Oricât am dori să simplificăm de dragul înțelegerii sau să ținem un subiect cât mai simplu ne lovim de o barieră de netrecut: din cauza primelor formulări doctrinare, anumite subiecte pot fi simplificate doar a posteriori, în urma unei cercetări temeinice și numai de către cei ce au cercetat temeinic pentru cei ce fac la fel. Un subiect biblic important, simplificat prea devreme, conduce nu numai la respingerea Cuvântului, ci și la inventarea altor doctrine menite implicit să explice de ce a fost evitat subiectul. Subiectele biblice cu implicațiile lor veșnice nu pot fi nici respinse, nici acceptate a priori. Din nefericire, dacă există, procesul catehetic este laconic și se limitează la prezentarea succintă a doctrinelor și istoriei bisericii. Catehetul este supus unui proces formativ-educativ care învăță ce crede biserica și este îndrumat să primească învățătura bisericească, față de care trebuie să fie fidel pentru a fi creștin. Procesul catehetic nu include cercetarea amănunțită a întregului proces prin care biserica a ajuns la concluziile ei doctrinale și nici o altă istorie decât cea spusă de ea. Ce crede biserica devine prin acest fel de educație un principiu fundamental al credinței, iar ce spune Scriptura este supus interpretării bisericii. Seminarele teologice sunt la un alt nivel, dar aceste obiecții pot fi ridicate și în dreptul lor. Ceea ce am spus nu exclude recunoașterea existenței excepțiilor.
Deseori, ceea ce știm despre un subiect sau presupunem că știm afectează șansa de a-l înțelege mai bine sau chiar total diferit. Drept urmare, formarea folclorului teologic și a superstiției, care să treacă drept cunoaștere, este mult mai la îndemână, de la profesorul de teologie la novicele ce intră la cateheză. Acesta este și cazul doctrinei despre Mesia. De vină nu este nici Scriptura, nici Dumnezeu, ci numai omul și impulsurile sale. El a intrat singur în dificultate, creându-și o sumedenie de opinii, care au fost moștenite de generațiile următoare și care împiedică vederea obiectivă.
Isus din Nazaret, fiul lui Iosif sau așa cum îi spune noi, Isus Hristos, este figura esențială a credinței creștine. Nu există nicio formă de creștinism fără Hristosul, sau, pentru a fi mai corect, fără un Hristos. Însă, așa cum de multe ori termenul Hristos este considerat a fi numele de familie al lui Isus, tot așa se fac multe speculații cu privire la El și lucrarea Sa, iar unele dintre ele au devenit bazele fundamentale ale confesiunilor creștine. Cuvântul Hristos vine din limba greacă (Χριστός) și are la origine termenul chrió (χρίω), i.e. „a unge cu ulei de măsline”. Χριστός a fost folosit în secolul I pentru a traduce termenul ebraic Ha-Mashiaḥ (המשיח) sau aramaic, Meshiḥa, i.e. „cel uns”, „unsul” cu scopul de a comunica lumii că Isus din Nazaret, fiul tâmplarului Iosif, este Cel Uns. Termenul a fost anterior folosit în manuscrisele care compun Septuaginta: în Leviticul[1] 4:5, 16 și 2 Macabei[2] 1:10 pentru marii preoți, în Sirah[3] 46:19 se referă la cineva înaintea căruia Samuel a mărturisit că a fost corect sau în Daniel[4] 9:25, cu referire la un prinț. Știind aceasta, ar trebui să acordăm mai multă atenție atunci când spunem Isus Hristos. Isus Hristos nu este numele unui om, ca un element al identității în relațiile societății, ci recunoașterea că Isus fiul lui Iosif este Cel Uns de Dumnezeu.
Când Cel Uns este prezentat atenției noastre, El nu poate fi separat de ebraism, în a cărui univers a fost prezentat pentru prima dată. Se impune, așadar, să cunoaștem câteva dintre viziunile[5] ebraice cu privire la el. Pentru acum, doar câteva dintre cele vehiculate înaintea erei noastre. Dacă ar fi să abordăm subiectul așa cum a fost abordată doctrina creștină a sufletului de profesorul Jaroslav Pelikan (Pelikan 1962, 33)[6] am putea reafirma împreună cu Jacob Neusner, un specialist în iudaismul rabinic, că ebraismul nu a avut o doctrină despre Mesia sau, mai precis, a avut mai multe și s-a inspirat din alte surse pentru a completa Scriptura sau tăcerea acesteia.
Evreii nu au avut o singură imagine despre Mesia pe care să o transmită din generație în generație ca o tradiție cu autoritate. Din păcate, o imagine clară și de nădejde a așteptatului Mesia nu poate fi reconstruită din punerea laolaltă a tuturor ideilor din cauza conflictelor pe care le creează atunci când sunt aduse unele lângă celelalte. Opiniile variate[7] ale tradiției ebraice, pe care de dragul analizei le-am putea presupune complementare unele altora, sunt deseori divergente și indică că au fost în esență speculații lansate și primite în popor ca adevăr teologic care, puse laolaltă, nu pot forma o concepție consecventă și credibilă. Avem de a face mai degrabă cu un folclor teologic, dezvoltat și asumat prin superstiție și așteptări apocaliptice. Spre exemplu, concepția lui Hillel cel Bătrân (Sanhedrin 98b)[8], că Mesia nu poate veni deoarece toate profețiile Scripturii cu privire la el s-au consumat pe timpul lui Ezechia nu poate alcătui o imagine doctrinală coerentă împreună cu ideea (Sanhedrin 98b)[9] că Mesia va veni și-l va avea coregent pe David.
Evident, în această lume a imaginarului religios, Scriptura face excepție; ea nu este folclor sau o colecție de fantasme carismatice. Fundamentul acestei tematici rămâne Scriptura – revelația și inspirația venită de la Iahve, care nu este produsul superstiției sau al manifestării carismatice ce izvorăște din adâncurile ființei umane. Plecând de la acest postulat putem stabili că existența opiniilor cu privire la Mesia, diverse și contradictorii, este rezultatul unui contact imperfect dintre evrei și Scriptură. Dumnezeu nu a oferit prin Scripturi o imagine detaliată, completă cu privire la Mesia și lucrarea Sa, iar această lipsă a fost completată de evrei prin scrieri apocrife – i.e. îndoielnice – cu conținut de aceeași natură, izvorâte din așteptările și imaginația lor. Probabil cele mai apreciate superstiții și cea mai bogată imaginație au supraviețuit în scrierile folclorului teologic ebraic, iar cele mai simple au pierit fără susținerea unor formatori de opinie. Desigur, apostazia nu poate fi scoasă din calcul când se iau în considerare acțiunile poporului lui Dumnezeu.
Mesia nu este un nume, un titlu, o funcție sau o expresie pe care o putem regăsi în Scripturile ebraice pentru a desemna în mod descriptiv pe regele mesianic al regatului lui David. Expresia apare pentru prima dată într-o astfel de narațiune, din perspectiva izvoarele ce le deținem, în literatura apocaliptică din ultimele secole ale erai de dinainte de Isus (Singer 1912, vol. VIII, 505). Scriptura nu construiește o narațiune despre un regat davidic, cu extindere și influență mondială sub guvernarea civilă a Celui Uns, însă această idee a fost vehiculată de imaginația evreilor care nu vedeau încă împlinirea făgăduințelor făcute părinților sau prin Moise și profeți; pe care le așteptau cu ardoare. Așa cum am văzut mai devreme, un uns era preotul, dar și împăratul, însă în unele pasaje biblice Cel Uns este rădăcina lui David ce va conduce cu dreptate (Ieremia 23:5-6), împăratul preot (Zaharia 6:12-14), un conducător și păstor al poporului (Mica 5:2-4). Aceste referințe biblice la Cel Uns, dar și altele, au determinat evreii să se întrebe: Despre cine se vorbește? Cine este el? De unde vine? Ce face? Evreii au încercat să răspundă la aceste întrebări, au completat golul lăsat de inspirație și astfel s-a născut tradiția mesianică.
