Introducerea care urmează nu pare a se potrivi cu conținutul siteului, dar am preferat să o folosesc pentru a fi un posibil studiu de caz și pentru că cel ce va reuși efortul să citească până la capăt va observa sensul și scopul ei, și chiar se poate alege cu întrebări și subiecte care să-l determine să cerceteze mai atent subiectul ridicat de acest articol.
Viziunea perpetuării unui stat creștin-ortodox, urât de nebunii[1] din apus, nu lipsește din arsenalul retoric și propagandist al lui Vladimir Putin. În această viziune Rusia nu poate fi decât ortodoxă, iar apărarea ortodoxiei este o miză importantă a războiului din Ucraina, spune propaganda rusă. Faptul în sine spune multe, inclusiv că mitul este încă o componentă esențială în controlul maselor, în ciuda dezvoltării societății pe alte planuri. „Rusia nu a atacat niciodată pe nimeni”[2] a spus Kirill, prietenul și camaradul președintelui rus. Se pare că impresia patriarhului e că fronturile deschise de Rusia în țara vecină sunt redutele de apărare ale ortodoxiei față de smintelile europene, iar granița sfântă a Rusiei trebuie să fie inexpugnabilă.
Apucăturile rusești sunt rezultatele inerente ale autocefaliei obținută de facto în 1448, după căderea[3] Bizanțului în mâinile turcilor, și de jure în 1589, bineînțeles, în combinație cu alți factori care nu ne interesează aici. Rusia este în acest articol doar un posibil studiu de caz pentru subiectul ce va fi introdus imediat. Căderea Constantinopolului în 1453 a trezit în ruși sentimentul că a treia[4] Romă trebuie ridicată și consolidată pentru păstrarea neîntinată și neafectată a dreptei credințe. Că Roma a fost și s-a dus sau că Bizanțul a fost și s-a dus, nu a trezit rațiunea rusească să-și spună că și Moscova, dacă va fi, se va duce. Ei au crezut că a patra Romă va fi veșnică, de parcă ar fi fost Ierusalimul. De atunci, Ruskiy mir (Ру́сский мир[5]) a devenit o agendă importantă care a depășit granițele mistice ale spiritualității ortodoxe, fiind acum parte a propagandei sistemul geopolitic al lui Vladimir Putin, ofensiv și defensiv (ar fi, fie un real întuneric intelectual să crezi că Putin e doar în ofensivă, fie teoria unei alte agende geopolitice).
În timp ce ortodoxiile vecine sunt tăcute cu privire la acțiunile antiumane ale celor doi lideri ruși, câteva voci se aud pe ici pe colo în apus. Un articol scris de Andrew Louth – un fost preot anglican, convertit în 1989 la ortodoxie –, publicat în ediția din octombrie 2024 a revistei Crucible[6] mi-a atras atenția acum câteva zile, după ce arhimandritul Chiril Hovorun a scris pe canalul său de Telegram că criticile sale la adresa simfoniei bizantine moderne sunt mai dure decât ale englezului. Citind postarea profesorului Hovorun am fost determinat să citesc articolul profesorului Andrew Louth, iar lecturarea lui a adus la existență acest articol. Există pe ici pe colo în ortodoxie un simț al discernământului și o disponibilitate pentru obiectivitate care mă bucură. Biserica nu se caracterizează prin astfel de momente de luciditate, dar fenomenul apare rar și izolat, probabil la creștinii ce simt povara responsabilității înaintea lui Dumnezeu.
În ediția din octombrie 2024 a revistei Crucible, dedicată relației dintre biserică și stat, profesorul ortodox de patristică și studii bizantine, Andrew Louth, tratează simfonia bizantină – un parteneriat strategic politico-religios pentru conducerea politică și spirituală, mai întâi a Imperiului Roman și apoi a națiunilor ortodoxe autocefale. Este cunoscut faptul că împăratul și imperiul au fost pentru viziunea ortodoxă despre viață două daruri divine. Louth își introduce cititorul printr-un citat din Codul[7] lui Iustinian. Pentru Iustinian, care a dat glas teologiei timpului său și doctrinei sale politice, preoția și suveranitatea sunt cele mai mari daruri pe care Dumnezeu le-a dăruit omenirii în mila sa cerească.
