Nimeni nu ar avea îndrăzneala să se gândească la creștinismul lui ca la un cult, termen folosit deseori pentru a identifica o sectă. Educația religioasă, dată în orice biserică, nu-i permite nimănui să-și aplece gândul spre o astfel de idee; chiar mai mult, aceasta are grijă să înlăture chiar și cele mai clare dovezi care ar putea trezi conștiința cuiva. În limba română termenul cult are mai multe sensuri. Ca adjectiv, ce prezintă însușirile unei ființe, termenul identifică un individ cu un nivel înalt de cultură și de cunoștințe. Ca substantiv, prin termenul cult se poate face referire la omagiul adus de un individ sau grup de oameni unei divinități prin acte religioase, la sentimentul înalt de respect și venerație al acestora față de ceva sau cineva, sau la confesiunea, credința sau religia practicată de individ sau grup. Așadar, pentru ocazia de față folosesc în titlu termenul cult pentru a vorbi despre omagiu, respect, venerație și credință în contextul morții creștinilor pentru Hristos.
Întrebarea din titlul articolului poate fi reformulată astfel: Este creștinismul o lume în care adepții lui își manifestă credința în Dumnezeu printr-o venerație a morții, a celor din tărâmul ei și a osemintelor lor? Formulată astfel, întrebarea poate primi răspunsuri de la o mare parte a lumii creștine, deoarece există în spectrul creștinismului o venerație pentru un anumit fel de moarte (martiriul) și, de asemenea, pentru un anumit tip de morți (martirii) și rămășițele lor umane. Există un cult al morții, formulat în jurul morții celor care au murit pentru Hristos. Însă nu doar Hristos are[1] martiri, cel puțin conform modului în care putem folosi termenul martir in limba română. În decursul istoriei lumii, tot felul de oamenii au îndurat suferințe sau chiar moartea pentru idealurile lor politice, militare, filosofice, medicale sau chiar o simplă observație. Potrivit termenului martir, toți aceștia au fost martiri. Ca urmare ne întrebăm: Sunt martirii lui Hristos mai speciali decât ceilalți și dintre ei care (montaniștii sau ortodocșii)?
Privind chiar și numai la caracterul idealurilor pentru care se îndură suferința și m0artea, martirajul pentru Hristos rămâne detașat de toate celelalte. Idealurile acestuia sunt perene și prin această caracteristică privesc lucrurile veșnice, nu cele temporale. Celelalte privesc doar o scurtă perioadă de timp și, de obicei, mor cu cel care a murit pentru ele, dar Hristos este veșnic (sublinieri adăugate). Privind astfel, este posibil ca dilema ridicată de istoricul Glen Bowersock să primească răspuns: „Martiriul nu a fost ceva ce lumea antică a văzut de la început. Ceea ce putem observa în secolele al II-lea, al III-lea și al IV-lea ale erei noastre este ceva cu totul nou. Desigur, în epocile anterioare, persoane cu principii și curaj, precum Socrate la Atena sau cei trei evrei din cuptorul de foc al lui Nabucodonosor, au oferit exemple glorioase de rezistență la autoritatea tiranică și de suferință dureroasă în fața judecătorilor nedrepți. Dar niciodată până atunci un astfel de curaj nu fusese absorbit într-un sistem conceptual de recunoaștere postumă și recompensă anticipată, și nici nu existase cuvântul martiriu ca denumire pentru acest sistem.” (Bowersock 1995, 5). Este evident că Hristos și cuvântările Sale despre viața de după moarte stau la fundația acestui cult sistematizat și adânc înrădăcinat în tradiția bisericii. Dar ne vom întreba dacă Isus a pus bazele acestui cult și ce așteaptă el de la un ucenic în privința îndurării suferințelor și morții, sau dacă nu cumva la baza sistemului a stat și continuă să stea înțelegerea greșită a lui Hristos și a cuvântărilor Sale despre evanghelie.
Unul dintre primele aspecte ale cultului creștin al martirilor care ar trebui să ne atragă atenția este că acesta s-a dezvoltat treptat, influențat pe de o parte de societatea care reacționa la noua credință și la teologia în formare a acesteia. Acest aspect vine și cu o dificultate de care trebuie să ținem seama: „Deoarece creștinii și-au formulat »teologiile martiriului« doar treptat, în lumina unor situații în continuă schimbare, este dificil să se prezinte o declarație definitivă cu privire la poziția »catolică« (sau ortodoxă, fiind sinonime în acel timp, n.a.) asupra martiriului voluntar, care să fie aplicabilă tuturor părților imperiului în timpul primelor trei secole de creștinism. […] Cu toate acestea, este posibil să se identifice principalele accente care au determinat înțelegerea martiriului de către majoritatea creștinilor în perioada dinainte ca Constantin să devină singurul conducător al Imperiului în 324” (Tabbernee 2007, 202), când creștinismul a început să schimbe accentul pe alte chestiuni, mai politice și aspirante.
Formele incipiente ale acestui cult în formare pot fi întâlnite în prima parte a secolului al II-lea. Epistola către romani a episcopului Ignație de Antiohia și Martiriul lui Policarp sunt două manuscrise primare care descriu atitudinea deschisă a creștinilor pentru moarte pentru Hristos. Chiar dacă acestea sunt mai târzii decât opinia tradiției, în secolul al II-lea vedem o atitudine de deschidere pentru martiriu; creștinii doreau să fie martirizați. „Când Arrius Antoninus conducea lucrurile din greu în Asia, toți creștinii din provincie, într-o bandă unită, s-au prezentat în fața scaunului său de judecată; la care, ordonând ca câțiva să fie duși la execuție, el le-a spus celorlalți: »O, oameni mizerabili, dacă doriți să muriți, aveți prăpastii sau frânghii.»”[2]
Rămâne în sarcina noastră să încercăm să aflăm în acest articol, cu rezultate satisfăcătoare, de ce moartea lui Hristos, Ștefan sau Iacov nu a determinat apariția acestui cult în perioada timpurie a bisericii și de ce scriitorii Scripturii nu au scris despre importanța cultului la fel ca manuscrisele lui Ignație sau cel despre Policarp și ceea ce a mai fost scris ulterior.