Perspectivele apocaliptice privitoare la regatul lui Israel, ca împlinire a făgăduinței făcute patriarhilor, așteptarea cu dor a împlinirii acestei făgăduințe, dar și influența Babilonului și Greciei, coroborate cu propria imaginație și superstiția au determinat pe unii evrei să realizeze imagini proprii cu Cel Uns.
Într-o carte apocaliptică, scrisă probabil în perioada Macabeilor și atribuită lui Enoh, se fac precizări cu privire la un viitor fiu al omului ce va așeza o împărăție mesianică pe pământ. Limbajul cărții este simbolic, iar personajele sunt personificate de animale – vite albe, negre și roșii. Adam a fost un taur alb și a născut un taur negru, Cain, dar și unul alb, pe Abel. Avraam și Isaac au fost de asemenea tauri albi. La finalul tragediei umane apare un alt taur alb care impune respectul și teama celorlalte animale – păgânii –, care în cele din urmă devin vite albe. Sunt și alte interpretări date acestui simbolism din 1 Enoch, dar nu este necesar să le amintim acum (Olson 2013, 12).
În „Regula comunității” din manuscrisele de la Marea Moartă, o lucrare dintre cele mai vechi ale locuitorilor zonei (Vermes 2004, 97), Mesia cel așteptat nu este numai cel uns al lui Israel, ci și cel uns al lui Aaron, probabil fiind identificat ca un preot din seminția levitică.[10] Profetul și Mesia din text sunt două persoane, nu una, așa cum au remarcat în alte ocazii cei ce au analizat toate manuscrisele găsite la Marea Moartă (Vermes 2004, 32, 525).
În Testamentul lui Levi apare o concepție unică despre Mesia, dar poate asemănătoare într-un punct cu unele texte de la Qumran. Dacă în Testamentul lui Iuda, Mesia este sămânța lui David, aici este un rege preot din tribul lui Levi, iar activitatea sa este cu totul spirituală, într-o preoție după asemănarea neamurilor și pentru neamuri (cap. 8).
Au existat și concepții despre un Mesia pre-existent, o ființă angelică ce a șezut la dreapta lui Dumnezeu, dar și faptul că Enoh însuși este fiul omului sau că Alexandru Macedonul este cel care va aduce și asigura pacea.
Dincolo de și din descrierile diferite și de limbajul criptic folosit în unele dintre interpretările sau apocrifele mesianice putem trasa o imagine care să rezume o anumită poziție ebraică cu privire la Cel Uns. Observați că am spus o poziție, o imagine cu articol nehotărât, nicidecum poziția, cu articol hotărât, deoarece aceasta nu a existat niciodată. Dar această poziție nu trebuie să ne facă să uităm că au existat și altele.
Poziția următoare depășește axa timpului stabilită de nașterea lui Hristos. Într-una din viziunile apocaliptice ebraice, venirea lui Mesia din seminția lui Iuda va conduce la nimicirea conducătorilor nedrepți și va scăpa Ierusalimul de păgânii necredincioși, pe care îi va distruge. După aceea, va aduna rămășița împrăștiată a lui Israel, îi va distribui în țară în funcție de sorțul care le-a căzut și își va întemeia propriul regat al păcii și al dreptății pe baza legii dată la Sinai. Nici o persoană rea nu va fi tolerată în regatul său și nici străinilor nu li se va permite să locuiască acolo. El va supune națiunile păgâne domniei sale, va glorifica pe Domnul în fața întregii lumi și va face Ierusalimul curat și sfânt ca odinioară, astfel încât națiunile să vină de la marginile pământului pentru a fi martore ale gloriei lui Dumnezeu și ale lui Israel. Această viziune animă încă sentimentele multor evrei.
Acum, când știm că în regatul lui Israel nu a existat o singură versiune cu privire la Cel Uns, putem face încet trecerea la regatul creștin și hristologia acestuia. Deoarece folclorul tradițional creștin nu s-a lăsat mai prejos celui ebraic, a completat pompos lista superstițiilor și a elaborat teorii divergente cu privire la Mesia, recunoscut în persoana lui Isus Hristos, care au dus la clivaje puternice și resentimente ce se observă după secole, după cum bine a remarcat profesorul Pelikan (Pelikan 1992, 7)[11], este bine să acordăm o atenție specială tematicii. Subiectul acesta nu este asemenea unei doctrine politice la care se aderă în grup, pe baza impulsurilor caracteristice naturii umane și fără o evaluare personală, temeinică a întregii tematici. De fapt, niciun subiect biblic nu trebuie tratat și primit în felul acesta, iar bisericile ar trebui să fie primele care să asigure nu numai mediul prielnic pentru evaluări complexe, ci să acționeze ca activiști neobosiți ai acestei obligații personale. În lipsa mediului și a activiștilor, care în sarcina individului să creeze mediul și să se responsabilizeze în vederea unor cercetări complexe pentru înțelegerea adevărului despre Mesia.
Diferențele de opinie cu privire la evenimentele mesianice sunt atestate și de scriitorii Noului Testament. Deși Ioan Botezătorul l-a identificat public pe Isus ca pe așteptatul Mesia (Ioan 1:19-34), în popor se spunea că este Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia sau vreun alt profet (Matei 16:13-14). Natura împărăției pe care o așteptau evreii și a împăratului ei este văzută în dezbaterea pe care ucenicii o avuseseră într-o călătorie între Cezareea Philippi și Galileea sau chiar pe când erau în Galileea și se îndreptau spre Capernaum. Dezbaterea fost o ceartă despre care dintre ei este cel mai mare (Marcu 9:33-34). Întrebați la rândul lor cine cred ei că este Isus, ucenicii au auzit cuvintele lui Petru: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Matei 16:16, EDCR) și lecția dată de Isus: Tatăl i-a descoperit aceasta, nu a venit de la înțelepciunea sau intelectul său (v. 17). Însă la câțiva ani de la predarea acestei lecții, după căderea Duhului Sfânt, părerile lor despre Mesia erau pe alocuri diferite. Cu toții credeau că Isus este Cel Uns; dar…, pentru Pavel, Isus era tot ceea ce avea nevoie un creștin pentru mântuire (Coloseni 1:28; 2:9-12)[12], însă pentru biserica de la Ierusalim și liderii ei, nu numai iudeii trebuiau să se circumcidă și să păzească întreaga lege a lui Moise, ci chiar și neamurilor trebuia să li se poruncească să facă la fel (Fapte 15:5)[13], pentru a putea fi mântuiți. În timp ce pentru cei din biserica califului Iacov mântuirea era condiționată de circumcizie și păzirea legii lui Moise (Fapte 15:5)[14], pentru Pavel oricine se circumcidea pierdea folosul lui Hristos și al jertfei Sale (Galateni 5:2)[15]. Putem remarca existența unui conflict soteriologic, concentrat pe Cel Uns, chiar la inima bisericii timpurii din perioada apostolilor.