Sunt perfect de acord cu împăratul Iustinian, că mila lui Dumnezeu stă în spatele preoției și suveranității, dar eu cred că aceste daruri sunt preoția lui Hristos, după ordinul lui Melchisedec, și suveranitatea lui Dumnezeu însuși, iar aceste daruri nu au înlocuitori pe acest pământ sau oriunde altundeva în univers și nici nu pot fi reprezentate pe pământ. Și mai cred că o altă preoție și o altă suveranitate, considerate daruri ale milei, reprezintă una dintre gravele abateri de la Tradiție. Așadar, afirm acum că preoția și suveranitatea din codul lui Iustinian sunt grave abateri de la Tradiția apostolică, abateri pe care biserica și împăratul nu numai că le-au acceptat, le-au creat și impus conștiinței în numele dreptei credințe.
Subiectul acestui articol este, așadar, abaterea de la Tradiție a creștinismului prin preluarea preoției și suveranității divine și conferirea acestora unor oameni fără drept la ele. Demonstrabil? Nu pentru toate instanțele, adică mințile noastre limitate. Dar, cred că cei care invocă Tradiția în apărarea caracterului lor confesional ar trebui să fie primii interesați de subiect și cei care, în veacul nostru, nu vin tot cu răspunsurile învechite pentru a susține preluarea ilicită a celor două daruri divine. Tradiția trebuie să fie formularea autentică a Scripturii înțeleasă corect, așa cum spunea George Florovsky[8], tocmai de aceea cu această ocazie vom vedea ce are de spus Scriptura.
Textul lui Iustinian din codul său de legi avea, religios fiind, toată forța și autoritatea unei legi din Imperiul Roman. Nu aș vrea să presupun ce ar fi însemnat să contești cele spuse în introducerea la Novella constitutio 6 cu privire la aceste două daruri, dar sunt recunoscător că mă pot pronunța într-un timp când ideea de libertate de exprimare este încă ambalată frumos pentru ochiul naivității.
Dacă ar fi nevoie de un exercițiu de imaginație destul de dificil pentru a-ți imagina posibilele repercusiuni asupra celui ce ar fi contestat noua lege iustiniană, reacția bisericii ar putea fi imaginată mai ușor pentru că a rămas în uz, un exemplu fiind anatema următoare rostită în Rusia:
„Celor care cred că suveranii ortodocși nu sunt încoronați prin voia specială a lui Dumnezeu și că, la ungere, darurile Duhului Sfânt nu sunt revărsate asupra lor pentru a-și îndeplini marea chemare; și, de asemenea, celor care îndrăznesc să se revolte împotriva lor sau să comită trădare – anatema!”[9]
Așadar, blestemul rostit de biserică a rezistat trecerii timpului. Ce ușurare este că are aceeași putere ca descântecul și vrăjitoria asupra lui Israel (Numeri 23:23). Totuși, o putere are asupra celor susceptibili sub forța speculației, fricoși, care se vând ieftin pentru o ideologie, sunt fără coloană vertebrală sau prea mici pentru a interveni. Biserica rusă a păstrat până astăzi justificările și motivațiile religioase pentru interesul politic. Deși în 1680 a fost emisă interdicția bisericească de a-l zeifica pe țar, o practică care a început în special sub influența ideologiei imperiale bizantine, aceasta nu a avut viață lungă. Citatul precedent face parte dintr-o ediție din 1766 a serviciului de rugăciune pentru Duminica Ortodoxiei (prima duminică din Postul Mare) și a fost în uz până în 1917.
Louth amintește în articolul său bine-cunoscuta replică dată de patriarhul Constantinopolului, Antonie al IV-lea[10], Marelui Cneaz rus, Vasili I al Moscovei:
„Fiule, greșești când afirmi că avem biserica fără împărat, pentru că este imposibil ca creștinii să aibă biserică fără imperiu. Basileia [imperiul] și biserica au o mare unitate și comunitate – într-adevăr, ele nu pot fi separate.”[11]
Ar fi uimitor să se afirme că biserica poate exista independent de imperiu, de vreme ce biserica există tocmai pentru predicarea evangheliei imperiului în întreaga lume. Isus străbătuse toată Galileea, toate cetățile și satele propovăduind „evanghelia împărăției” (Matei 4:23; 9:35). Tatăl îl trimisese tocmai pentru aceasta (Luca 4:43). Ceea ce au propovăduit legea și profeții până la Ioan Botezătorul era predicat și de atunci prin evanghelia împărăției (Luca 16:16). Însărcinarea lui Isus a fost transmisă mai departe, în lanțul Tradiției, ucenicilor și celorlalți frați ai lor – bisericii. Filip este văzut în Fapte propovăduind evanghelia împărăției (Fapte 8:12), Aristarh, Marcu, Barnaba și Iust sunt arătați colosenilor ca lucrători ai împărăției. Pavel și alții, care au fost trimiși de Isus, au avut aceeași lucrare.