„Scriu bisericilor – spunea Ignație al Antiohiei sau cel ce a scris în numele lui – și le transmit tuturor că voi muri de bunăvoie pentru Dumnezeu, dacă nu mă împiedicați. Vă implor să nu dați dovadă de o bunăvoință neobișnuită față de mine. Lăsați-mă să devin hrană pentru fiarele sălbatice, prin intermediul cărora mi se va permite să ajung la Dumnezeu. Eu sunt grâul lui Dumnezeu; lăsați-mă să fiu măcinat de dinții fiarelor sălbatice, ca să pot fi găsit pâinea curată a lui Hristos. Mai degrabă ademeniți fiarele sălbatice ca ele să devină mormântul meu și să nu lase nimic din trupul meu; astfel încât, după ce voi adormi [în moarte], să nu mai fiu un necaz pentru nimeni. Atunci voi fi cu adevărat un ucenic al lui Hristos, când lumea nu va mai vedea nimic din trupul meu. Rugați-vă lui Hristos pentru mine, ca prin aceste instrumente să fiu găsit o jertfă [lui Dumnezeu]. Eu nu vă dau porunci ca Petru și Pavel. Ei au fost apostoli; eu nu sunt decât un condamnat: ei au fost liberi, în timp ce eu sunt, până acum, un rob. Dar când voi suferi, voi fi omul eliberat al lui Isus și voi învia emancipat în El. Și acum, fiind prizonier, am învățat să nu doresc nimic lumesc sau zadarnic. […] Din Siria până la Roma, mă lupt cu fiarele pe uscat și pe mare, noaptea și ziua, legat de zece leoparzi, adică de o grupă de ostași. Aceștia, chiar când le faci bine, se fac mai răi. Cu nedreptățile lor, capăt mai multă învățătură; dar nu cu aceasta m-am îndreptățit. Fie ca să mă pot bucura de fiarele care sunt pregătite pentru mine și mă rog să fie găsite dornice să se năpustească asupra mea, pe care, de asemenea, le voi ispiti să mă devoreze repede, și să nu se poarte cu mine ca cu unii, de care, de frică, nu s-au atins. Dar dacă nu vor dori să mă atace, le voi constrânge să o facă. Iertați-mă [în această privință]: Știu ce este spre binele meu. Acum încep să fiu un ucenic. Și nimeni, din lucrurile vizibile sau invizibile, să nu mă invidieze că aș ajunge la Isus Hristos. Lăsați focul și crucea; lăsați mulțimea fiarelor sălbatice; lăsați sfâșierile rupturile și dislocările oaselor; lăsați tăierea membrelor; lăsați sfărâmarea întregului trup; și lăsați să vină asupra mea toate chinurile îngrozitoare ale diavolului: numai lăsați-mă să ajung la Isus Hristos.”[3]
Aceste cuvinte aparțin, conform tradiției bisericii primare, episcopului Ignație sau Ignatius de Antiohia. Tradiția ne spune că el a scris câteva scrisori în timp ce se afla în drum spre Roma pentru a fi executat acolo din cauza credinței sale. Deoarece tradiția ne-a obișnuit cu povești frumoase, dar ireale,[4] doar fiii inocenței pot privi aceste epistole ignaține fără a le cerceta critic conținutul. Ignație este cunoscut în întregime din epistolele sale și a celor relatate ulterior despre el. Nu există nicio înregistrare a vieții sale înainte de arestarea sa. Fac această precizare deoarece aceste epistole, dacă au fost scrise de el, au pus bazele dogmelor care vor fi formulate în generațiile următoare, iar dacă au fost scrise mai târziu, e posibil să fi servit interesului celor ce au inventat aceste dogme, ca acestea să fie receptate mai ușor de creștini. Din pasajul citat se desprind cu claritate câteva idei:
1) Martirajul este dorit ca un mijloc de a ajunge la Dumnezeu, de a-l obține[5] pe Dumnezeu și pe Hristos
2) Martirajul creează adevărații ucenici ai lui Hristos
3) Chinul suferinței eliberează
Deducem din cele scrise că moartea ca pedeapsă pentru credința creștină devenise un mijloc al uceniciei adevărate și desăvârșirii relației cu Hristos, iar a te supune de bună voie martiriului însemna că ai început să devii ucenic adevărat. Dar cum au ajuns creștinii să-și dorească martirajul ca mijloc spiritual și să venereze pe cei ce găseau împlinirea spirituală a uceniciei în el? Nu găsim răspuns la această întrebare dacă cercetăm materialele din primele secole ce ne stau la dispoziție deoarece nu există în ele o teologie formulată, de aceea și dilema legată de datarea acestei epistole ignațiene. Practica exista la începutul secolului al II-lea sau a fost promovată prin tradiție ceva mai târziu pentru a folosi la receptarea unei teologii în formare. Nu trebuie omisă nici posibilitatea ca martiriul să fi fost folosit pentru a sluji dezvoltării unei forme de creștinism, tot așa cum moartea unui activist politic poate declanșa o mișcare în masă care să sporească receptarea ideologiilor politice. Cultul morții în creștinism nu poate fi trasat istoric cu precizie, dar putem încerca să-i înțelegem, prin presupunere, apariția și prin evanghelie motivația.