Însă conflictele cutremurătoare ale creștinismului cu privire la Hristos sunt încă la orizont și vor emerge din luptele teologice între ortodoxie și celelalte credințe cu care s-a confruntat. Timp de câteva sute de ani de la moartea apostolilor, creștinismul primar, aflat în căutarea unei identități ecleziastice, a încercat să formeze o hristologie proprie, într-un cadru teologic în care ortodoxia s-a format ca reacție la ceea ce era etichetat de ea ca erezie (Behr 2013, 46-47)[16]. În acest proces s-au purtat unele dintre cele mai intense războaie ale creștinismului care au divizat biserica acestuia în trei: creștinismul oriental din Siria, cel răsăritean din Bizanț și cel apusean, stăpânit de la Roma. Dacă opiniile ebraice despre Mesia de dinaintea erei noastre s-au păstrat fără multe detalii, iar unele se pot descifra cu greu, opiniile creștinilor despre Hristos sunt prezentate într-o mulțime de lucrări cu mai multă claritate și s-au păstrat până astăzi. Sunt atât de multe, încât nu se poate face aici o rezumare a lor. Putem însă să ne amintim conflictul dintre preotul Arius și episcopul Alexandriei, care l-a determinat pe împăratul Imperiului Roman, Flavius Constantinus, să convoace un sinod bisericesc, prezentat de Eusebiu de Cezarea ca primul conciliu ecumenic (Cameron și Hall 1999, 262). Au durat câțiva zeci de ani și a fost necesară impunerea unui edict[17] imperial, iar ulterior convocarea unui al doilea sinod de către împăratul Flavius Theodosius, până când opinia votată la Niceea să devină norma bisericii și a Imperiului însuși. În acest moment istoric, creștinismul reușise ceea ce rivalul său, iudaismul, probabil că nu gândise înaintea erei creștine: să legifereze o doctrină mesianică, obținută prin vot sinodal și să impună pedepse celor ce cred altfel. Decretul nu a speriat pe toată lumea și arieni au continuat să existe. În ciuda intervenției statului roman în mesiologia creștină, pe fondul unei hristologii în continuă formare, controversele din creștinism nu au încetat. Una dintre ele, cea în care a fost implicat arhiepiscopul Noii Rome, Nestorios, și arhirivalul său, Chiril al Alexandriei, împreună cu criza miafizită din 451 au rupt creștinismul aproape în jumătate. Peste alte câteva sute de ani, adăugarea în crez a ideii că Duhul Sfânt purcede și de la Mesia a accentuat clivajul dintre Răsărit și Apus, iar ceea ce rămăsese din creștinism după schisma de la mijlocul mileniului I s-a rupt din nou în două pentru a forma creștinismul catolic și cel ortodox.
După ce a separat religia lui Hristos de identitatea națională a evreilor, aparatul politic-creștin al imperiului a făcut din creștinism o identitate imperială care urma să fie moștenită în special de țările care au fost create în partea de răsărit a imperiului. După căderea Imperiului Roman în 1453, națiunile în formare au început să folosească același tipar, și anume să folosească creștinismul ca identitate națională. Ideologia fiecărei națiuni răsăritene a inclus elemente de naționalism religios, un fel de erezie dacă vreți (Hovorun 2018, 100), moștenită de la imperiu. Chestiunea identității a devenit pentru creștinismul imperial și cel ce i-a urmat mai importantă decât caracterul lui Hristos și Scriptura.
Doar roadele naivității, ignoranței și dependenței de alții pentru iluminare pot face pe cineva să creadă că tensiunile hristologice din primele secole s-au încheiat cu o doctrină dreaptă, incontestabilă și cu un imperiu urmat de națiuni cu identitate creștină. Ea a fost multă vreme „incontestabilă” pentru că statul a fost de partea ei, dar odată începută Reforma Protestantă caracterul incontestabil a dispărut în special în Apus. Miguel Servet a fost un exponent al unui nou mesianism și alții i-au urmat.
Creștinismul a fost la fel de inventiv și divers în imaginația sa cu privire la Hristos, în ciuda faptului că era depozitarul tezaurului literal apostolic, ce completa bogăția Scripturii. În fantasmele creștine, Hristos este fie întruparea Cuvântului, o ființă deopotrivă cu Tatăl, generată veșnic, continuu din El, fie una născută la crearea timpului, dar a fost explicat și ca o persoană fără preexistență. El este în acest nou mediu mesianic fie Dumnezeu, fie doar primitorul titlului Dumnezeiesc, fie doar un om adoptat. Are două naturi în persoana sa, una umană și una divină, dar a fost imaginat de asemenea și ca o persoană pe deplin umană și pe deplin divină, dar cu o singură natură sau ca o persoană cu o singură natură, cea divină. Cuvântul a luat carnea lui Adam de dinainte de cădere spune poziția prelapsariană; Cuvântul a fost făcut carne păcătoasă, afirmă postlapsarieni. În copilul ce s-a născut în Betleem acționau două minți, divină și umană; ba nu, una; două energii; ba nu, una. Mesianismul creștinismului a creat o punte între Hristos și împăratul imperiului. Eusebius Pamphilus, episcopul din Cezarea Maritima, a afirmat (Newadvent, website)[18] în cadrul ceremoniei organizate pentru a sărbătorii al 30-lea an de domnie al lui Constantin că împăratul este în grația lui Dumnezeu și imperiul său este condus pentru a reflecta împărăția cerurilor, trădând aceleași speranțe pământești pe care le-au manifestat și evreii.
Biserica care a scris istorie, a acumulat vechime și a lăsat o moștenire, având brațul statului înfășurat galant și protector în jurul său, a reușit să se impună. Forma de mesianism votată de biserică în sinoadele imperiale și aprobată de stat a rămas chiar și în noile biserici și state care s-au format pe urma defunctului Imperiu Roman, iar acestea sunt dispuse să eticheteze ca eretic pe cel ce nu acceptă mesianismul niceo-constantinopolitan.
Mai apoi, pe fondul sentimentelor anticatolice și a unei teologii negative, vechile hristologii renasc sau se formează altele noi. Reîncep astfel vechile acuzații de erezie, iar creștinismul, aflat acum într-o societate ce tinde spre libertate și democrație, tendință ce a slăbit brațul ce proteja suava domniță, devine din nou sala de expunere a mai multor teorii mesianice făcând-ne să ne întrebăm: Și totuși, care Hristos?
Cu aceste crâmpeie de mesianism ebraic și hristologie creștină ne îndreptăm spre epistolele apostolului Pavel. Apostolul neamurilor stă ca punct de referință între mesianismul ebraic și hristologia creștină, și orientează creștinul spre o nouă înțelegere a mesianismului Scripturilor, în timp ce ridică obiecții față de hristologia creștină. Citindu-l pe Pavel vom descoperi o altă versiune a Celui Uns. Toate versiunile ebraice se susțineau cu Scriptura, toate versiunile creștine se folosesc de același instrument. La rândul său Pavel, un specialist biblist am spune noi, a citat Scriptura pentru a-și susține teza. Noi stăm astăzi în calitate de judecători, dar nu ai lui Pavel, ai opiniilor iudaice sau creștine, ci a propriilor ființe. Hristos mântuiește, eu sunt miza mântuirii Sale și trebuie să decid care mesianism, din zecile de versiuni iudaice și creștine, inclusiv cel paulin, este adevărul Scripturii.