Însă, să se afirme că a existat și continuă să existe o legătură divină, o simfonie, între Biserica lui Hristos și Imperiul Roman sau între Biserica lui Hristos și națiunile derivate din acesta și bisericile lor, oricare ar fi ele, este perpetuarea uneia dintre cele mai vechi apostazii umane – unitatea dintre religie și stat, un model administrativ care a stat la baza multor națiuni păgâne, un opiu pentru popor, un jug al conștiinței, nu o libertate în Hristos.
Deși Louth nu este nici pe departe atât de critic în caracterizarea simfoniei și încearcă să-i găsească și acțiuni pozitive, trage totuși concluzia să acest sistem nu este de dorit pentru ortodoxie, deși unii ortodocși sunt nostalgici și-l doresc.
„Deci, ce să înțelegem din idealul bizantin al simfoniei, încă invocat de creștinii ortodocși ca un fel de model pentru relația Bisericii cu lumea? Se poate, și mulți ortodocși o fac, să vedem în această noțiune de simfonie o inspirație pentru parteneriatul dintre Biserică și națiune. A face acest lucru înseamnă a risca să trecem cu vederea, dacă nu chiar să colaborăm cu natura opresivă atât a Imperiului Bizantin, cât și a Rusiei ortodoxe. Mi se pare că, în loc să sacralizăm Imperiul Roman pentru că a asigurat pax Romana, sub care s-a răspândit Evanghelia, trebuie să recunoaștem că circumstanțele în care mișcarea creștină a dus la un Imperiu Roman creștin au fost contingente și că încercarea de a considera structurile societății pe care Biserica și-a modelat organizarea ca fiind divin imuabile este nefondată. Aceste structuri nu au fost imuabile pe tot parcursul mileniului bizantin. […] Simfonia bizantină – echivalată în mod greșit cu caesaropapismul – mi se pare din ce în ce mai puțin capabilă să ofere un model credibil pentru creștinii ortodocși, în ciuda atractivității cu care este invocată de episcopi.”[12]
Cade în sarcina noastră să completăm lipsurile biblice și istorice ale acestui articol și vom folosi ca punct de plecare o altă afirmație făcută de Louth în articolul său:
„În 1588, patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea a cedat presiunilor din partea Moscovei și a acordat autocefalia (independența ecleziastică) Bisericii Ruse, consacrându-l pe mitropolitul Iov patriarh al Moscovei și al întregii Rusii, dând astfel naștere unei biserici autocefale cu simfonie între țar, patriarh și biserică: un model care avea să se repete în secolul al XIX-lea, cu acordarea autocefaliei națiunilor ortodoxe care au obținut independența față de Imperiul Otoman în declin: Grecia în 1850, Serbia în 1879 (cu autonomie în 1831), România în 1925 (cu autonomie în 1885). Fiecare națiune ortodoxă autocefală a replicat simfonia bizantină între suveran și patriarh, națiune și biserică – în fiecare caz fiind convinsă că urma tradiția ortodoxă. S-ar putea argumenta, dimpotrivă, că ceea ce se întâmpla era mai degrabă o trădare a tradiției[13].”[14]
Crearea bisericilor ortodoxe autocefale pe teritoriul fostului Bizanț, ca o perpetuare a simfoniei bizantine întreruptă de ocuparea otomană a Constantinopolului, este văzută de Louth ca o deviere de la Tradiția bisericii. Până la urmă primatul papal este, de asemenea, o deviere de la Tradiție în ochii ortodoxiei. Dacă un savant ortodox se angajează să analizeze parcursul ortodoxiei în raportul dintre biserică și stat, și vine cu o concluzie care supără latura radicalist-sensibilă a ortodoxiei, găsesc că e numai normal ca cei preocupați de ceea ce are de spus Scriptura, mai presus de orice instanță omenească, să fie atenți la devierea de la Tradiția apostolică – adică de la mesajul și însărcinarea dată de Dumnezeu lui Hristos și de Hristos apostolilor, adică predicarea evangheliei împărăției. Și, asemenea lor, și cei ce cred că Tradiția este Scriptura înțeleasă corect trebuie să aibă aceeași preocupare.
