În epistola destinată bisericilor din provincia romană Galatia, apostolul Pavel a afirmat că Isus Hristos a murit pentru ca binecuvântarea lui Avraam să vină peste neamuri prin Hristos și astfel acestea să primească prin credință Duhul Sfânt făgăduit (Galateni 3:13-14). Sigilarea prin Duhului Sfânt promis era arvuna oferită de Dumnezeu pentru a garanta mântuirea (Efeseni 1:13-14) și creația unei noi vieți: credinciosul în Hristos urma să trăiască prin Duhul, nu prin carne (Galateni 5:22-25). Părtășia Duhului Sfânt în ființa credinciosului reprezenta nașterea de sus, o lucrare a cerului pentru transformarea omului și aducerea acestuia de la moarte la viață. Cel ce avea Duhul Sfânt avea cu adevărat viață (Ioan 6:63, 2 Cor. 3:6), acesta nu mai era carnal, firesc, ci era duhovnicesc sau spiritual, cuvintele fiind sinonime, cu origini diferite: primul este din zona slavă, iar al doilea din cea latină. Omul duhovnicesc sau spiritual era astfel o confirmare a morții lui Hristos și o mărturie a puterii creatoare și răscumpărătoare. O comunitate de oameni credincioși forma o biserică, iar toate comunitățile erau biserica, trupul lui Hristos.
Realitățile la care oamenii erau martori pe la jumătatea secolului I, atunci când priveau la biserică, ar fi trebuit să fie manifestările ce ar fi trebuit fi văzute (Numeri 11:29) în poporul lui Iacov după ieșirea acestuia din Egipt, dacă predicarea evangheliei ar fi fost primită cu credință (Exodul 6:6-9 conform Evrei 4:2). Spiritualități alternative au fost însă preferate și folosite de evrei, iar acestea au împiedicat atât înțelegerea evangheliei, cât și primirea binecuvântării avraamice a Duhului Sfânt. Politeismul și spiritualitățile lui au marcat religia lui Israel până la robia babiloniană și au înlocuit lucrarea Duhului. Deși după această robie Israel a avut ca dumnezeu doar pe Iahve, spiritualitatea lui a fost concentrată în jurul actelor religioase pe care le efectuau pentru a obține favoarea lui Iahve – în fond, tot o spiritualitate alternativă care înlocuia lucrarea Duhului Sfânt în individ cu cea a omului.
Apostolii lui Hristos, în special Pavel, au adus în atenția lumii că mântuirea este rezultatul harului (Efeseni 2:8, Evrei 10:23, 6:17) și a credincioșiei lui Dumnezeu față de legământul Său veșnic și creație. Spiritualitatea creștină era rezultatul intervenției harului și a iubirii Creatorului, care a infuzat în om credința și dragostea (Evrei 12:2, Romani 5:5). Darurile spirituale prezente în biserică și botezul tuturor credincioșilor cu Duhul Sfânt pregăteau biserica pentru a fi o priveliște pentru univers (Efeseni 3:10 conform Efeseni 4:11-16).
Scripturile, scrise pentru a ne învăța mântuirea prin credința în Hristos (2 Timotei 3:15-16), prin conținutul lor prin de întâmplări din viața poporului lui Dumnezeu, ne învață despre prezența și rezultatele nefaste ale spiritualităților alternative (1 Corinteni 10:6-11). A le vedea în vremea Israelului, dar a le ignora existența și influența în decursul istoriei creștinismului este un risc enorm pe care ni-l asumăm din nepăsare sau poate că preocupările pe care ni le produce lumea în care trăim sunt prea mari pentru a ne mai îngrijora de calitatea evangheliei pe care o credem și forma de spiritualitate pe care o manifestăm. Oh, da, vinovate pentru aceasta pot fi și prieteniile, precum și necredința că un pastor, teolog sau profesor din biserică ne poate duce departe de har sau că biserica ar putea greși atât de mult.
Spiritualitățile alternative la care fac aici referire sunt, așadar, acele forme de manifestare religioasă care încearcă să copieze și să simuleze efectele prezenței Duhului Sfânt în individ și biserică, și să confirme că practicanții lor sunt urmașii lui Hristos și implicit predicatorii evangheliei. Ele dau asigurarea practicantului că spiritualitatea sa este conformă cu evanghelia pentru că a fost însoțită de prezența Duhului Sfânt. În fond, nu e o certitudine apostolică că predicarea evangheliei era însoțită de botezul cu Duhul Sfânt, atunci când evanghelia era primită cu credință? Spiritualitățile alternative nu sunt însă o realitate, ci o fantastă: omul își imaginează că trăiește o realitate promisă de evanghelie.