Atunci când am vorbit în prima parte a articolului despre mesianismul ebraic am amintit că ideile despre Mesia, sau cel puțin cele care au ajuns până la noi, au fost formulate în scrierile apocaliptice ale iudaismului, în special în ultimele două, trei secole înaintea erei noastre. Într-un fel este de înțeles; până la robia babiloniană evreii au continuat să fie politeiști, evident, spun aceasta la modul general. În perioada profetului Ieremia, Împărăția de Sud a lui Israel, formată din semințiile lui Iuda și Beniamin, deși mai aproape de Dumnezeu din punctul omenesc de vedere, era în ochii lui Iahve mai vinovată[19] decât Împărăția de Nord, care era alcătuită din celelalte zece seminții și era deja de peste 100 de ani în procesul de colonizare asiriană. După cei 70 de ani de exil în Babilon, odată cu decretul lui Cir pentru rezidirea templului (Ezra 1:1-2), evreii se reîntorc în etape în Iuda, însă majoritatea a rămas în Mesopotamia formând o comunitate puternică până în Evul Mediu. Cărțile scrise după revenirea din exil între anii 536 și 415 î.Hr, Ezra, Neemia, Estera, Hagai, Zaharia și Maleahi, nu pomenesc nimic despre idolatrie. Se pare că evreii reîntorși ca rămășiță au renunțat la idoli și au început să se organizeze spiritual și civil în jurul Torei. Totuși, profeții au acuzat de alte păcate atât poporul, cât și clasă preoțească. Deși reîntorși în țară ca oameni liberi, evreii nu au fost liniștiți, fiind tulburați de popoarele din jur. Reconstrucția templului și a țării a fost anevoioasă. După ce Imperiul Medo-Persan a căzut în mâinile lui Alexandru, Grecia și-a pus amprenta asupra gândirii și societății lor, iar după moartea sa și împărțirea regatului său între generalii săi evreii au fost opresați. În cele din urmă se așază asupra lor dominația opresivă romană. Fără a vorbi acum despre influența Babilonului, Medo-Persiei și Greciei asupra gândirii iudaice și formularea unei religii aparte – iudaismul post exil – revin scurt la apariția literaturii apocaliptice. „Abia după căderea dinastiei Macabeilor – zice The Jewish Encyclopedia –, când guvernarea despotică a lui Irod cel Mare și a familiei sale, precum și tirania crescândă a Imperiului Roman au făcut situația lor din ce în ce mai insuportabilă, evreii s-au refugiat în speranța unui Mesia personal. Ei tânjeau după eliberatorul promis al casei lui David, care îi va elibera de jugul detestatului uzurpator străin, va pune capăt stăpânirii romane nelegiuite și va instaura în locul ei propria sa domnie de pace și dreptate. În acest fel, speranțele lor au devenit treptat centrate în Unsul eliberator.” (Singer 1912, 508).
În această perioadă încep să apară grupările fariseilor, saducheilor și esenienilor care dezvoltă preocupări mesianice. Pavel a fost unul dintre cei mai valoroși farisei ai generației sale și ar fi putut scrie istorie, așa cum a făcut-o învățătorul său, Gamaliel, un fariseu din casa lui Hillel cel Bătrân. Însă, deși școlit la picioarele lui Gamaliel (Fapte 22:3), Pavel pare mai degrabă un produs al școlii lui Shammai, guvernat de un zel ce s-a amplificat poate la vederea sângelui ce s-a scurs sub ochii săi din diaconul Ștefan. În zelul său pentru folclorul fariseic și așteptările apocaliptice mesianice, Pavel pleacă la Damasc pentru a aduce legați la Ierusalim pe cei ce credeau că Isus din Nazaret este Cel Uns, cel așteptat. La câteva zile de la primirea acreditări de la deținătorii succesiunii aaronice, îl vedem pe Pavel predicând în sinagogile din Damasc că Isus este Fiul lui Dumnezeu și „dovedind că Isus este ὁ χριστός” (Fapte 9:20, 22) – Cel Uns.
Nu știm ce și cum a predicat Pavel în sinagogile din Damasc, nici cum a demonstrat că Isus este ὁ χριστός, dar știm că a rostit un mesaj în opoziție cu deciziile întâlnirilor recente ale sanhedrinului[20]. În timpul lucrării lui Isus și după învierea sa, acest conciliu s-a întâlnit de mai multe ori pentru a discuta noua mișcare mesianică. Au decis că Isus nu este Mesia, iar urmașii săi trebuie opriți chiar și prin moarte. Acum, unul din cei mai valoroși tineri pe care îi aveau, un instrument al tradiției, amenințării și morții, chiar un ucenic remarcabil al unuia dintre membrii Sinedriului, susținea că Isus este ὁ χριστός și astfel, că în toate comitetele sanhedrinului s-a decis greșit, atât civil, cât și religios. Mesianismul emblematic pe care îl susțineau i-a împiedicat să-l cunoască pe Cel Uns de Dumnezeu. Convingerile lor despre Mesia erau greșite, de aceea, Cel pe care îl așteptau nu a fost recunoscut în persoana lui Isus din Nazaret. Dar, respingând vocea mesianică principală a sanhedrinului, s-a întors Pavel spre celelalte opinii ce circulau printre evrei? Puțin probabil, și tocmai de aceea trebuie să știm cine a fost Unsul lui Pavel.
Profesorul ortodox John Behr, ce deține o catedră regală la Universitatea Aberdeen, duce de ani buni o cruciadă de conștientizare a mediului ortodox, dar nu numai, asupra relației dintre cele două părți ale Bibliei, Vechiul și Noul Testament. În una dintre recentele sale prezentări cu privire la subiect, el a declarat: „[…] scrierile apostolilor și ale evangheliștilor nu constituie »ceea ce s-a întâmplat mai departe« – un Nou Testament care urmează unui Vechi Testament – ci descoperirea tainei eterne, după cum a spus Pavel, ascunsă în Scriptură, scoasă la lumină de cruce și proclamată prin aceleași scrieri.” (Behr 2025, 10). Am redat acest paragraf deoarece exprimă situația reală, care este de o importanță crucială pentru subiectul nostru și ne poate focaliza privirea spre epistolele lui Pavel, care a predicat și a scris pentru a-L prezenta pe cel ce stă prin cruce în mijlocul Bibliei. Dacă ținem seama că Pavel nu a avut contact cu Isus și biserica Sa, că nu a fost un discipol al învățătorului, dar nici un catehumen al bisericii, nu se poate să nu ne întrebăm cum a ajuns Pavel să-L predice pe Isus ca Cel Uns și încă chiar diferit de frații săi de la Ierusalim.
Shaul nu a fost alături de Hristos în timpul lucrării Sale printre oameni și înainte de a pleca la Damasc nu a fost dintre apostoli sau dintre ucenici. La Damasc iudeii decid să-l omoare, dar este ajutat să fugă la Ierusalim unde încearcă să se apropie de ucenici, dar este respins din teamă. Barnaba îl ajută să se integreze, dar Pavel nu a fost influențat în mesianismul (hristologia sa) de ei. O mărturisește chiar el într-o epistolă: „când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele și m-a chemat prin harul Său, a găsit cu cale să-L descopere prin mine pe Fiul Său ca să-L propovăduiesc printre neamuri, nu m-am sfătuit cu vreun om, nici nu m-am suit la Ierusalim, la cei ce erau apostoli înainte de mine, ci m-am dus degrabă în Arabia, după care m-am întors din nou în Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim ca să fac cunoștință cu Chifa și am rămas la el cincisprezece zile. Dar n-am văzut pe vreun alt apostol, ci numai pe Iacov, fratele Domnului. Înaintea lui Dumnezeu vă spun: nu mint în ceea ce vă scriu!” (Galateni 1:15-20, EDCR).