Când în pustia Iudeii, Ioan Botezătorul a predicat pocăința, deoarece împărăția cerurilor este aproape (Matei 3:1-2), nimeni din Israel nu bănuia că Imperiul Roman, nu doar o națiune, le va lua Dumnezeul, binecuvântarea, Scriptura[15] și făgăduințele, iar odată cu ele visul la o împărăție la care sperau de mii de ani. Nici când Isus s-a înălțat la cer, după ce predicase timp de peste 3 ani evanghelia aceleiași împărății pentru care Ioan predicase pocăința, iar ucenicii Săi și-au început vestirea cea bună, nimeni nu-și imagina de ce anume urmau să fie deposedați iudeii pentru a fi puși în posesie creștinii. Gândul ucenicilor în ziua înălțării a fost îndreptat spre restaurarea împărăției lui Israel, o făgăduință profetică care întărea făgăduința neîmplinită încă, făcută lui Avraam, Isaac și Iacov (Fapte 1:6), pe care Isus nu o contestase, iar Pavel, în ani petrecuți în arestul din Roma o predicase (Fapte 28:30-31), desigur, cu o claritate mult mai mare decât au avut-o cei ce au asistat la urcarea la cer a Mântuitorului.
Dacă izvorul Tradiției creștine nu izvorăște din făgăduința făcută primului evreu, creștinismul este doar un sistem politico-religios falimentar, la fel ca celelalte, dar imposibil de înțeles, un plagiat sinistru. Primul evreu a fost Avraam (Geneza 14:13). Putem presupune că a fost numit astfel de locuitorii Canaanului fie pentru că venise de peste râul Eufrat în țara lor, fie datorită faptului că era unul dintre urmașii lui Eber, fiul lui Șelah. Oricare ar fi originea numelui, Avraam este primul evreu al Scripturii. Acestui evreu îi fusese făgăduită o țară. Dar țara făgăduită lui nu e țara pe care au așteptat-o evreii, ceea ce lumea numește „pământul făgăduinței”, țara Canaan, pe care musulmanii o consideră o parte a Levantului, iar creștinii un tip al cerului.
Afirmația aceasta necesită o demonstrație, dar câteva videouri de pe canalul[16] Evanghelia veșnică se ocupă cu aceasta. Pentru acest articol ne vom limita la declarația apostolului Pavel:
„Prin credință Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-L ia ca moștenire, a ascultat și a plecat fără să știe unde se duce. Prin credință a venit și s-a așezat el în țara făgăduinței ca într-o țară care nu era a lui și a locuit în corturi, ca și Isaac și Iacov, care erau împreună-moștenitori cu el ai aceleiași făgăduințe. Căci el aștepta cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu.” (Evrei 11:8-10).
Avraam, Isaac și Iacov au locuit țara făgăduinței ca și cum nu era a lor deoarece aveau ochii îndreptați spre cetatea cu temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu. Până la moartea sa, Avraam, Isaac și Iacov nu au moștenit țara făgăduită. Avraam a intrat în posesia unui ogor pe care îl cumpărase de la Efron, hetitul, și a peșterii ce se afla pe el, dar Dumnezeu nu-i promisese că-i va da bani să cumpere pământ, ci că-i va da țara. Că țara nu i-a fost dată o spune diaconul Ștefan:
„Bărbați frați și părinți, ascultați! Dumnezeul slavei i S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, înainte să locuiască el în Haran, și a zis către el: leși din pământul tău și din rudenia ta și vino (sic) în pământul pe care ți-l voi arăta. Atunci, ieșind din pământul haldeilor, a locuit în Haran. Și de acolo, după ce a murit tatăl său, l-a strămutat în pământul acesta, în care locuiți voi acum, și nu i-a dat lui moștenire în el nici un picior de pământ, ci i-a făgăduit să i-l dea în stăpânire lui și sămânței lui de după el, neavând el fiu.”[17]
Acești trei oameni au fost duhovnicești și au înțeles că țara făgăduită de Dumnezeu este o țară care le va fi dată după rezolvarea problemei păcatului, o țară pe care nu o vor moșteni înaintea Seminței lor, adică Hristos. Urmașii lor nu au călcat pe urmele lor, iar sensul și scopul făgăduinței a fost schimbat. Concentrarea evreilor a căzut pe aspectul material al făgăduinței, neprihănirea fiind uitată. Ei și-au dorit un împărat și o împărăție cum au toți păgâni, una de aici, de pe pământul blestemat de Dumnezeu.
Cea mai clară voce care a încercat să readucă în atenția evreilor sensul și scopul făgăduinței făcute lui Avraam a fost Pavel, însă evreii nu l-au ascultat. Neamurile i-au ascultat însă predicarea și au devinit moștenitoare ale acestei țări. Colosenilor, apostolul le-a spus: „El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în Împărăția Fiului dragostei Lui” (Coloseni 1:13).