Cercetând primele documente creștine despre moarte descoperim că obsesia creștinilor pentru cultul morții este puternic legată de cruce și de moartea lui Hristos pe ea, moarte pe care martirii creștini doreau să o imite.[6] Drept urmare, pe parcursul acestui articol ne vom întreba dacă putem privi crucea, în lumina evangheliei, ca pe punctul de pornire al cultului creștin al morții.
Pentru că știm că unul dintre cele mai convingătoare indicii cu privire la influența continuă „a filozofiei grecești asupra teologiei creștine” este „doctrina nemuririi sufletului” (Pelikan 2004, 72) și pentru că teologia sufletului nemuritor este o doctrină platonică împrumutată de creștinism (Fudge 2012, 327, 20), vom acorda atenție și sufletului, ca entitate ce există independent de trup, în relație cu cultul creștin al morții.
Deoarece cultul morții de martir este asociat deseori cu răsplătirea[7] și iertarea păcatelor[8], acesta va fi comparat cu promisiunile evangheliei, pe care le prezintă Scripturile.
Deși alte puncte ar putea fi incluse în subiect, pentru acest articol ne vom limita la cele trei amintite până acum.
Pentru a evidenția importanța subiectului mă voi folosi de observația următoare: „În cea mai mare parte a erei creștine, martiriul a fost privit ca o parte importantă a creștinismului și ca un indiciu al adevărului religios unic deținut de creștinism. Se credea că dacă doar creștinii erau pregătiți să moară pentru credințele lor, atunci creștinismul trebuie să aibă ceva special.” (Moss 2012, 23). Observația profesoarei de Noul Testament la Universitatea din Birmingham, Candida Moss, este corectă și putem concluziona că martiriul era un martor pentru adevărul bisericii. Totodată, acesta era un apologet priceput al teologiei și tradiției credinței creștine în formare, care avea să-și găsească forma finală abia peste câteva sute de ani.
În limba română cuvântul martir are origine franceză (martyre), iar francezii l-au preluat din greacă prin intermediul termenului creștin, latin, martyr. Sensul grec și latin al acestui cuvânt este martor.[9] Un martir este un martor, printre altele pentru adevăr și Hristos. Astfel, deoarece adevărul pentru care creștinismul primar stătea ca stâlp și temelie, materializat mai târziu în teologia și tradiția răsăriteană și apuseană, se susține prin mărturia adusă de cultul martirilor, rezultă că, dacă cultul martirilor nu își găsește originea în Adevărul care este Hristos, adevărul creștinismului primar trebuie supus criticii. De aceea ne vom întreba, de asemenea, dacă cultul creștin al morții își are originea în Adevăr sau în alte surse, de vreme ce, așa cum spuneam la început, nu avem o istorie clară a apariției acestuia în creștinism. Vom încerca să descoperim și pentru ce stă cultul morților ca martor.
În fața acestei provocări trebuie să fim conștienți că lipsa informațiilor nu poate fi completată de presupunerile pe care le putem face. Odată cu apariția înaltei critici, din ce în ce mai mulți cercetători creștini și agnostici au pus la îndoială rapoartele despre martiriu, dar în locul lor au pus de multe ori ceea ce presupun ei că s-a întâmplat. Ar fi inutil să le urmăm acum metoda, și în fața lui Dumnezeu ar putea fi chiar greșit. Drept urmare, Scriptura va fi folosită pentru confirmarea sau, dimpotrivă, infirmarea cultului creștin al morților.
În noul cult al antichității, martirii îl imitau pe Hristos, iar creștinii pe martiri (Hovorun 2022, 44). „Aceasta este, așadar, relatarea binecuvântatului Policarp, care, fiind al doisprezecelea martir din Smirna (luându-i în considerare și pe cei din Filadelfia), ocupă totuși un loc aparte în memoria tuturor oamenilor, astfel încât este menționat peste tot chiar de păgâni. El nu a fost doar un învățător ilustru, ci și un martir preeminent, al cărui martiriu toți doresc să-l imite, deoarece a fost întru totul în concordanță cu evanghelia lui Hristos.”[10]
Scopul acestui articol, prezentat în afirmațiile și întrebările de mai înainte, va fi comasat acum în câteva fraze, pentru a simplifica păstrarea și apoi accesarea acestuia din memorie. Autorul manuscrisului Martyrium Polycarpi a afirmat că martiriul este în conformitate cu evanghelia. Cu siguranță aceasta era, de asemenea, viziunea autorului epistolei către romani, citat mai devreme și a celor ce au pus bazele acestei tradiții și au transmis-o mai departe. Ca urmare, nu sunt interesat să datez sau să confirm autenticitatea manuscriselor citate mai devreme. De aceasta se ocupă cercetarea științifică, dar nici ea nu are de multe ori mai multă credibilitate decât tradiția. Ceea ce interesează este posibilitatea de a folosi evanghelia pentru motivarea cultului creștin al morții. Astfel, deoarece evanghelia este mesajul Scripturii, vom căuta să aflăm dacă aceasta susține direct sau indirect cultul creștin al morților. Influența culturii elene sau iudaice asupra tradiției creștine a morții este recunoscută (Hovorun 2022, 58), dar trebuie să verificăm dacă Scriptura susține acest cult și acesta nu este doar unul dintre rezultatele transformării evangheliei prin aportul unor elemente străine de aceasta, preluate din societatea de atunci.