Pavel nu l-a cunoscut pe Isus în timpul celor 3 ani în sens didactic și nici nu a făcut cateheză cu ucenicii acestuia. E adevărat, el cunoștea Scriptura, era versat în ea, dar nu înțelegea ce citește. Ce anume s-a schimbat?, ar trebui să întrebăm. Isus din Nazaret a fost pentru Shaul o apocalipsă, i.e. o revelație, deoarece în limba greacă apokaluptō înseamnă descoperire, revelație. Vălul pus peste ochii spirituali ai lui Pavel de școlile teologice și mediul în care a trăit a fost dat la o parte și Dumnezeu l-a făcut să îl vadă pe așteptatul Mesia în persoana lui Isus Hristos. Nu carnea și sângele i l-au descoperit, nu ucenicii, nu teologii și nici măcar el nu a ajuns intelectual la această convingere. Isus i-a fost revelat de Dumnezeu. Shaul știa despre Isus, auzise despre El, poate chiar L-a văzut, dar acum Dumnezeu i L-a descoperit ca Fiul Său și ca Unsul Său.
Isus, acum apocaliptizat, trebuia vestit neamurilor. Cum a predicat fostul fariseu în sinagogi și mai apoi neamurilor ceea ce i-a fost revelat de Dumnezeu? Cum a folosit Scriptura, ce texte, cum le-a explicat? Nu știm nimic din toate acestea, dar putem încerca să reconstituim cât de mult posibil predicarea sa din epistolele pe care le-a scris, descoperind mai întâi mesajul și apoi urmărind apologia pentru mesaj. Vă rog rețineți teoria profesorului Behr cu care rezonez: scrierile lui Pavel nu constituie »ceea ce s-a întâmplat mai departe« – el nu a scris pentru un Nou Testament care urmează unui Vechi Testament – ci a descoperit tainei eternă, ascunsă în Scriptură, scoasă la lumină de cruce, și de Dumnezeu prin revelație.
Cu mult timp înainte de apariția creștinismului pe care îl cunoaștem, Pavel a plecat în lume pentru a predica ce i s-a descoperit. Mesianismul său era o noutate, iar neamurile ascultau în premieră absolută un nou punct de vedere. Mesia al său, cel în care el dorea ca neamurile să creadă (Fapte 20:21) era jertfa de Paște (1 Corinteni 5:7), Fiul lui Dumnezeu (Romani 1:4) care a murit pentru păcatele noastre (1 Corinteni 15:3, Romani 5:8), răscumpărătorul (Romani 3:24), Domnul (Romani 7:25), ultimul Adam (1 Corinteni 15:45), ținta legii (Romani 10:4), judecătorul (Romani 14:9; 2 Corinteni 5:10), temelia (1 Corinteni 3:11), stânca Sinaiului (1 Corinteni 10:4), pârga (1 Corinteni 15:20), cel ce ia chip în om (Galateni 4:19), cel prin care suntem înfiați (Efeseni 1:5), liantul unității, chiar și pentru cer (Efeseni 1:10), piatra din capul unghiului (Efeseni 2:10), împăratul (Efeseni 5:5), capul Bisericii (Efeseni 5:23), mântuitorul (Filipeni 3:20; 1 Tesaloniceni 5:9; 1 Timotei 1:15, 2 Timotei 1:10, 2:10), circumcizia (Coloseni 2:11), viața (Coloseni 3:3), singurul mijlocitor între Dumnezeu și oameni (1 Timotei 2:5), Marele Preot al sfintelor cerești după ordinul lui Melhisedec (Evrei 5:5, 10; 9:11, 24 etc.), mijlocitorul legământului (Evrei 8:6), jertfa pentru păcat (Evrei 9:28; 10:10).
Au fost cercetători care au căutat să găsească o paralelă între primul și ultimul Adam în textele mesianice ale perioadei determinată de existența celui de al doilea templu, dar nu au găsit nicio paralelă (Behr 2025, 5). În timp ce găsim în scrierile din perioada celui de al doilea templu referiri la un Mesia fiu, împărat, preot, salvator sau chiar judecător și alte atribuții, nu există referiri la un Mesia înviat, un preot al templului ceresc după ordinul lui Melhisedec, un mântuitor din păcat care a murit ca jertfă pentru păcat, stânca de la Sion, cel ce trăiește în om, împăratul unei altei patrii, mijlocitorul legământului ce l-a înlocuit pe cel de la Sinai. Unsul lui Pavel era înainte de toate răstignit (1 Corinteni 1:23; Galateni 6:14), crucea fiind esențială pentru biserică (1 Corinteni 2:2, Galateni 3:1). Unsul lui Pavel era o noutate absolută. Originea Lui era fie cerească, conform descoperirii invocate de Pavel, fie apostolul neamurilor a fost victima propriei fantasmagorii.
În timp ce caracteristicile Celui Uns, enumerate mai devreme și încă câteva omise, pot deveni o preocupare importantă a interesului nostru spiritual, aduc în atenția dumneavoastră alte două cuvinte folosite de Pavel pentru a prezenta descoperirea ce i-a fost făcută – i.e. Isus ὁ χριστός: taina lui Dumnezeu și sămânța lui Avraam. Atât de marcat a fost Pavel de Hristos, așa cum a fost relevat înaintea lui de Dumnezeu, încât le-a spus galatenilor: „Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă vă circumcideți, Hristos nu vă va folosi la nimic.” (Galateni 5:2, EDCR), asta în timp ce ceilalți frați ai bisericii de la Ierusalim insistau că neamurile trebuie să fie obligate să practice circumcizia și să păzească legea lui Moise. Fratele lui Hristos, Iacov, prezbiterii de la Ierusalim și miile de evrei plini de râvnă pentru lege sunt dovada vie a faptului că mesianismul hristologic al lui Pavel era absolut nou. A-L înțelege și accepta pe Hristosul lui înseamnă, conform apostolului, a deveni liberi (Galateni 1:1). Este, cred, un motiv foarte bun să reconstituim veștile bune duse de Pavel în călătoriile misionare alături de Barnaba, Luca, Timotei și alții.
În timp ce am putea avea impresia că evanghelia a fost o descoperire recentă și progresivă, începută de Ioan, Isus și apostoli, și dezvoltată ulterior într-o înțelegere completă prin primele șapte sinoade imperiale sau de confesiunile protestante și conciliile lor, Pavel prezintă intervenția lui Dumnezeu în viața lui Avraam și a poporului evreu ca aducerea veștilor bune, predicarea evangheliei. În Galateni 3:8 el spune că lui Avraam i-a fost predicată evanghelia când i s-a spus că în el vor fi binecuvântate toate familiile pământului, iar această bună vestire este spusă și fiului și nepotului său, Isaac, respectiv Iacov. În Evrei 4:2, vorbind despre ieșirea lui Israel din Egipt spre odihna făgăduită, Pavel spune că acest popor a primit veștile bune, evanghelia, dar trebuie să remarcăm că celor din timpul lui Pavel le-au fost aduse veștile bune exact cum le-au fost aduse în timpul exodului. În versetul șase se poate vedea fără vreo urmă de îndoială că evreii exodului au auzit evanghelia înaintea celor de pe timpul său. Este clar din aceste texte și altele asemănătoare că evanghelia privește făgăduința patriei cerești, așa cum le-a fost promisă patriarhilor, dar care nu au primit-o încă, urmașilor acestora, cărora nici lor nu le-a dat-o Iosua (Isus a avut același nume) și pentru care și noi am primit o chemare. Observând această idee în epistolele pauline înțelegem că evreii au transformat și conceptualizat evanghelia într-un mesaj național, într-o țară geografică, iar Mesia trebuia să îi conducă spre aceste idealuri, politice mai întâi. E limpede de ce un Uns ce are o împărăție din altă lume nu putea să fie cuprins în mesianismul ebraic.