În câțiva zeci de ani de la moartea apostolului și creștinii uită că Dumnezeu i-a strămutat din păcat în împărăția Fiului, adică a seminței lui Avraam. Reinterpretează Scriptura la fel ca evreii, afirmând că făgăduința lui Dumnezeu către Avraam privea Canaanul de atunci și inventează teoria înlocuirii: Dumnezeu le-a luat evreilor binecuvântările, făgăduințele, Scriptura și împărăția și li le-a dat lor. Apoi, când evenimentele devin prielnice convingerii lor își creează o împărăție, cum au toți păgânii, primul ei împărat fiind „al 13-lea apostol”[18], Constantin cel Mare. Timpul care a trecut de la Constantin la Teodosiu a fost suficient pentru a transforma imperiul în creștinism și creștinismul în imperiu.
Devierea creștinismului de la Tradiție nu s-a făcut prin acordarea autocefaliei, un eveniment criticat blând de Louth în articolul lui. În fond, nu biserica Rusiei a fost prima biserică autocefală. Armenia este prima țară care și-a stabilit creștinismul ca religie de stat, înaintea Imperiului Roman. Dar exact ceea ce au făcut evreii când au cerut un împărat cum au toți păgânii, au făcut și creștinii când, uitând evanghelia, au fost de acord să fie o biserică în parteneriat cu un stat, o preoție în unitate cu o suveranitate. Când au făcut aceasta, îndepărtarea creștinismului de la Tradiție era deja făcută, mai multe mituri luând locul Tradiției și oferind ca blazon un simplu slogan: „Sfânta Tradiție”.
Teocrația lui Israel nu este un model pe care creștinismul să îl copieze sau de la care să se inspire. Pentru cucerirea Canaanului locuit de Avraam, Isaac și Iacov ca străini, Dumnezeu a cerut folosirea forței, a războiului și genocidului (Exodul 23:24, Deuteronomul 7:2 etc.), dar despre moștenirea țării făgăduite, Isus a spus că se va obține de cei blânzi (Matei 5:5). Uciderea pruncilor nu implica blândețea, un om blând nu ar putea ucide un prunc, păgân chiar de ar fi. Creștinismul a preluat literal acțiunile umane al lui Israel, dar a mistificat adevărurile eterne ale Scripturilor. Acest fapt este vizibil în relația dintre biserică și stat. Deciziile bisericești și viața de credință au fost impuse prin autoritatea statului căruia i s-a permis să fie protectorul bisericii și deciziilor celor mari din biserică, dar în Scriptură făgăduința făcută lui Avraam avea alt fundament:
„Făgăduința făcută lui Avraam sau seminței lui, că va moșteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri care se capătă prin credință.” (Romani 4:13).
Dacă ar fi existat o lege care să dea viața sau să facă mare un popor, aceasta putea să fie numai Legea de pe Sinai.
„Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viața, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege.” (Galateni 3:21).
Dar dacă nici Legea pe care Dumnezeu a dat-o nu este luată în calcul atunci când este vorba de darul mântuirii și al vieții veșnice, de ce au presupus creștinii că legea bisericii lor, secondată și întărită de autoritatea statului și puterea civilă va întări biserica și imperiul în vederea mântuirii și a vieții veșnice? Singura explicație pe care o am acum este că doar părăsirea și înlocuirea Tradiției în procesul nașterii doctrinei creștine este răspunzătoare pentru această situație.
Făgăduința amintită de Pavel în epistola către Romani este cea din Geneza 12:1-3 sau Geneza 15 sau Geneza 17, pentru că nu este o altă făgăduință făcută lui Avraam. Și dacă această făgăduință nu se obține nici măcar prin legământul de la Muntele Sinai și Legea care a fost dată acolo poporului de Dumnezeu, ea nu se obține nicidecum prin deciziile teologice și administrative ale sinoadelor bisericii și impunerea lor prin autoritatea statului. Și totuși, biserica și statul s-au purtat începând cu era lui Constantin, atât în Apus cât și în Răsărit, ca și cum ar asigura ceea ce nici Sinaiul sau Ierusalimul nu au asigurat, pentru că deja fusese făcută o făgăduință lui Avraam, iar dacă mântuirea ar fi venit altfel decât prin făgăduință, Dumnezeu era mincinos. Pavel a afirmat că făgăduința nu poate fi anulată nici măcar de legământul de la Sinai; când a spus galatenilor:
„un testament pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte (în Hristos după Textul Bizantin) nu poate fi desființat, așa ca făgăduința să fie nimicită de Legea venită după patru sute treizeci de ani. Căci dacă moștenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduință; și Dumnezeu printr-o făgăduință a dat-o lui Avraam.” (Galateni 3:17-18)
Părăsind Tradiția lăsată de Pavel după Scripturi, biserica și imperiul s-au făcut slujitorii și propovăduitorii unei moșteniri care se obține prin propriile lor daruri, ale preoției, respectiv suveranității. Creștinii au creat o lege proprie cu elemente din cea de pe Sinai și din alte coduri, și-au adus aportul propriu și s-au bucurat că autoritatea statului a devenit un instrument pentru rezolvarea problemei păcatului, nu doar în Bizanțul lui Iustinian, ci chiar în Geneva lui Calvin peste 1000 de ani sau Germania lui Luther. Dar dacă nici preoția levitică instaurată pentru un scop de Dumnezeu nu putea da neprihănirea, și nici Legea – Adevărul veșnic de pe Sinai –, cu atât mai mult unitatea dintre stat și biserică și rezultatele smintitoare ale acestei uniri.
