea făgăduinței, Avraam moare în vârsta de 175 de ani fără să fi intrat în țara făgăduită de Dumnezeu, ba chiar a străbătut-o în acești ani și s-a așezat locuid în ea, mai întâi la Betel, iar apoi la Hebron, ca și cum nu ar fi a lui. Locul de înmormântare pentru el și Sara a fost la marginea unui ogor din Hebron, într-o peșteră cumpărată de la fiii lui Het; pentru că nu primise în țara făgăduită nici măcar o palmă de pământ[9]. Promisiunea țării, a seminței și a națiunii este făcută mai departe de Dumnezeu lui Isaac:
„[2]Nu te coborî în Egipt! Rămâi în ţara în care îţi voi spune. [3]Locuieşte ca străin în ţara aceasta. Eu voi fi cu tine şi te voi binecuvânta, căci toate ţinuturile acestea ţi le voi da ţie şi seminţei tale şi voi ţine jurământul pe care l-am făcut tatălui tău Avraam. [4]Îţi voi înmulţi sămânţa ca stelele cerului; voi da seminţei tale toate ţinuturile acestea şi toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, ca răsplată [5]pentru că Avraam a ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele.” (Geneza 26:2-5, VDC).
Făgăduința aceasta a fost făcută fiului lui Avraam și dovedește că Avraam nu a primit ceea ce i-a fost făgăduit. Dacă Avraam ar fi primit, până la moartea sa, țara pentru care a părăsit civilizația Babilonului, Isaac ar fi fost moștenitorul de drept și nu era nevoia ca făgăduința să-i fie făcută și lui. Din nou, Dumnezeu revine la promisiune Sa și făgăduiește aceleași lucruri lui Isaac – o țară pentru o sămânță și un neam mare.
Dacă Isaac ar fi primit țara, nu i-ar fi spus lui Iacov că el trebuie să trăiască în ea ca străin:
„[3]Dumnezeul cel Atotputernic să te binecuvânteze, să te facă să creşti şi să te înmulţeşti, ca să ajungi o ceată de noroade! [4]Să-ţi dea binecuvântarea lui Avraam, ţie şi seminţei tale cu tine, ca să stăpâneşti ţara în care locuieşti ca străin şi pe care a dat-o lui Avraam.” (Geneza 28:3-4, VDC).
Nu îmi pot imagina că ar exista cineva care să considere că Avraam a primit țara, la fel și Isaac, iar Iacov este străin. Trebuie să este clar pentru toată lumea că expresia „dat-o lui Avraam” înseamnă o primire prin făgăduință, nu efectivă prin posesia ei.
Nu doar Isaac a înțeles că Iacov trebuie să fie străin în țara dată lui Avraam. Însuși bunul Dumnezeu vede situația la fel și revine cu promisiunea Sa:
„[13]Eu sunt Domnul Dumnezeul tatălui tău Avraam şi Dumnezeul lui Isaac. Pământul pe care eşti culcat ţi-l voi da ţie şi seminţei tale. [14]Sămânţa ta va fi ca pulberea pământului; te vei întinde la apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta.” (Geneza 28:13-14, VDC).
După ce Iacov revine în Canaan din Mesopotamia el nu intră în stăpânirea țării promise, ci coboară în Egipt împreună cu familia sa, unde, în conformitate cu cuvântul lui Dumnezeu din Geneza 15, sămânța lui Avraam urma să petreacă ultima parte a robiei de patru sute de ani.
„[13]Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei; acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. [14]Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu, şi pe urmă va ieşi de acolo cu mari bogăţii. [15]Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat după o bătrâneţe fericită. [16]În al patrulea neam, ea se va întoarce aici, căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful.” (Geneza 15:13-16, VDC).
O citire a acestui pasaj, coroborată cu citirea versetului 40 din Exodul 12 în traduceri ce nu au folosit manuscrisele Textulului Bizantin, fără a ține seama de șederea familiei lui Iacov în Egipt și de ceea ce spune Pavel în Galateni 3:17, ne va induce ideea că aceste versete au profetizat 400 de ani de robie în Egipt. Însă, cum robirea evreilor nu s-a făcut la sosirea lor în Egipt, ci mai târziu, șederea evreilor în Egipt ar fi trebuit să dureze peste 400 de ani. Cu toate acestea, la un calcul ușor, se va vedea că evreii nu aveau cum să stea în Egipt mai mult de 350[10] de ani.[11] Din aceste calcule și afirmația lui Pavel din Galateni 3:17 este clar că robia din Geneza 15 includea atât perioada de liniște în Egipt, cât și perioada de ședere de dinainte în Canaan, așa cum se afirmă în Septuaginta, versiunea de manuscrise biblice folosite de Biserica Ortodoxă:
„Timpul însă, cât fiii lui Israel şi părinţii lor au trăit în Egipt şi în ţara Canaan, a fost de patru sute treizeci de ani.” (Exodul 12:40, Versiunea Bartolomeu Anania).