Cultul a fost conceput cu modestie, dar a evoluat. Sentimentul creștin a trezit dorința imitării morții lui Hristos și apoi imitarea celor ce au murit astfel. Osemintele martirilor au devenit importante pentru creștinii care le așezau în locurile lor de întâlnire, din case, iar mai apoi, după clădirea bisericilor, acestea au fost cusute pe antimis[11]. „Singurele obiecte «sacre» venerate de primii creștini erau relicvele martirilor. […] Locurile în care erau îngropate moaștele martirilor beneficiau de un respect deosebit. Creștinii veneau în acele locuri pentru a celebra euharistia și doreau să fie îngropați alături de martiri. Astfel, cultul creștin a devenit atașat de locurile care inițial au fost morminte. Cele mai timpurii exemple de astfel de locuri au fost catacombele. În mod remarcabil, relicvele martirilor i-au făcut pe creștini să fie mai atașați de un anumit loc de cult decât a făcut-o euharistia.” (Hovorun 2018, 34).
Teologia, adică expresia înțelegerii Scripturii de către biserică nu poate adăuga nimic la Scriptură. Ea trebuie să funcționeze doar ca mijloc care dezvăluie ce spune Scriptura. Astfel, tradiția este Scriptura înțeleasă corect. Aceste idei îi aparțin teologului ortodox Georges Florovsky. „Înțelegerea bisericească nu putea adăuga nimic la Scriptură. Dar era singurul mijloc de a constata și de a dezvălui adevăratul sens al Scripturii. Tradiția era, de fapt, interpretarea autentică a Scripturii. Și, în acest sens, ea era co-extensivă cu Scriptura. Tradiția era de fapt »Scriptura corect înțeleasă«.” (Florovsky 2022, Kobo Edition). Aceste afirmații, care exprimă opinia că teologia care s-a dezvoltat în primele secole este doar înțelegerea corectă a Bibliei, ne obligă să vedem dacă cultul creștin al morților este o interpretare corectă a Scripturii. O declarație teologică emisă de biserică nu trebuie crezută de facto, ci verificată.
În continuare vom determina dacă există martiri în Scriptură, adică oameni care au fost persecutați sau care au murit pentru credința lor. Vom descoperi, de asemenea, care a fost reacția celorlalți credincioși față de martiriul lor. Prima persoană care a fost ucisă pentru credința sa a fost Abel; ucigașul său fiind Cain. Celor care ar contesta includerea lui Abel într-un martirologiu al Scripturii li se poate aminti că motivația lui Cain a fost legată de jertfa adusă de fratele său prin credință (Evrei 11:4). Moartea lui Abel a survenit imediat ce acesta a primit confirmarea că este neprihănit, că este în harul lui Dumnezeu. Abel încă vorbește prin credință și despre o persecuție religioasă. Un alt exemplu este cel al tinerilor din cuptorul cu foc sau al lui Daniel în groapa cu lei (Daniel 3, 6), care deși nu au murit au fost puși în acele situații tot de credință. Mulți alții au suferit prigoană sau chiar moartea (Evrei 11:36-38), dar în întreaga Scriptură nu găsim niciun indiciu al vreunui cult al morților ce au murit pentru credință. Niciun os nu a fost adorat, nici măcar cele ale lui Elisei. Niciun singur cuvânt nu dă de înțeles că cineva a făcut acest lucru sau că altcineva l-ar fi sugerat. Niciun sfânt nu a fost chemat să mijlocească, niciunul nu a avut vreo zi în calendarul sacru. Scriitorii Noului Testament, care și-au consolidat credința pe scrierile Scripturii, deși au fost martorii morții lui Ștefan (Fapte 7:58), Iacov (Fapte 12:2) și a altora, nu au lăsat în scrierile lor nimic care să semene măcar puțin cu cultul creștin al morții. De ce? De ce nu au făcut aceasta deși știau că biserica este clădită pe temelia profeților (Efeseni 2:20), unii dintre care suferiseră sau muriseră pentru credință? De ce nu pomenesc nimic despre fâșiile de pânză ale Mântuitorului înviat sau despre bucăți din crucea Sa? De ce toate acestea vor apare miraculos peste câteva secole?
Până la contactul evreilor cu concepțiile despre viața și moarte ale elenilor și perșilor, sufletul era unul și același lucru cu individul. „Relatarea mozaică a creării omului vorbește despre un spirit sau suflare cu care a fost înzestrat de Creatorul său (Gen, ii. 7); dar acest spirit a fost conceput ca fiind inseparabil legat, dacă nu în întregime identificat, cu sângele vieții (ib. ix. 4; Lev. xvii. 11). Numai prin contactul evreilor cu gândirea persană și greacă, ideea unui suflet fără trup, având propria sa individualitate, a prins rădăcini în iudaism […].” (Singer 1912, 472). Datorită acestui fapt, Scriptura nu poate prezenta și o poziție opusă, în care sufletele celor morți ca martiri sau sfinți pot funcționa ca intermediar între oameni și Dumnezeu. Lui Daniel, unul dintre profeții lui Dumnezeu, i se spune: „Dar mergi pe calea ta până la sfârșit. Te vei odihni și vei sta în sorțul tău la sfârșitul zilelor.” (Daniel 12:13). Textul ne arată că Daniel va fi așezat în moștenirea făgăduită a mântuirii, confirm sorțului seminției sale, abia la sfârșitul zilelor. Doar dualismul grecesc trup-suflet, evidențiat de Platon și preluat de apologeții creștini, a făcut posibilă introducerea mijlocirii martirilor în folosul păcătoșilor. Apologia creștină a alegorizat Scriptura și a folosit greșit și Noul Testament. După ce amintește de cei de care lumea nu era vrednică, apostolul Pavel a spus că „toți aceștia, deși au fost apreciați pentru credința lor, n-au primit ce le fusese făgăduit, căci Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârșire fără noi.” Dacă nici măcar un profet martirizat pentru lucrarea sa nu a primit făgăduința moștenirii, cum ne-am putea aștepta ca un martir din secolul al II-lea să fi ajuns în ea? Putem face aceasta doar dacă dăm la o parte adevărul că în Biblie sufletul este omul, și împrumutăm conceptul platonist, așa cum bine a remarcat Edward Fudge:
„Foarte curând apar apologeții, filosofi greci convertiți care au adus în biserica creștină dogma greacă a nemuririi sufletului. Este o doctrină modificată, desigur, deoarece acești scriitori creștini nu susțin că sufletul a fost etern preexistent sau că nemurirea sa este inerentă naturii sale. Dar acești filosofi creștini au adus noțiunea platoniciană că sufletul va supraviețui conștient morții trupului și că este »nemuritor« în sensul că este indestructibil.” (Fudge 2012, 263).