„Dacă dar desăvârșirea ar fi fost cu putință prin preoția leviților – căci sub preoția aceasta a primit poporul Legea – ce nevoie mai era să se ridice un alt preot «după rânduiala lui Melhisedec», și nu după rânduiala lui Aaron? Pentru că, odată schimbată preoția, trebuia numaidecât să aibă loc și o schimbare a Legii.” (Evrei 7:11-12).
Întrebarea crucială a acestui articol este: A fost schimbată preoția levitică cu preoția creștinismului primar și suveranitatea divină este secondată de cea umană, a cezarului sau țarului? Nu există în Tradiția apostolică o astfel de idee. Preoția este a tuturor credincioșilor, iar Marele Preot este Isus Hristos care s-a făcut slujitor al locurilor sfinte din ceruri, iar Dumnezeu nu-și împarte slava cu nimeni, ca să putem afirma că suveranul unei țări creștine este alesul harului lui Dumnezeu. Oamenii au ajuns aici pentru că au părăsit 1) Tradiția apostolică, care avea făgăduința unei țări moștenite după înviere, 2) legământul Avraamic ratificat în Hristos, 3) preoția lui Hristos pentru a da desăvârșirea și suveranitatea lui Dumnezeu peste întregul pământ pentru a da oamenilor neprinănirea Sa, în vederea împărăției Sale.
Biserica are într-adevăr un imperiu, dar acest imperiu este țara făgăduită lui Avraam, Isaac și Iacov – noul pământ. Biserica are cu adevărat o preoție, dar această preoție este preoția lui Isus Hristos, cel care a fost uns în slujba de Mare Preot prin chiar jertfa Sa și care a inaugurat slujirea sfintelor de sus prin aceeași ofrandă. Biserica are într-adevăr o cale consacrată pentru neprihănire, dar aceasta nu este nicidecum cea din edictele imperiale sau prezidențiale emise pentru a rezolva păcatul omenirii și a pava o cale spre cer. Mitul continuă totuși, spunându-și tradiție, deoarece în creștinism există încă multă credulitate. Oamenii nu trebuie urâți pentru că sunt creduli, nici disprețuiți, ci ajutați. Protestantismul nu a reușit să ajute omenirea, ba a repetat aceleași erori sub alte forme: Luther în Germania, Calvin la Geneva și anglicanii în Anglia. Secularismul a oprit acest nefericit miraj, Rusia ortodoxă se căznește să-l restabilească, dar ortodocșii apuseni nu văd în acesta o obțiune pentru creștinii ortodocșii.
Sunt două tipuri de putere la care omul apelează în viață: puterea evangheliei sau puterea care vine prin control, autoritate, poziție, bogăție sau altele asemenea lor. Prin cele două instituții omenești, preoția și suveranitatea, evanghelia a fost pusă într-un ungher chiar de cei ce au jurat că vor fi în slujba ei. Astfel, nu puterea evangheliei și-a făcut vizibil efectul în viața indivizilor, familiilor și societății, ci puterea care vine din natura umană. Deși este încă ceasul întunericului, este încă timp ca Răsăritul și Apusul să-și reconsidere preoția și suveranitatea pentru o întoarcere la Tradiția apostolică.
Ce e de făcut? O întoarcere la Tradiție – Scriptura înțeleasă corect – este singura salvare a bisericilor. Dar își vor părăsi oamenii tradițiile catolice, ortodoxe și protestante, pentru a se întoarce la calea consacrată[19] de Hristos, preotul împărat?