Această evanghelie a împărăției (Matei 4:23, 9:35, 24:14; Luca 8:1; Fapte 8:12, 28:30) avea o taină, a spus Pavel, atunci când le-a cerut efesenilor să se roage pentru el (Efeseni 6:19) și taina le fusese prezentată în primele două capitole ale epistolei (Efeseni 3:2) când a vorbit despre Hristos. Legătura dintre Hristos și Biserică este o taină (Efeseni 5:32), iar colosenilor le spune direct că Hristos este taina lui Dumnezeu (Coloseni 2:2) pe care el o cunoaște foarte bine.
Având un contact foarte bun cu iudaismul celui de al doilea templu și așteptările apocaliptice ale evreilor cu privire la Cel Uns și împărăția lui Israel, după ce Dumnezeu îi revelează taina Sa, adică pe Isus, totul începe să aibă sens. Făgăduințele făcute patriarhilor nu au fost făcute pe seama legii (Romani 4:13) și a legământului de la Sinai (Evrei 8:7), ci pe temeiul credinței și a noului legământ. Hristos era jertfa, mijlocitorul și Marele Preot al noului legământ, iar Templul din cer era punctul central al slujirii sale. El era preotul împărat din Iuda, dar după ordinul lui Melhisedec, nu cel levitic. Când luăm toate caracteristicile mesianice amintite mai sus și le așezăm sub un numitor comun, taină, ne este mai ușor să înțelegem puterea vălului de pe ochii și a luminii ce vine prin apocalipsă, atunci când Dumnezeu îl descoperă omului pe Fiul. Și ar trebui să înțelegem că dacă mintea unui ilustru biblist din poporul lui Dumnezeu era învăluită de imaginația bogată a celorlalți bibliști, iar Dumnezeu a permis asta, și noi putem fi expuși, învăluiți de un văl. De aceea Pavel și Unsul său, Cel Uns ca taină a lui Dumnezeu și a evangheliei vestită patriarhilor și urmașilor acestora, ar trebui să fie un scop al inimilor, minților și sufletelor noastre. Oh da, fiecare atribut mesianic este o taină; crucea este una, împărăția este alta, preoția și așa mai departe. În timp ce toate acestea trebuie să fie în atenția noastră, acum ne îndreptăm atenția spre o alta: taina lui Hristos ca sămânță a lui Avraam.
Scriind bisericilor din Galatia, probabil sudul provinciei pe care o vizitase în prima sa călătorie misionară, Pavel încearcă să protejeze evanghelia pe care o predicase și care era acum răsturnată de frați creștini, zeloși pentru legământul de la Sinai. Ce a scris galatenilor despre taina ce i-a fost descoperită este uluitor: făgăduințele făcute lui Avraam, nu au fost făcute lui Avraam și semințelor lui, seminției lui, urmașilor lui, ci lui Avraam și seminței sale, Cel Uns, taina evangheliei, taina lui Dumnezeu – Isus din Nazaret, fiul lui Iosif.
Probabil am observat citind Biblia că făgăduințele făcute lui Avraam (Geneza 12:1-3, 7; 15:7-8, 15-21; 17:7-8; 22:17) nu s-au împlinit (sau nu toate) în dreptul lui; el nu a primit țara făgăduită, nici măcar un picior de loc (Fapte 7:5). Și probabil că am observat că aceleași făgăduințe i-au fost făcute fiului său, Isaac (Geneza 26:3-5), pe care noi l-am socotit ca sămânță a lui Avraam, dar nici el nu a primit ce i-a fost făgăduit. De asemenea, probabil, am observat că nici Iacov, pe care l-am considerat sămânța lui Avraam nu a primit ce i-a fost făgăduit, deși a primit și el aceleași promisiuni (Geneza 28:10-14). Dacă până aici am fost atenți și am observat că toți aceștia au murit în credință fără să fi primit ce le-a fost făgăduit (Evrei 11:13-16, 39-40), nu se poate să nu fi observat că nici urmașii lor nu au primit făgăduințele (Evrei 11:13-16, 39-40), deși au fost aceleași (Exodul 6:2-7), căci Iosua nu le-a dat odihna (Evrei 4:8-10).
Reamintindu-ne făgăduințele știm că ele au fost făcute lui Avraam și seminței lui, iar noi am interpretat că lui Avraam și seminței sale, adică Isaac. Apoi am citit că făgăduințele i-au fost făcute lui Isaac și seminței sale, adică am spus noi, Iacov. Apoi am citit că Iacov a primit aceleași făgăduințe pentru el și sămânța sa, iar noi am spus că sămânța lui Iacov sunt cei 12 fii ai lui Iacov și urmașii lor. Dar niciunul nu primise ce a fost făgăduit pentru că sămânța încă nu se născuse. Sămânța femeii și sămânța lui Avraam s-a născut pe când Tiberiu Cezar conducea Imperiul Roman, dar nici El nu a moștenit încă împărăția care nu e din lumea aceasta.
Evanghelia apostolului Pavel nu este justificarea legală (forensică) a omului păcătos, care prin crucea lui Hristos și credință stă nevinovat înaintea legii. Ea nu este nici evanghelia apuseană a evoluției graduale spre desăvârșire prin credință și fapte bune, dar nici evanghelia răsăriteană a îndumnezeirii mistice. Niciunul dintre aceste mesaje teologice târzii, dezvoltate în perioada creștină, nu au fost predicate evreilor prin Scriptură, însă Pavel ne spune că evanghelia a fost predicată lui Avraam și evreilor la ieșirea din Egipt. Pentru Pavel, veștile bune și aducerea lor oamenilor este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia. Veștile bune conțin făgăduințele făcute lui Avraam și seminței lui, Hristos, că Avraam și sămânța sa, Hristos, vor moșteni lumea. În Hristos intră cei ce primesc prin credință veștile bune, și odată ce Hristos este în ei, aceștia devin moștenitorii lui Avraam. Unsul lui Pavel este înainte de toate sămânța lui Avraam, căreia i-au fost făcute făgăduințele. Acesta este începutul veștilor bune despre Hristos.
În frământările apocaliptice ale evreilor pentru eliberarea de sub jugul roman, în timpul jocurilor politice duale jucate de liderii spirituali, în așteptările pentru un Uns – comandant militar ce va aduce mai întâi eliberarea și mai apoi stăpânirea universală și impunerea legii de pe Sinai tuturor oamenilor prin dreptul său împărătesc, nimănui nu-i trecea prin cap că se născuse sămânța căreia îi fusese făcută făgăduința, când îi fusese făcută și tatălui său Avraam.