Cultul morților a putut fi construit doar într-o biserică care a pierdut contactul cu Scriptura, cu evanghelia, cu realitatea ei despre viață și moarte, și totodată a preluat elemente despre viață și moarte din religiile societății greco-romane. Concluzia aceasta este întărită de un alt factor. Am văzut mai devreme că martiriul este considerat un pas important pentru relația cu Dumnezeu și o imitare a crucii lui Hristos. Dar niciun om nu poate imita nici măcar în ceea mai mică formă ce s-a petrecut pe cruce, pentru că nimeni nu poate imita ispășirea făcută de Mielul lui Dumnezeu.
Ideea că martiriul este un al doilea botez prin care se iartă păcatele, un mijloc al uceniciei și desăvârșirii credinței se putea naște doar într-o societate creștină care pierduse din vedere că moartea lui Hristos și slujirea sa ca Mare Preot al sfintelor cerești era suficientă și nimic nu se putea adăuga la ea. În fața lui Pavel, întreaga armată a bisericii de la Ierusalim nu a putut adăuga nici măcar legământul de la Sinai pe lângă Hristos. Cum au reușit creștinii să adauge la Hristos și jertfa Sa un cult al morților? Nu avem răspuns la întrebare, dar am putea intui câteva fără teama că am greși prea mult. Se pare că mesajul evangheliei despre Hristos a pierdut din semnificație, creștinii aveau nevoie de alte asigurări în afara făgăduințelor divine ca să se convingă că vor ajunge în cer. Astfel, a fost nevoie ca unii dintre ei să moară imaginându-și că mor asemenea lui Hristos pentru a fi o pildă pentru alții, iar faptele lor au ajuns mai importante decât cele ale apostolilor care nu au creat un astfel de cult. Oricât am încerca să punem crucea la originea martiriului ne vom munci în zadar. Crucea ca eveniment este unul unic, irepetabil, imposibil de copiat.
În fața Scripturii și a Noului Testament, Cuvântul lui Dumnezeu, nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva martiriul a fost instrumentalizat pentru a acoperi pierderea Scripturii. Materialele lăsate de imperiu despre persecuție contrazic rapoartele bisericii. Biserica a prezentat persecuții peste tot și de o ferocitate ieșită din comun, scriitori păgâni le-au prezentat ca evenimente izolate, cu excepția persecuțiilor lui Dioclețian. Desigur, veți întreba de ce să credem imperiul, pe scriitorii păgâni și nu creștinii. Nu, nu trebuie crezuți, cum nu trebuie crezută nici tradiția care a dus mai departe o evanghelie care învață să cauți martiriul. Dar trebuie să privim și spre această posibilitate. Câteva cazuri izolate de creștini care au murit pentru credință au întărit rândurile creștinilor și au mărit numărul bisericilor, dar evanghelia care era predicată în cercurile lor nu era evanghelia lui Pavel, nici măcar a bisericii de la Ierusalim, ci era ceva nou, o combinație între elenism și termeni biblici. Această biserică a avut ceva de câștigat de pe urma instrumentalizării martiriului, iar posibilitatea ca manuscrisele despre martiriu să fi fost scrise mult mai târziu este cât de poate de plauzibilă. În fond, dacă creștinii erau deranjați de actele de sacrificiu ale montaniștilor[12], de ce noi nu am fi suspecți la același tip de act făcut de alții.
Nu ar trebui să trezească suspiciuni cei ce privesc cu precauție cele petrecute atunci. Chiar Clement din Alexandria făcea acest lucru: „Acum, și noi spunem că cei care s-au grăbit spre moarte (căci sunt unii, care nu ne aparțin, ci împărtășesc doar numele, care se grăbesc să se dea pe ei înșiși, bieții nenorociți murind din ură față de Creator) – aceștia, spunem noi, se alungă fără a fi martiri, chiar dacă sunt pedepsiți public. Căci ei nu păstrează semnul caracteristic al martiriului credincios, în măsura în care nu L-au cunoscut pe singurul Dumnezeu adevărat, ci se predau unei morți deșarte, precum gimnosofiștii[13] indienilor unui foc inutil.”[14] Clement din Alexandria (cca. 150 – cca. 215), unul din părinții alegoriei biblice și un mare filosof creștin, a recunoscut că un anumit tip de martiriu creștin este inutil, adică cu aceeași valoare cu cea a filosofilor indieni ce umblau goi. El s-a disociat de act și de cei ce-l practicau, refuzând să-i considere creștini. Din păcate nu intră în detalii pentru a putea ști cu claritate la ce anume se împotrivea. Oricum, aici trebuie să-i remarcăm precauția și trebuie să știm că orice formă de martiriu care nu este cerută de evanghelie este asemenea actelor asceților greci sau indieni: cel mult gâdilă natura umană.