Protestantismul poate încă să vadă că așchia nu a sărit departe de trunchi. Corpul pastoral și orice formă de organizare protestantă nu sunt decât ecoul preoției și suveranității ilicite dacă evanghelia este ținută tot în colț, iar puterea ei este înlocuită în viața bisericile cu celelalte puteri; cele ale naturii umane. Nu mă aștept ca Răsăritul să mărturisească cândva, la unison, propriul faliment. Nu am așteptarea aceasta nici cu privire la Apusul catolic sau protestant. Nu ecumenismul ne va da soluția, dar poate că unii dintre noi vor începe să realizeze că suntem supuși de aceleași păcate ca cei pe care îi considerăm eretici și că și unii și alții avem nevoie de aceeași salvare: cea care vine prin preoția lui Hristos și suveranitatea lui Dumnezeu. Poate că atunci vom putea merge mai mulți pe calea consacrată pentru desăvârșirea creștină.
Note de subsol:
[2] https://youtu.be/FLRZF1sQYck?t=131 ⤴︎
[3] Turcii au reușit cucerirea orașului lui Constantin I în timpul domniei împăratului Constantin al XI-lea Paleologul, la 29 mai 1453, după un asediu de aproape 2 luni. Căderea Constantinopolului a marcat sfârșitul Imperiului Bizantin, adică Imperiul Roman de Răsărit în timpul antichității târzii și al Evului Mediu. La conducerea otomanilor care au capturat Noua Romă a fost un sultan de 21 de ani, Mehmed al II-lea. ⤴︎
[4] La câteva decenii după căderea Constantinopolului în fața lui Mehmed al II-lea, în timpul domniei lui Ivan al III-lea, Mare Duce al Moscovei, s-a cristalizat sentimentul că Rusia, care a devenit cel mai mare și puternic stat ortodox, este sau poate fi a treia Romă sau noua „Noua Romă”. „Două Rome au căzut. A treia stă în picioare. Și nu va exista o a patra. Nimeni nu va înlocui țardomul vostru creștin!” a spus Philotheus of Pskov, cel căruia i se atribuie Legenda vălului alb. Este adevărat că Ștefan al IV-lea Dușan, regele Serbiei, și Ivan Alexandru, regele Bulgariei, ambii înrudiți cu dinastia bizantină, au făcut afirmații similare pentru regatele lor odată cu declinul Imperiului Bizantin în secolul al XIV-lea. Dar aceasta arată cât de repede „orașul lui Andrei” poate fi înlocuit și un nou mit pornit. Creștinismul este până la urmă un imens teren al speculației și orice creștin trebuie să fie conștient de aceasta. ⤴︎
[5] „Potrivit Patriarhului Kirill, Russkiy Mir poate fi definit ca «spațiul civilizațional comun întemeiat pe trei piloni: Ortodoxia, cultura rusă și în special limba și memoria istorică comună, legat de viziunea sa comună asupra dezvoltării sociale viitoare».” – Myroslava Rap, The Public Role of the Church in Contemporary Ukrainian Society, Aschendorff Verlag, 2015, p. 85. ⤴︎
[6] Andrew Louth, „The Byzantine Theory Of Symphonia”, Crucible, octombrie 2024, pp. 17 – 25 (https://crucible.hymnsam.co.uk/articles/2024/october/articles/the-byzantine-theory-of-symphonia/). ⤴︎
[7] „Maxima quidem in hominibus sunt dona dei a superna collata clementia sacerdotium et imperium, illud quidem divinis ministrans, hoc autem humanis praesidens ac diligentiam exhibens; ex uno eodemque principio utraque procedentia humanam exornant vitam. Ideoque nihil sic erit studiosum imperatoribus, sicut sacerdotum honestas, cum utique et pro illis ipsis semper deo supplicent. Nam si hoc quidem inculpabile sit undique et apud deum fiducia plenum, imperium autem recte et competenter exornet traditam sibi rempublicam, erit consonantia quaedam bona, omne quicquid utile est humano conferens generi. Nos igitur maximam habemus sollicitudinem circa vera dei dogmata et circa sacerdotum honestatem, quam illis obtinentibus credimus quia per eam maxima nobis dona dabuntur a deo, et ea, quae sunt, firma habebimus, et quae nondum hactenus venerunt, adquirimus. Bene autem universa geruntur et competenter, si rei principium fiat decens et amabile deo. Hoc autem futurum esse credimus, si sacrarum regularum observatio custodiatur, quam iuste laudati et adorandi inspectores et ministri dei verbi tradiderunt apostoli, et sancti patres et custodierunt et explanaverunt.” (https://droitromain.univ-grenoble-alpes.fr/Corpus/Nov06.htm).