Aducându-și aminte de legământul încheiat cu Avraam, Isaac și Iacov (Exodul 2:23-24), Dumnezeu îl cheamă pe Moise să scoată afară sămânța lui Avraam din Egipt. Moise fusese pregătit pentru această însărcinare în cei patruzeci de ani de păstorire a oilor preotului din Madian. După ieșirea ei din Egipt și întrarea în pământurile în care locuiseră părinții lor, chiar și după tragerea la sorț, perioada judecătorilor, până la David, sămânța lui Avraam a fost străină într-o țară care nu era a ei, pe un pământ, într-o lume care nu erau ale lor.[12]
Dar să revenim la momentul exodului. Ieșirea din Egipt împlinește sfârșitul perioadei din Geneza 15, iar momentul ieșirii este marcat de jertfirea mielului care este numit paște. Astfel, paștele ca eveniment face tranziția de la făgăduințele făcute patriarhilor Avraam, Isaac și Iacov spre împlinirea tuturor făgăduințelor făcute pentru ei și sămânța lor, iar Paștele ca jertfă ne prezintă pe Cel ce urma să vină ca Paște pentru a arăta că Dumnezeu trece cu vederea pe cei ce cred în cuvântul Său și-i conduce spre țara făgăduită.
Când Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit, El a ratificat legământul avraamic. Când împreună cu ucenicii sărbătoresc ieșirea din Egipt și spune că paștele ca eveniment se va împlini în împărăția cerurilor, El atrage indirect atenția spre sensul complet al ieșirii.
„[7]A venit ziua Sărbătorii Azimelor, când trebuia jertfit mielul de Paște. [8]Isus i‑a trimis pe Petru și pe Ioan, zicând: «Mergeți și pregătiți‑ne Paștele, ca să mâncăm!» [9]«Unde vrei să‑l pregătim?», L‑au întrebat ei. [10]El le‑a răspuns: «Iată, când veți intra în cetate, vă va ieși în cale un om care duce un ulcior cu apă; mergeți după el în casa în care va intra [11]și spuneți‑i stăpânului casei: ‚Învățătorul îți zice: »Unde este odaia în care să mănânc Paștele cu ucenicii Mei?»’ [12]Și vă va arăta o cameră mare, sus, gata așternută; acolo să pregătiți.» [13]Ei au plecat și au găsit după cum le spusese El. Și au pregătit Paștele. [14]Când a sosit ceasul, Isus a stat la masă și, împreună cu El, [cei doisprezece] apostoli. [15]El le‑a zis: «Am dorit mult să mănânc Paștele acesta cu voi înainte de patima Mea; [16]căci vă spun că nu‑l voi mai mânca până când nu se va împlini în Împărăția lui Dumnezeu.»” (Luca 22:7-16, EDCR).
Acest pasaj redat de doctorul Luca, tovarășul apostolului Pavel, ne deschide un câmp de cercetare spirituală. Știm că paștele este o cină care săbătorește și comemorează evenimentul eliberării din Egipt și, în același timp, este o jertfă. Acum – Hristos, paștele nostru, a fost jertift și la această jertfă nu se mai poate adăuga nimic pentru a se împlini. Ce este împlinirea despre care Isus a spus?: „nu‑l voi mai mânca până când nu se va împlini în Împărăția lui Dumnezeu”. Nu s-a împlinit paștele când au trecut Iordanul? Nu erau împlinite când s-a tras la sorț pentru țară?
La această întrebare există o singură explicație, un singur posibil răspuns. Hristos este cu adevărat Paștele. El nu este un paște, nu este antitipul paștelui, El este Paștele. Paștele, prin al cărui sânge sămânța lui Avraam a fost scoasă din Egipt, este Hristos. Paștele ca eveniment va fi împlinit abia atunci când sămânța lui Avraam, Isaac și Iacov, împreună cu acești trei patriarhi va intra pe porțile împărăției lui Dumnezeu, țara făgăduită. Evreii nu au intrat niciodată în țara făgăduită lui Avraam, Isaac și Iacov. Când vor intra, ei vor merge la nunta Mielului. Și împreună cu ei vor merge cei ce au devenit moștenitori ai lui Avraam prin credință.
Note de subsol:
[1] . Grecii antici nu aveau un concept al învierii în același mod în care acesta este înțeles în creștinism. Ei aveau diverse credințe despre viața de apoi și despre potențialul vieții după moarte, deși aceste idei erau mai complexe și mai variate în funcție de perioadă și de școala filosofică de gândire care opera cu ele. Toate însă erau legate de viața sufletului imateriat și nici în cea mai mică măsură nu aveau legătură cu învierea trupului. ⤴︎
În gândirea greacă timpurie, reflectată în Iliada și Odiseea lui Homer, viața de apoi era lumea subterană, condusă de Hades. Se credea că sufletele existau în Hades într-o formă umbrită, fără substanță, care odată ce pleacau din lumea celor vii, se gândeau să călătorească spre acest tărâm întunecat, subteran. Pentru Homer, viața de apoi nu este un loc al judecății sau al recompensei, ci o existență obscură care reflectă credința greacă în finalitatea morții.