„Jertfa sângeroasă a martirilor – a spus patriarhul Daniel (vezi nota de subsol 16) – a fost considerată a fi un botez al sângelui, prin care se iartă păcatele celor care mor pentru Hristos (sublinieri adăugate).” Scriptura prezintă jertfa lui Isus Hristos pe cruce ca fiind suficientă pentru iertarea oamenilor și împăcarea lor cu Dumnezeu. „Căci Dumnezeu a găsit de cuviință ca toată plinătatea să locuiască în El și prin El să împace totul cu Sine – făcând pace prin sângele crucii Lui, prin El – atât cele de pe pământ, cât și cele care sunt în ceruri. Și pe voi, care odinioară erați înstrăinați și vrăjmași în cuget prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă înfățișeze înaintea Lui sfinți, fără prihană și fără vină; aceasta, negreșit, dacă rămâneți în credință – întemeiați și neclintiți – fără să vă abateți de la nădejdea Evangheliei pe care ați auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer și al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel.” (Coloseni 1:19-23). Nimic din ceea ce este făcut în afara trupului lui Hristos nu poate aduce iertare, cu atât mai multe jertfa unui om pentru propria iertare. Din acest motiv, cultul creștin al morților este un martor puternic și viu, dar nu unul pentru Hristos și credința creștină, ci un martor al pierderii de către creștinism a mesajului evangheliei și a sensului crucii și trupului lui Hristos.
Doctrina nemuririi sufletului, prezentă în scrierile tuturor Părinților bisericii, adică la fundația teologiei creștine standard, sau într-un dialog atribuit sorei lui Vasile cel Mare și Grigorie de Nyssa, Macrina cea Tânără, ilustrează relația de dependență dintre teologia creștină și cultura antică (Pelikan 1993, 132). Scriptura, împreună cu autorii Noului Testament care au depins teologic doar de Scriptură, nu au putut (Adam, „Nemurirea sufletului”, 2020) prezenta „beneficiile” ce decurg din viața de după moarte a sfinților ca Avraam, Isaac și Iacov, unul dintre ei fiind chiar tatăl celor credincioși (Romani 4:12; Galateni 3:29, 4:28), sau a altora ca Ilie, Elisei, Isaia sau Ieremia, deoarece în teologia lor aceștia nu erau într-un paradis al sufletelor vrednice, ci erau în sheol[15], așteptând învierea și primirea moștenirii făgăduite (Daniel 12:13; Evrei 11:13, 39-40). Chiar și Isus, când a preluat o poveste iudaică cu influențe elene despre sânul lui Avraam (Luca 16:19-31), nu a vorbit de beneficii ca mijlocirea sfinților sau intervenția lor. Isus a folosit folclorul teologic al unor iudei elenizați fără să știe pentru a face trimitere la Scriptură. Ar fi putut ușor să folosească folclorul pentru a face trimitere spre beneficiile aduse de existența sfinților din sânul lui Avraam, dacă acesta ar fi existat cu adevărat. Dar, așa cum ne arată experiența lui Edward Fudge, oamenii vor prefera să rămână ancorați în ceea ce au crezut, decât să admită că au greșit în presupunerile lor (Evanghelia Veșnică „Iadul și dl. Fudge”, 2020).
Evanghelia, buna vestire sau veștile bune – oricum am prefera – este cuprinsă în legământul încheiat de Dumnezeu cu Avraam; un legământ atât de important încât nici legământul de la Sinai nu i-a putut schimba conținutul. Ea a făgăduit o țară pentru cei ce vor învia sau vor fi duși în ea fără a vedea moarte la sfârșitul zilelor. Prin chiar această făgăduință, moartea unui om pentru Hristos nu e mai importantă decât învierea lui în Hristos.
Cultul creștin al morților, cu teologia sa amintită în acest articol, nu se încadrează în peisajul evangheliei și Scripturii, în ciuda pretențiilor creștinismului primar, care i-a pus bazele. Poveștile care au fost create ca pe un postament pentru a-l susține contrazic mesajul evangheliei și Scripturii despre moarte, iar tradiția care îl conține a eșuat să-și demonstreze pretenția de a fi Scriptura interpretată corect. El este doar repetarea unor acțiuni și sentimente sociale întâlnite în societățile vremii în care a fost conceput. El funcționează în aceleași limite și cu aceleași scopuri pentru care este instrumentalizat și martirajul politic, de exemplu. Cultul nu ajută la creșterea în credința evangheliei, la iertarea păcatelor și nu este un ajutor adus crucii lui Hristos. Ba s-ar putea să fie chiar un mijloc de a ține departe evanghelia, crucea și mântuirea. Venerarea eroilor, oferirea de monede, libațiile sau festivalurile atât de plăcute naturii lumii păgâne au suferit o convertire, au trecut printr-o sfințire și au devenit armele de temut ale uneia dintre biserici, dar cu siguranță nu cea a lui Hristos.
Adam, Sergiu-Adrian. Evanghelia Veșnică, „Nemurirea sufletului”. YouTube, 27 octombrie 2020. https://youtu.be/CNeJxe86CC8?t=969
Biblia. Ediția Dumitru Cornilescu Revizuită. Societatea Biblică Interconfesională din România, YouVersion: https://www.bible.com/
Bovon, Franqois. „The Dossier on Stephen, the First Martyr”. The Harvard Theological Review, Vol. 96, No. 3 (iul., 2003), pp. 279-315.
Bowersock, Glen Warren. Martyrdom and Rome. Cambridge University Press, 1995.