„Cele mai mari daruri pe care Dumnezeu, în mila Sa celestă, le-a acordat omenirii sunt preoția și suveranitatea, una servind în chestiuni divine, iar cealaltă conducând afacerile umane și îngrijindu-se de ele. Fiecare pornește de la una și aceeași autoritate și reglementează viața umană. Astfel, nimic nu ar putea avea o pretenție mai mare asupra atenției suveranilor decât onoarea preoților, având în vedere că ei sunt cei care se roagă constant lui Dumnezeu în numele suveranilor. Prin urmare, dacă unul este ireproșabil din toate punctele de vedere și se bucură de acces la Dumnezeu, în timp ce celălalt păstrează în ordine corectă și adecvată domeniul care i-a fost încredințat, va exista o armonie satisfăcătoare, conferind toate beneficiile imaginabile rasei umane. Prin urmare, ne preocupă foarte mult onoarea preoților, precum și adevărul doctrinei teologice; atâta timp cât ei mențin această onoare, credința noastră încrezătoare este că, prin aceasta, mari daruri ne vor fi acordate de Dumnezeu și că, pe lângă faptul că vom păstra cu fermitate ceea ce deținem, vom câștiga și ceea ce nu a ajuns încă la noi, chiar și acum. Totul ar merge cum trebuie și bine, cu condiția ca primul pas în această chestiune să fie făcut într-un mod corect și plăcut lui Dumnezeu; și noi credem că acest lucru va fi așa, doar dacă respectarea canoanelor sacre este menținută în modul în care apostolii, pe bună dreptate celebrați ca martori oculari venerabili și slujitori ai cuvântului divin, au transmis, și așa cum sfinții părinți au susținut și au învățat.” ⤴︎
[8] „Tradiția era, de fapt, interpretarea autentică a Scripturii. Și, în acest sens, ea era coextensivă cu Scriptura. Tradiția era de fapt «Scriptura înțeleasă corect».” – George Florovsky, Bible, Church, Tradition: An Eastern Orthodox View, Nordland Publishing Company, 1972, p. 75. ⤴︎
[9] P. Vozdvizhenskii, apud. Tsar and God and Other Essays in Russian Cultural Semiotics, Boris Uspenskij, Victor Zhivovp, Academic Studies Press, 2012, p. 159. ⤴︎
[10] Antonios, Patriarh al Constantinopolului în două mandate, 1389 – 1390 și 1390 – 1397. ⤴︎
[11] Andrew Louth, „The Byzantine Theory Of Symphonia”, Crucible, octombrie 2024, p. 23. ⤴︎
[12] Andrew Louth, „The Byzantine Theory Of Symphonia”, Crucible, octombrie 2024, p. 24. ⤴︎
[13] Sublinierea mea, aici și oriunde este folosită în citate. ⤴︎
[14] Andrew Louth, „The Byzantine Theory Of Symphonia”, Crucible, octombrie 2024, p. 23. ⤴︎
[15] Vezi videoul https://youtu.be/aFnqnyu0Fyo ⤴︎
[16] https://youtu.be/SN6rrs972x8
https://youtu.be/HBVmYS2rhqc ⤴︎
[17] Faptele apostolilor 7:2-5, Noul Testament, Sfânta Mare Mănăstire Vatoped, 2022. ⤴︎
[18] „Constantin a murit pe 22 mai 337, la prânz. Trupul său îmbălsămat a fost dus la Constantinopol, unde cei mai înalți demnitari au efectuat un act de adorație în fața lui. Înmormântarea solemnă nu a avut loc până când Constanțiu nu a sosit din Antiohia. Trupul a fost dus în procesiune solemnă de la palat la Biserica Sfinților Apostoli și depus într-un sarcofag de porfiră în centru, între douăsprezece morminte goale reprezentând pe cei doisprezece ucenici ai lui Hristos. În viziunea sa, Constantin era al treisprezecelea și cel mai important.” – Aleksander Krawczuk, The Thirteenth Apostle: Constantine the Great, Mondrala Press, trad. Tom Pinch, 2024. ⤴︎
[19] Evrei 10:19-20 în diferite traduceri:
„Prin urmare, fraților, având îndrăzneala de a intra în cele mai sfinte prin sângele lui Isus, printr-o cale nouă și vie, pe care a consacrat-o pentru noi, prin văl, adică prin carnea Sa.” (KJV, traducere personală)
„Prin urmare, fraților, având noi îndrăznire să intrăm în altar prin sângele lui Hristos, pe calea cea nouă și vie pe care El pentru noi a deschis-o prin catapeteasmă, adică prin trupul Său” (Bartolomeu Anania)
„Având, deci, fraților, îndrăzneală pentru intrarea în Sfânta Sfintelor întru sângele lui Iisus, pe care ne-a înnoit-o nouă, cale nouă și vie, prin catapeteasmă, adică trupul Său” (NT, Mănăstirea Vatoped) ⤴︎