Tradiția orfică, care a apărut în jurul secolului al VI-lea î.Hr., a introdus o înțelegere mai nuanțată a vieții de după moarte. Învățăturile orfice implicau o formă de purificare și renaștere a sufletului. Se credea că sufletul este prins într-un ciclu de moarte și reîncarnare (metempsihoză), iar prin anumite ritualuri și purificare, se putea scăpa de acest ciclu și se putea reveni la o stare mai divină. Acest lucru este oarecum similar cu reîncarnarea, dar nu implică reînvierea aceluiași corp; mai degrabă, sufletul ar renaște în corpuri diferite. Pitagora și adepții săi credeau, de asemenea, în metempsihoză, sau transmigrarea sufletelor. Ei credeau că sufletul se poate muta de la un corp la altul, eventual chiar între oameni și animale.
Platon, în special în lucrări precum Phaedo, a susținut imortalitatea sufletului. El a sugerat că sufletul este etern și, după moarte, va fi răsplătit sau pedepsit în funcție de modul în care a trăit. Aristotel, în schimb, nu s-a concentrat asupra nemuririi sufletului în același mod. El credea că sufletul și corpul sunt interconectate și că, la moarte, sufletul încetează să existe separat de corp. Aristotel nu susținea însă nicio formă de înviere. Alte culte grecești învățau ideea despre o viață după moarte, dar nu și conceptul de înviere.
[2] . https://evangheliavesnica.ro/isus-hristos/am-vrea-sa-vedem-pe-isus/ ⤴︎
[3] . Citește o traducere biblică care a folosit Textul Bizantin (Textul Majoritar) cum ar fi Noul Testament editat de Mănăstirea Vatoped, Sinodala, Bartolomeu Anania, KJV etc. ⤴︎
[4] . פָּסַח (peçach) – a omite, a trece cu vederea. Verbul este folosit tehnic pentru a desemna masa care trebuia servită la trecerea dintre 14 și 15 Nissan, prima lună a anului. În seara exodului ei au mâncat Pesahul (trecerea cu vederea, omiterea) pentru că în seara aceea Domnul i-a trecut cu vederea. ⤴︎
[5] . וּפָסַחְתִּ֖י (ūp̄āsahtî) – voi trece pe lângă voi. ⤴︎
[6] . Traducere a Textului Masoretic într-o ediție îngrijită de Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu. ⤴︎
[7] . „[1]Pleacă din țara ta, din ținutul tău de baștină, din casa tatălui tău, în țara pe care ți-o voi arăta. Iar eu te voi face un neam mare, te voi binecuvânta și voi mări numele tău și vei fi binecuvântare. Îi voi binecuvânta pe cei ce te binecuvântează, iar pe cel ce te blestemă îl voi blestema, și se vor binecuvânta întru tine toate familiile pământului.” (Geneza 12:1-3, Biblia după textul ebraic, Humanitas, 2017). ⤴︎
[8] . „Și Scriptura, prevăzând că Dumnezeu va justifica neamurile prin credință, a predicat mai dinainte evanghelia lui Avraam, spunând: «În tine vor fi binecuvântate toate neamurile.»” (ESV, traducere personală).
„Și Scriptura, prevăzând că Dumnezeu va justifica păgânii prin credință, a predicat mai înainte evanghelia lui Avraam, spunând: «În tine vor fi binecuvântate toate națiunile.»”(KJV, traducere personală).
„Şi văzând mai înainte Scriptura că Dumnezeu îndreptează din credinţă neamurile, a binevestit mai dinainte lui Avraam: Se vor binecuvânta în tine toate neamurile.” (Noul Testamant Vatoped). ⤴︎
[9] . „nu i‑a dat ca moștenire nici măcar o palmă de pământ în ea”, spune diaconul Ștefan (Fapte 7:5, EDCR). ⤴︎
[10] . Istoricul iudeu, Iosif Flavius, ne redă în mod corect perioada întreagă a șederii familiei lui Iacov în Egipt, în cartea Antichități iudaice, unde a afiramt: „Ei au părăsit Egiptul în luna Xanthicus, în a cincisprezecea zi a lunii lunare; patru sute treizeci de ani după ce strămoșul nostru Avraam a venit în Canaan, dar numai două sute cincisprezece ani după plecarea lui Iacov în Egipt. Era al optzecilea an al vârstei lui Moise și încă trei ai lui Aaron. Ei au dus cu ei și oasele lui Iosif, așa cum le poruncise el fiilor săi să facă.” II.15.2. ⤴︎
[11] . Vezi cât timp au stat evreii în Egipt accesând linkul https://youtu.be/XsontbRYbRI. ⤴︎
[12] . Vezi videourile „Și-a împlinit Dumnezeu făgăduința făcută lui Avraam?” (https://youtu.be/SN6rrs972x8) și „Și totuși, n-au primit ce le fusese făgăduit?” (https://youtu.be/pxYnpbluwNI). ⤴︎