Evanghelia Veșnică. „Iadul și dl. Fudge”. YouTube, 18 noiembrie 2020. https://youtu.be/sSrhy2ik3zc
Florovsky, Georges. Bible, Church, Tradition: An Eastern Orthodox View. Kobo Edition: Crux Press, 2022.
Fudge, Edward William. The Fire that Consumes: A Biblical and Historical Study of the Doctrine of Final Punishment. The Lutterworth Press, 2012.
Herbermann, Charles G. The Catholic Encyclopedia, Vol. 1. New York: The Universal Knowledge Foundation, 1913.
Hovorun, Cyril. Eastern Christianity in Its Texts. T&T Clark, 2022.
Hovorun, Cyril. Scaffolds of the Church. James Clarke & Co., 2018.
Hunt, E.D. „St. Stephen in Minorca: An Episode in Jewish-Christian Relations in the Early 5th Century A.D.”. JTS n.s. 33 (1982) 106-23.
McGuckin, John Anthony. The Encyclopedia of Eastern Orthodox Christianity. Blackwell Publishing Ltd, 2011.
Moss, Candida. Ancient Christian Martyrdom. Londra: Yale University Press, 2012.
Pelikan, Jaroslav. Christianity and Classical Culture. New Haven: Yale University Press, 1993.
Pelikan, Jaroslav. Tradiţia creştină: o istorie a dezvoltării doctrinei, Vol. 1, Iași: Polirom, 2004.
Singer, Isidore. The Jewish Encyclopedia, Vol. 11. Funk And Wagnalls Company, 1912.
Steinsaltz, Adin Even-Israel, ed. The William Davidson Talmud: The Koren Noé Edition. Jerusalem: Koren Publishers, 2012–2020. Digital edition available at Sefaria.org. https://www.sefaria.org
Tabbernee, William. Fake Prophecy and Polluted Sacraments: Ecclesiastical and Imperial Reactions to Montanism. Leiden: Brill, 2007.
[1] „[…] acei sfinți martiri ai lui Hristos, chiar în momentul în care au suferit astfel de chinuri, au fost absenți din trup, sau mai degrabă, […] Domnul a stat atunci lângă ei și s-a împărtășit cu ei.” – The Martyrdom of Polycarp, II, website: https://www.newadvent.org/fathers/0102.htm ⤴︎
[2] Alexander Roberts; James Donaldson; A. Cleveland Coxe, Church Fathers (Ante Nicene), Tertulian, To Scapula, V, Accordance Software. ⤴︎
[3] Alexander Roberts; James Donaldson; A. Cleveland Coxe, Church Fathers (AnteNicene), „Ignatius”, „The Epistle of Ignatius to the Romans”, IV, V, Accordance Software. ⤴︎
[4] Pentru un popor care credea absurditatea că religia lui Hristos poate fi reprezentată de Constantin în parteneriat cu episcopii sau că Teodosiu o putea oficializa, era la fel de ușor să accepte povești ca aceasta: În anul 415, Lucian din Caphargamala (un sat din apropierea Ierusalimului) a afirmat că a avut trei viziuni în care rabinul Gamaliel i-a apărut și i-a spus: „Eu sunt Gamaliel, care l-a instruit pe apostolul Pavel în privința Legii”, iar apoi i-a dezvăluit acestuia locația relicvelor diaconului Ștefan. Gamaliel îi spune lui Lucian să meargă la Ioan al II-lea, patriarhul de atunci al Ierusalimului, și apoi să caute împreună oasele lui Ștefan. Lui Lucian i-a fost teamă să creadă această viziune imediat, ca nu cumva să fie o ispită a celui rău. Cu toate acestea, când Sfântul Gamaliel a apărut din nou și i-a poruncit să se supună instrucțiunilor sale, el a făcut-o. Moaștele diaconului Ștefan au fost transferate de la Ierusalim la Constantinopol în 428 și așezate în biserica Sfântului diacon Laurențiu. Cel puțin două probleme apar la prima lecturare a poveștii. Dacă abia în 415 sunt căutate moaștelor lui Ștefan, primul martir creștin, avem un indiciu că biserica timpurie nu a fost preocupată de ele și că acest cult al martirilor a fost dezvoltat după moartea apostolilor. În mod normal, fiind parte a tradiției, ceea ce se presupune că e Scriptura interpretată corect, cultul martirilor nu ar trebui să fie un adaus la Scripturi (Florovsky 2022, Kobo Edition). A doua problemă este prezența lui Gamaliel în poveste. În timp ce o face mai impresionantă, o slăbește pentru cei ce nu sunt susceptibili la orice narațiune bisericească. În povestea lui Lucian, Dreptul Gamaliel era la Ierusalim în ziua lapidării lui Ștefan. Trupul lui Ștefan a fost lăsat la vedere, în fața porții de nord a orașului, pe drumul spre Damasc, dar Dreptul a aranjat personal ca acesta să fie transportat noaptea la casa sa de la țară, aproape de locul care a devenit mai târziu chiar biserica în care dormea Lucian. Din fericire pentru noi, știm că rabinul Gamaliel a rămas rabin până la moarte sau cel puțin că a impus respect pentru Torah: „De când Rabban Gamliel haZaken a murit, nu a mai existat respect pentru Torah, iar puritatea și pietatea au dispărut în același timp.” (Talmud, Sotah 49a, 16). Mai târziu, când o parte din „moaștele lui Ștefan”, date unui vizitator spaniol, au ajuns pe Minorca, una dintre insulele baleare ale Spaniei, o mulțime de evrei s-au convertit. Dar de multe ori, în propagarea poveștii, se omite că sinagoga le-a fost anterior incendiată. „Punctul culminant a fost atins atunci când evreii au cedat: sinagoga lor a fost incendiată, agresorii (creștinii, n.a.) intrând în posesia Scripturilor (dar restituind comorile). În timp ce evreii stăteau îngroziți în fața ruinelor sinagogii, Severus și congregația sa erau în biserică, mulțumind Domnului care le adusese victoria.” (Hunt 1982, 110). Fericitul Augustin a preluat imediat povestea, iar în curând moaștele lui Ștefan au devenit un cult în sine. ⤴︎