Ceea ce nu au văzut specialiștii torei i-a fost descoperit lui Pavel – Apocalipsa în toată splendoarea și slava ei. Isus din Nazaret este taina evangheliei, adică a făgăduințelor făcute de Dumnezeu patriarhilor și lui, Cel Uns. Se născuse sămânța lui Avraam, urmașul real ce urma să-l moștenească pe Avraam, iar fostul fariseu, în urma apocalipsei, trebuia să meargă la neamuri pentru a le spune că sămânța lui Avraam, cel în care erau binecuvântate toate neamurile, a venit pentru a fi profet, jertfă, preot și pentru a-și lua împărăția. Născut dintre cei morți (Fapte 13:33) și primul născut dintre mai mulți frați (Romani 8:29), Isus moștenește tot (Evrei 1:2), dar împarte moștenirea cu frații (Romani 8:17; Galateni 3:29; Efeseni 1:11) asemenea cărora s-a făcut (Evrei 2:17).
Nu e de mirare faptul că la venirea seminței lui Avraam, evreii nu au vrut să renunțe la visurile lor mesianice, dar nici că neamurile care le-au furat binecuvântările spirituale au procedat la fel; au clădit o hristologie aparte și un imperiu similar cu al lui Saul – cum au toți păgânii.
Ce facem noi cu taina evangheliei – sămânța lui Avraam – este istoria ce se desfășoară acum pentru eternitate.
Behr, John. In Accordance With The Scriptures: The Shape of Christian Theology. Eugene: Cascade Books, 2025.
— Irenaeus of Lyons: Identifying Christianity. Oxford University Press, 2013.
Blue Letter Bible. Septuagint, „Daniel”, website: https://www.blueletterbible.org/lxx/dan/9/1/s_859001
Cameron, Averil și Hall, G. Stuart. Eusebius: Life of Constantine. Oxford: Clarendon Press, 1999.
Greek Orthodox Archdiocese of America. The Septuagint: LXX, website: https://www.septuagint.bible/home
Hecht, D. Richard. „Philo and Messiah” în Neusner, Jacob, ed., Judaisms and Their Messiahs at the Turn of the Christian Era. Cambdridge University Press, 1987
Hovorun, Cyril. Political Orthodoxies: The Unorthodoxies of the Church Coerced. Minneapolis: Fortress Press, 2018, Kindle Edition.
Neusner, Jacob. Messiah in Context: Israel’s History and Destiny in Formative Judaism. Philadelphia: Fortress Press, 1984.
Olson, C. Daniel. A New Reading of the Animal Apocalypse of 1Enoch. Leiden: Brill, 2013.
The William Davidson Talmud. „Sanhedrin”. https://www.sefaria.org/Sanhedrin.98b?lang=bi
Pelikan, Jaroslav. The Shape Of Death. Londra: Magmillan & Co Ltd., 1962.
— After Jesus: The Triumph of Christianity. Pleasantville: Readers Digest, 1992.
Penner, M. Ken. The Lexham English Septuagint, Bellingham: Lexham Press, 2019.
Singer, Isoidore. The Jewish Encyclopedia. New York: Funk and Wagnalls Company, 1912.
Vermes, Geza. The Complete Dead Sea Scrolls in English. Londra: Penguin Books, 2004.
Website: https://www.newadvent.org/fathers/2504.htm. „Oration in Praise of Constantine”.
[1] „καὶ λαβὼν ὁ ἱερεὺς ὁ χριστὸς ὁ τετελειωμένος τὰς χεῖρας ἀπὸ τοῦ αἵματος τοῦ μόσχου καὶ εἰσοίσει αὐτὸ εἰς τὴν σκηνὴν τοῦ μαρτυρίου […] καὶ εἰσοίσει ὁ ἱερεὺς ὁ χριστὸς ἀπὸ τοῦ αἵματος τοῦ μόσχου εἰς τὴν σκηνὴν τοῦ μαρτυρίου.” ⤴︎
[2] „Οἱ ἐν ῾Ιεροσολύμοις καὶ οἱ ἐν τῇ ᾿Ιουδαίᾳ καὶ ἡ γερουσία καὶ ᾿Ιούδας ᾿Αριστοβούλῳ διδασκάλῳ Πτολεμαίου τοῦ βασιλέως, ὄντι δὲ ἀπὸ τοῦ τῶν χριστῶν ἱερέων γένους, καὶ τοῖς ἐν Αἰγύπτῳ ᾿Ιουδαίοις χαίρειν καὶ ὑγιαίνειν.” ⤴︎
[3] „καὶ πρὸ καιροῦ κοιμήσεως αἰῶνος ἐπεμαρτύρατο ἔναντι Κυρίου καὶ χριστοῦ αὐτοῦ· χρήματα καὶ ἕως ὑποδημάτων ἀπὸ πάσης σαρκὸς οὐκ εἴληφα· καὶ οὐκ ἐνεκάλεσεν αὐτῷ ἄνθρωπος.” ⤴︎
[4] „καὶ γνώσῃ καὶ συνήσεις ἀπὸ ἐξόδου λόγου τοῦ ἀποκριθῆναι καὶ τοῦ οἰκοδομῆσαι Ιερουσαλημ ἕως χριστοῦ ἡγουμένου ἑβδομάδες ἑπτὰ καὶ ἑβδομάδες ἑξήκοντα δύο καὶ ἐπιστρέψει καὶ οἰκοδομηθήσεται πλατεῖα καὶ τεῖχος καὶ ἐκκενωθήσονται οἱ καιροί” ⤴︎
[5] De ce la plural? „Prezintă iudaismul un mesianism și, prin urmare, putem vorbi despre ideea sau doctrina mesianică a iudaismului? Răspunsul […] este un nu nuanțat, care conduce la un nu categoric. Iudaismul, așa cum îl cunoaștem noi, conține numeroase aluzii la un Mesia și referiri la ceea ce va face el. Dar în măsura în care examinăm canonul original al vechilor rabini, alcătuit între secolele al II-lea și al VII-lea, găsim aceste fapte moștenite fie reformate și remodelate pentru a fi utilizate într-un sistem esențialmente non-mesianic și anistoric, fie lăsate ca molozul după ce o clădire a fost finalizată: pietre care ar fi putut fi utilizate, dar nu au fost. Iudaismul, așa cum îl cunoaștem noi, nu prezintă o doctrină bine conturată a lui Mesia și, prin urmare, escatologia sa este încadrată în metodele unei teologii esențial anistorice.” (sublinieri adăugate), (Neusner 1984, ix) ⤴︎
[6] „Creștinismul nu are o doctrină despre sufletul; sau, mai exact, are mai multe. Pentru ca teologia creștină să înțeleagă referirile la »suflet« din Biblie, ea are nevoie de o doctrină a sufletului din altă sursă. Această nevoie determină gândirea creștină să împrumute din speculațiile de mai multor secole ale gânditorilor greci cu privire la distincția dintre trup și suflet.” ⤴︎
[7] „Varietatea este enormă, de la ideile care apar în literatura profetică târzie la declarațiile mesianice și apocaliptice colectate la întâmplare în B. Sanhedrin 90aff, la midrashim-urile apocaliptice din secolul al VII-lea, care reflectă prăbușirea suveranității bizantine asupra țării lui Israel, cucerirea arabă și primele secole de califat omeiad și abbsaid.” (Hecht , 140). ⤴︎
[8] „Nu există niciun Mesia care să vină pentru poporul evreu, deoarece au mâncat deja din el, deoarece toate profețiile referitoare la Mesia s-au împlinit deja în timpul lui Ezechia.” ⤴︎
[9] „Rav Yehudah spune că Rav spune: Cel Sfânt, Binecuvântat fie El, este destinat să stabilească un alt David pentru poporul evreu ca Mesia, așa cum se afirmă: «Și vor sluji Domnului Dumnezeului lor și lui David, regele lor, pe care îl voi stabili pentru ei» (Ieremia 30:9). Nu se afirmă: Eu am instituit, ci «Eu voi institui», indicând că numele viitorului rege va fi David. Rav Pappa i-a spus lui Abaye: Dar nu este scris: «Și robul Meu David va fi prințul lor pentru totdeauna» (Ezechiel 37:25), indicând că însuși regele David va domni peste poporul evreu? Abaye a spus: Ei vor domni în tandem ca un împărat și un vicerege; Mesia va fi rege și David va fi al doilea la comandă.” ⤴︎
[10] „Ei nu se vor abate de la niciunul dintre sfaturile Legii pentru a umbla în toată încăpățânarea inimilor lor, ci vor fi conduși de preceptele timpurii în care au fost instruiți mai întâi oamenii comunității până când vor veni Profetul și Mesia lui Aaron și Israel.” (Vermes 2004, 97). ⤴︎
[11] „Imaginea lui Isus trece prin transformări caleidoscopice pe măsură ce urmărim evoluția gândirii creștine de-a lungul timpului. Controversele, schismele, chiar și confruntările violente s-au dezlănțuit cu privire la natura lui Hristos. Având în vedere importanța crucială acordată persoanei lui Hristos și caracterul indirect al oricărei cunoașteri a acestuia, este greu de înțeles cum ar fi putut fi lucrurile altfel. Generație după generație de credincioși au privit înapoi la marea figură a lui Isus și l-au văzut prin prisma preocupărilor specifice ale timpului lor.” ⤴︎
[12] „Dumnezeu a vrut să le descopere care este bogăția slavei acestei taine între neamuri, anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi și sfătuim pe orice om și învățăm pe orice om cu toată înțelepciunea ca să-i înfățișăm pe toți oamenii desăvârșiți în Hristos [Isus].” (EDCR).