Spiritualitățile alternative nu au fost prezente numai în poporul Israel, ci chiar în comunitățile bisericii secolului I; într-adevăr, în bisericile lui Pavel erau crezute și practicate spiritualități alternative care l-au determinat pe Pavel să reacționeze. Bisericile din Galatia și Corint au fost avertizate de apostol cu privire la două spiritualități alternative: spiritualitatea iudaismului și cea ascetică elenă. „Sunt uluit că treceți așa de repede de la Acela care v-a chemat prin harul lui Hristos la o altă evanghelie”, spunea Pavel, în timp ce evidenția clar noua orientare spirituală a galatenilor. Însă, o altă evanghelie nu are botezul Duhului Sfânt și astfel este lipsită de arvuna mântuirii, iar roadele sunt evident carnale, nu spirituale. Evident, această spiritualitate trebuie să semene cât mai mult cu cea reală, iar iertarea, îndreptățirea și mântuirea primeau noi semnificații. Evanghelia aceasta alternativă concentra relația cu Dumnezeu în circumcizie și păzirea legii lui Moise, la care Hristos era un adaus necesar. Sau poate chiar avea în centru pe Hristos, dar un Hristos care nu era complet fără intervenția omului. Pavel a avertizat bisericile Galatiei că o astfel de spiritualitate duce la robie (Galateni 2:4; 5:1) și îndepărtează de evanghelie (Galateni 2:4-5). Apostolul lui Hristos privește această credință și practică ca o fermecare, o vrajă (Galateni 3:1) care determină pe cel ce o crede și o practică să aibă o viață bazată exclusiv pe puterea cărnii în vederea mântuirii (Galateni 3:3). Dintre toate poruncile lui Moise, propovăduitorii acestei spiritualități alternative evidențiau circumcizia, iar fostul elev al rabinului Gamliel avertiza: „eu, Pavel, vă spun că, dacă vă circumcideți, Hristos nu vă va folosi la nimic” (Galateni 5:2). O spiritualitate alternativă, bazată chiar pe o poruncă a Scripturii putea să facă inutilă jertfa lui Hristos, prin care venea binecuvântarea avraamică a prezenței Duhului Sfânt. În această formă de spiritualitate ei nu ascultau de adevăr (Galateni 5:7) și trăiau pentru carne (v. 13), un semn clar că robia despre care le spunea Pavel era chiar robia păcatului. Astfel, însăși spiritualitatea în care se încredeau pentru a le rezolva problema păcatului îi făcea robii acestuia. Spiritualitatea iudaică nu era singura cale a robiei în bisericile Galatiei. O parte din membrii bisericilor reveniseră la practicile și ideile religioase pe care le aveau înainte de convertire. Revenirea la ele avea, evident, același rezultat ca practicarea legii – Hristos nu folosea la nimic. Și acestea aduceau robie: „Înainte, când nu-L cunoșteați pe Dumnezeu, ați slujit ca robi celor care, prin natura lor, nu sunt dumnezei. Dar acum, după ce L-ați cunoscut pe Dumnezeu – mai bine zis, după ce ați fost cunoscuți de Dumnezeu – cum de vă întoarceți iarăși la acele învățături elementare, slabe și sărăcăcioase de care vreți să vă lăsați iarăși înrobiți?” (Galateni 4:8-9). Deși epistola către galateni nu oferă mai multe detalii despre spiritualitatea alternativă la care reveniseră, învățăturile elementare ale lumii sunt amintite și în epistola către Coloseni cărora Pavel le-a scris: „Luați seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia și cu o amăgire deșartă după tradiția oamenilor, după învățăturile elementare ale lumii, și nu după Hristos. […] Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, atras de asceză și închinare adusă îngerilor, complăcându-se în lucruri pe care le-ar fi văzut, umflat de o mândrie deșartă, din pricina gândurilor firii lui pământești. […] Dacă ați murit împreună cu Hristos față de învățăturile elementare ale lumii, de ce, ca și cum ați trăi încă în lume, vă supuneți la rânduieli precum: «Nu lua, nu gusta, nu atinge»? Acestea privesc lucruri menite să piară prin întrebuințare și sunt întemeiate pe porunci și învățături ale oamenilor; ele trec drept înțelepciune prin așa-zisa închinare, prin asceză și prin asprimea față de trup, dar nu au nicio valoare împotriva răsfățării firii pământești.” (Coloseni 2:8, 18, 20-23).
În aceste versete, deplinătatea spiritualității în Hristos este comparată cu spiritualitatea ascetică greacă, deși multor interpreți aceste cuvinte li se par o referire doar la legile din Vechiul Testament. Contextul arată destul de clar că problema era asceza din spiritualitatea elenistă combinată cu rigoarea iudaismului; ambele fiind prezente în Colose și Galatia. Provincia Galatia din secolul I era un creuzet fascinant unde spiritualitatea celților s-a întâlnit cu rafinamentul filosofiei grecești și rigoarea administrației romane. Ideea de asceză în acea perioadă, pentru care se folosea termenul grecesc askēsis, reprezenta pur și simplu „antrenament” sau „exercițiu” (similar cu cel al unui atlet), dar cu valoare pentru suflet, nu doar pentru trup și minte. În secolul I, granița dintre religie și filosofie nu era delimitată ca astăzi. Filosofia nu era un subiect academic, ci un „mod de viață” și de trăire a unei religii și spiritualități. Galatia a fost puternic influențată de Stoicism și Cynicism, două școli care puneau un accent imens pe controlul de sine și exercițiul moral.
În scrierile lui Pavel, ambele forme de spiritualitate prezente în bisericile pe care le-a fondat sau vizitat sunt fără valoare în dreptul răstignirii cărnii și trăirii prin Duhul, astfel nu pot rezolva problema păcatului. Ele doar dau impresia unei evlavii, dar nu o determină în credincios, iar omul este lispit de chipul Hristic.
Pentru că aceste forme de spiritualitate curtează încă bisericile de astăzi și sunt prezente în bisericile creștine moderne vor fi abordate primele, după care atenția va fi îndreptată spre mișcările NAR și New Age. Limitarea acestei serii la aceste patru tipuri de spiritualitate alternativă nu trebuie să limiteze cercetarea sau să inducă sentimentul de siguranță că nu există alte spiritualități alternative care erodează credința și biserica. Creștinismul a fost în toată istoria lui un mediu care a absorbit alte spiritualități, credințe și practici, dar de care nu a scăpat niciodată pe deplin. Toate acestea trebuie identificate, dar nu fac parte din seria prezentă.