[5] Termenul folosit în epistolă este ἐπιτυχεῖν, folosit de Iacov în 4:2 și de Pavel în Romani 11:7, Evrei 6:15 sau 11:33. ⤴︎
[6] „În sacrificiul de sine al martirului care privește spre Hristos înviat, dar Care poartă semnele răstignirii, se vede jertfa Mântuitorului Care, făcându-Se interior pătimitorului, Se revelează lumii actualizând prezența Sa în trupul și moaștele sfântului.” – Ioachim, Arhiepiscopul Romanului si Bacăului, „Jertfa martirică – imnul liturgic scris cu sângele mărturisirii”, 9 octombrie 2014, website: https://eprb.ro/jertfa-martirica-imnul-liturgic-scris-cu-sangele-marturisirii
„Legătura duhovnicească dintre Botez, Euharistie și Martiriu este motivată și de faptul că Domnul Iisus numește Pătimirea și Jertfa morții Sale pe Cruce »pahar și botez« al suferințelor Sale (cf. Marcu 10, 38). De fapt, martirul arată, cu prețul vieții sale, că păstrează până la moarte legământul de credință pe care l-a făcut când a fost botezat în apă și Duh Sfânt: adică unirea cu Hristos și slujirea Lui ca »unui Împărat și Dumnezeu«.” – Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Pastorala de Sfintele Paști”, 2014, website: https://basilica.ro/invierea-lui-hristos-intarirea-martirilor-pastorala-de-sfintele-pasti-2014-a-patriarhului-romaniei/ ⤴︎
[7] „Martirul, în timpul supliciului, nu este niciodată singur, ci Hristos este prezent în ființa lui, […] Acest botez al sângelui oferă mai mult decât iertarea păcatelor, pe care cel botezat cu apă o primește, căci prin el, imitatorul lui Hristos se unește deplin, adică devine consagvin cu Hristos din mâinile Căruia primește încununarea.” – Ioachim, idem. ⤴︎
[8] „Jertfa sângeroasă a martirilor a fost considerata a fi un botez al sângelui, prin care se iartă păcatele celor care mor pentru Hristos, chiar daca n-au fost botezați cu apă, dar se iartă și păcatele celor care, deși au fost botezați, au păcătuit după botez, martiriul sau mucenicia fiind un »al doilea botez«.” – Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Pastorala de Sfintele Paști”, website: https://basilica.ro/invierea-lui-hristos-intarirea-martirilor-pastorala-de-sfintele-pasti-2014-a-patriarhului-romaniei/ ⤴︎
[9] Centre National de Ressources Textuelles et Lexicales, website: https://www.cnrtl.fr/definition/academie9/martyr ⤴︎
[10] The Martyrdom of Polycarp, 19, website: https://www.newadvent.org/fathers/0102.htm, sublinieri adăugare. ⤴︎
[11] „Cuvântul înseamnă «în locul mesei altarului» și denumește pânza care este folosită în dumnezeiasca liturghie (asemănătoare cu corporalul apusean) pe care vor sta potirul și discul după marea intrare. […] Pânza are în mod normal o dimensiune de aproximativ două picioare pătrate (sistemul imperial) și poartă o icoană tipărită a Trupului Mântuitorului coborât de pe cruce. Are relicve ale sfinților cusute în ea și poartă semnătura de autorizare a episcopului eparhial în funcție. […] Dumnezeiasca liturghie nu poate fi celebrată fără un antimis, dar în situații de urgență antimisul poate înlocui altarul însuși.” (McGuckin 2011, Antimension).
„Liber Pontificalis afirmă că Sfântul Felix I a decretat ca Sfânta Liturghie să fie celebrată pe mormintele martirilor. Fără îndoială, acest lucru a dus atât la schimbarea formei, de la o simplă masă la un cufăr sau mormânt, cât și la regula conform căreia fiecare altar trebuie să conțină relicvele martirilor.” (Herbermann, 347). ⤴︎
[12] „În mod tradițional, istoricii au portretizat montaniștii ca grăbindu-se nesăbuit spre moarte ca martiri voluntari în acte provocatoare de sfidare împotriva statului. Martiriul voluntar a fost considerat una dintre principalele caracteristici ale Noii Profeții, care îi deosebește pe “montaniști” de “catolici”. Accentul presupus mai mare decât cel catolic pus pe martiriu de către adepții Noii Profeții a fost, de asemenea, folosit pentru a explica modul în care femeile au putut obține o asemenea proeminență în cadrul mișcării.” (Tabbernee 2007, 201). ⤴︎
[13] Numele dat de greci anumitor filosofi hinduși antici care urmăreau ascetismul până la punctul de a considera mâncarea și îmbrăcămintea ca fiind dăunătoare purității. ⤴︎
[14] Clement, The Stromata, IV.IV, website: https://catholiclibrary.org/library/view?docId=/Synchronized-EN/anf.000055.ClementOfAlexandria.TheStromataorMiscellanies.html;utm_source=chatgpt.com;chunk.id=00000151 ⤴︎
[15] „Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta, căci în Locuința Morților (sheol, n.a.) în care mergi nu mai este nici lucrare, nici socoteală, nici știință, nici înțelepciune!” – Eclesiastul 9:10, EDCR. ⤴︎