„Căci în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii, iar voi sunteți făcuți deplini în El, care este capul oricărei căpetenii și stăpâniri. În El ați fost circumciși nu cu o circumcizie făcută de mâna omului, ci cu circumcizia făcută de Hristos, care constă în dezbrăcarea de trupul supus firii pământești, după ce ați fost îngropați împreună cu El prin botez, prin care ați și înviat împreună cu El prin credința în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morți.” (EDCR). ⤴︎
[13] „Atunci, unii din gruparea fariseilor care crezuseră s-au ridicat și au zis ca neamurilor să li se poruncească să se circumcidă și să păzească Legea lui Moise.” (EDCR). ⤴︎
[14] „Din Iudeea au coborât unii care îi învățau pe frați astfel: »Dacă nu sunteți circumciși după obiceiul lui Moise, nu puteți fi mântuiți.«” (EDCR). ⤴︎
[15] „Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă vă circumcideți, Hristos nu vă va folosi la nimic.” (EDCR). ⤴︎
[16] „ar fi incorect să spunem că »Ortodoxia« este mai târzie decât »erezia« […] Nu vreau să sugerez că exista deja o înțelegere clară a credinței ortodoxe, exprimată într-o declarație de credință, sau chiar că aceasta exista pur și simplu într-o formă incipientă, așteptând momentul potrivit pentru a înflori. »Ortodoxia« și »erezia« sunt definite ca reacție una la cealaltă și, astfel, se condiționează reciproc. După cum se admite în mod obișnuit, »Ortodoxia« s-a dezvoltat într-o religie creștină ca reacție la diferite forme de învățătură.” (sublinieri adăugate). ⤴︎
[17] „Împărații Gratianus, Valentinianus și Teodosiu, către poporul orașului Constantinopol: Dorim ca toate popoarele, pe care clemența noastră le conduce cu dreaptă măsură, să trăiască în acea credință pe care dumnezeiescul apostol Petru a predat-o romanilor, transmisă de la el până acum și pe care o urmează în chip limpede papa Damasus și Petru episcopul Alexandriei, bărbat de sfințenie apostolică. Aceasta înseamnă să credem, conform rânduielii apostolice și învățăturii evanghelice, într-o singură dumnezeire a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, de aceeași slavă în Sfânta Treime. Poruncim ca cei ce respectă această lege să îmbrățișeze numele de creștini catolici, iar ceilalți rămași, nechibzuiți și nebuni, să fie socotiți drept eretici pentru că susțin infamia învățăturii eretice și nici adunările lor să nu primească numele de biserici. Aceștia vor fi pedepsiți întâi de toate prin răzbunarea dumnezeiască, iar apoi prin acțiunea noastră de represiune pe care am început-o din cereasca voință. Dat la 28 februarie la Tesalonic, fiind consuli împărații Gratianus pentru a cincea oară și Teodosie.” (sublinieri adăugate) ⤴︎
[18] „În cele din urmă, cel care este în toate, înainte și după toate, singurul său născut, Cuvântul preexistent, marele Mare Preot al Dumnezeului puternic, mai bătrân decât toate timpurile și toate epocile, devotat gloriei Tatălui său, mijlocește primul și singurul la acesta pentru mântuirea omenirii. Conducător suprem și preeminent al universului, el împărtășește gloria împărăției Tatălui său: pentru că el este acea Lumină care, transcendentă deasupra universului, înconjoară Persoana Tatălui, interpunându-se și împărțindu-se între esența eternă și necreată și toate existențele derivate: acea lumină care, izvorând din înalt, provine de la acea Divinitate care nu cunoaște origine sau sfârșit și luminează regiunile superceleste și tot ceea ce cerul însuși conține, cu strălucirea înțelepciunii mai strălucitoare decât splendoarea soarelui. Acesta este cel care deține o stăpânire supremă asupra acestei lumi întregi, care este peste și în toate lucrurile și pătrunde în toate lucrurile vizibile și invizibile – Cuvântul lui Dumnezeu. De la care și prin care împăratul nostru favorizat divin, primind, ca și cum ar fi o transcriere a suveranității divine, conduce, imitându-l pe Dumnezeu însuși, administrarea afacerilor acestei lumi.” (sublinieri adăugate). ⤴︎
[19] „«Ai văzut ce a făcut necredincioasa Israel? S-a dus pe orice munte înalt și sub orice copac verde și a curvit acolo. Eu ziceam că, după ce a făcut toate aceste lucruri, se va întoarce la Mine. Dar nu s-a întors. Și sora ei, vicleana Iuda, a fost martoră la aceasta. Și, cu toate că a văzut că M-am despărțit de necredincioasa Israel din pricina tuturor preacurviilor ei și i-am dat cartea ei de despărțire, totuși soră-sa, vicleana Iuda, nu s-a temut, ci s-a dus să curvească la fel. Și astfel, prin necurăția ei strigătoare, Israel a spurcat țara, a preacurvit cu piatra și lemnul. Cu toate acestea, vicleana Iuda, sora ei, nu s-a întors la Mine din toată inima ei, ci cu prefăcătorie”, zice Domnul. Domnul mi-a zis: «Necredincioasa Israel pare nevinovată față de vicleana Iuda.»” (Ieremia 3:6-11). ⤴︎
[20] La modul general, Sanhedrinul poate fi oricare din forurile iudaice din provincia Imperiului Roman, Palestina, cărora li s-au atribuit diverse funcții politice, religioase și judiciare. Etimologic, sanhedrin derivă de la cuvântul grecesc conciliu, synedrion. Termenul este folosit aici pentru a face referire la Marele Sanhedrin de la Ierusalim, curtea supremă evreiască legislativă și judiciară. ⤴︎
